duminică, 26 octombrie 2014

Andreescu – un destin aparte …



Personalitatea impunătoare a unora dintre artiștii noștri nu constă atât în bogăția biografiei cât în performanțele artistice înregistrate și a valoroasei contribuții la îmbogățirea comorii noastre naționale. Pe când unii au fost uitați, sau au rămas în istoria artei ca simplii epigoni, căci munca lor nu a avut puterea de a supraviețuii timpului și criticilor, alții, deși au studiat mult în străinătate, nu au avut succes în a pune în practică învățăturile acumulate, remarcându-se doar prin faptul că au lucrat alături de artiști străini consacrați. Iar apoi sunt artiștii greu încercați de soartă, care au și contribuit cel mai mult la moștenirea noastră artistică. Adesea, artistul adevărat, cu sclipire de geniu, îl găsim în omul modest, dar foarte bogat din punct de vedere spiritual și artistic. Acesta este și cazul pictorului Andreescu.
Linii de portret

Ion Andreescu, născut la 15 februarie 1850, București, a fost un pictor și pedagog român, membru post-mortem al Academiei Române (1948). A urmat și el cursurile Școlii de Arte Frumoase din București, condusă de Aman, iar din 1872, devine profesor la catedra de desen liniar și caligrafie a Seminarului episcopal din Buzău. În 1873 se transferă la Gimnaziul comunal ,,Tudor Vladimirescu", apoi, în 1875, la școala de meserii din aceeași localitate. La sfârșitul anului 1878 pleacă la Paris, unde frecventează cursurile Academiei libere Julian. Verile pictează la Barbizon, unde se întâlnește cu Nicolae Grigorescu, și în alte așezări rurale. Scurta sa biografie, marcată de boală și de condițiile materiale modeste, e mult îmbogățită de vocația pentru artă, caracterizată printr-o descoperire târzie a necesității exprimării artistice, care a dus la conturarea unei opere importante ca extensie, matură, unitară, dealtfel, ca sentiment, atitudine și calitate, cu caracter definit, lipsit de ezitări artistice. Pasionat de cuceririle impresioniste, Andreescu s-a bucurat de cea mai fertilă etapă creativă, cu realizări semnificative în perioada petrecută la Barbizon.
Scurtă istorie a Școlii de la Barbizon

Școala de la Barbizon a reunit un grup de pictori francezi la mijlocul secolului al XIX-lea. Numele vine de la mica localitate Barbizon situată la sud de Paris, în apropierea pădurii din Fontainebleau care devine locul preferat de întâlnire și de creație al artiștilor, devenind astfel leagănul unei școli de pictură. Membrii fondatori ai acestei școli au fost Jean-Baptiste Camille Corot, Théodore Rousseau, Jean-François Millet și Charles François Daubigny, la care se alătură încă un mare număr de alți artiști, printre care și maestrul Nicolae Grigorescu. Ca rezultat al operelor lor, peisajul francez se înnobilează. La influența peisagiștilor olandezi și englezi, artiștii barbizonieni situează în prim-plan pictura de atmosferă, renunțând în mare parte la stlul clasicist.
Termenul a apărut pentru prima dată în istoria picturii în anul 1890 datorită lucrării criticului de artă scoțian David Croal Thomson intitulată "The Barbizon School of Painters". De atunci termenul a fost pus sub semnul întrebării de mulți critici de artă, care contestă ideea că ar fi existat o adevărată "școală" de pictură în Barbizon, fiind vorba de fapt de un grup de artiști cu stiluri foarte diferite și din epoci diverse, care au descoperit ca sursă de inspirație peisajele oferite de pădurea din Fontainebleau și din împrejurimile sale.
Dar începând cu anul 1820, tot mai mulți pictori sosesc la Barbizon, localitate care a devenit cunoscută datorită frumuseții sale naturale. Barbizonul devine în scurt timp locul de întâlnire a tinerei generații de artiști. Aici se leagă prietenii și se desfășoară discuții aprinse. Tendința comună este întoarcerea la peisagistică, mai ales sub influența picturii flamande. Artiștii nordici, Pieter Bruegel cel Bătrân și Jacob van Ruisdael, foarte apreciați, sunt cei care au reușit să redea în tablourile lor mai bine decât oricine atmosfera autentică a satului. Rousseau, unul din cei mai importanți membrii ai școlii barbizoniene, considerat fondator al ei, avea multe tablouri în acvaforte ale acestor artiști. O altă importantă sursă de inspirație pentru barbizonieni este arta peisagistică engleză, în special creațiile lui John Constable, care și-a expus la Salonul din Paris în 1824 tabloul intitulat "Căruță cu fân". Pictorii din Barbizon adoptă acuarela reactualizată de peisagiștii englezi, deoarece această tehnică este foarte potrivită pentru pictura în "plein-air".
Ceea ce unește grupul barbizonian în afară de cele amintite este și răzvrătirea împotriva autoritarismului: refuză academismul, dar și romantismul. Împreună organizează expoziții cu vânzarea propriilor tablouri și editează un ziar propriu. În hanul lui Père Ganne, refugiul preferat al artiștilor, au loc discuții aprinse privind actualitățile în artă și literatură. Théodore Rousseau explică astfel concepțiile despre pictură: "Arta noastră reușește să atingă patosul, sentiment pe care ne străduim să îl găsim prin sinceritatea portretului, prin prisma adevărului dur. Ne străduim să studiem cu toată inima, visăm viața și nu copiem ceea ce vedem cu precizie matematică, ci simțim și explicăm lumea reală, fiind condamnați să nu o putem ocoli."
Influența barbizonienilor depășește în curând granițele Franței. La Barbizon sosesc artiști din nordul Europei și din Statele Unite ale Americii. Pictorul român Nicolae Grigorescu descoperă localitatea Barbizon în 1862, unde rămâne pentru câțiva ani. Sosesc la Barbizon pentru un popas mai scurt și pictori cehi, maghiari, elvețieni, belgieni și polonezi. "Școala" de la Barbizon se deschide pentru lumea întreagă, și deschide totodată drumul pentru impresionism.
Emoție, patos, melancolie ...  

,,Printre pictorii români, cu siguranță nu există personalitate mai atrăgătoare ca a lui Andreescu și destin mai plin de înțelesuri ca al său. El, de fapt, a orientat definitiv arta românească’’. Cuvintele aparținând lui Jacques Lassaigne, unul dintre criticii de artă francezi care s-a ocupat cu pasiune și interes de arta românească, par a fi revelatoare pentru locul deținut de Andreescu în dezvoltarea artei românești moderne și, în egală măsură, pentru modul cum a pătruns marele pictor în circuitul valorilor europene. „Stejarul lui Andreescu” încă mai rezistă vremurilor și se găsește în parcul Crâng din Buzău. Botaniști și iubitori de natură îl îngrijesc pentru a-i prelungi viața. Deși a trait doar 32 de ani, Ion Andreescu a lăsat o operă care demonstrează că este un pictor de un excepțional talent. Creația sa se numără în câteva sute de tablouri: naturi statice, flori, portrete și mai ales peisaje. Pictura sa are un caracter profund, grav și meditativ, asemeni personalității sale, căutând astfel a se oglindi în operă, a-și găsi ,,vocea’’, un limbaj propriu cu care să se adreseze lumii în ideea de a se face înțeles. În lucrarea ,,Stejarul’’, una din capodoperele sale, putem regăsi întrega emoție, patosul reținut, temperamentul plin de melancolie al artistului. S-a  afirmt inclusiv că e primul pictor român cu adevarat modern, fiind în același timp unul dintre punctele de referință atunci când vorbim despre tradiția artei românești. Pictorul s-a stins pe 22 octombrie 1882, la București.

Cosmina Marcela OLTEAN



miercuri, 8 octombrie 2014

Eminescu în viziunea luchianească



Ne aflăm, din nou, într-o perioadă în care nu putem să nu ne reamintim de mari valori ale culturii noastre. La data de 15 iunie s-au împlinit 125 de ani de când marele poet Mihai Eminescu s-a stins pentru a străluci ca un luceafăr în cetatea stelelor. Iar la 27 iunie s-au împlinit 98 de ani de când Luchian nu a mai păstrat alte flori pe pânza-i magică. Dar nemuritoarele opere ce le-au lăsat în urmă îi fac să fie mereu vii şi să strălucească tot mai puternic pe cerul culturii şi artei noastre, luminând minţile şi inimile iubitorilor de frumos. Se cuvine, aşadar, să îi cinstim mereu şi să transmitem mai departe din lumina lor.

Cosmina Oltean, Luchian – linii de portret

Un Poet Național și un Poet Plastic al Florilor
 Câți iubitori de frumos nu au găsit alinare, mângâiere și dreptul cuvenit la visare în opera celui ce și-a pus pecetea pe inimile lor: Mihai Eminescu? Pe câți nu i-au ispirat versurile lui, pe câți nu i-au marcat într-un fel sau altul? Unul dintre cele mai frumoase exemple e însuși maestrul Ștefan Luchian. În anii studiilor sale în străinătate, cuprins adesea de meloancolia cauzată de dorul de meleagurile natale, de casă și familie, Luchian își alina sufletul sensibil cu poezia eminesciană. Poetul Florilor, iubitorul de artă, găsea în poezia Luceafărului multe răsunete ale propriilor sentimente și întrebări. De pildă, ediția a II-a a Poeziilor lui Eminescu purta numeroase adnotări, semn că pictorul reflectase îndelung asupra frumuseții și profunzimii versurilor. Deseori sublinia imaginile metaforice preferate sau nota: ,,concepție genială!’’. Uneori lăsa penelul deoparte, găsind timp și pentru condei. Poezia ,,Sub cămăși de borangic’’ a avut mândria de a o vedea publicată în nr. 1 din 1890 al revistei ,,Generația viitoare’’. Dar chiar și așa, cel mai bine s-a priceput să scrie poezii cu penelul său, încălzit de o mână a cărei atigere s-a dovedit a fi magică.
Poezia din cuvinte vs. poezia din culori

De altfel, mitul eminescian cucerea imaginația unui tot mai mare număr de tineri intelectuali ai sfârșitului de secol XIX. Cum putea Luchian să nu se afle printre ei când se simțea atât de legat de poet prin dragostea pentru artă, pentru frumos, natură și oameni, prin tainele creației și aspirația spre absolut? Luchian se arată unul dintre cei mai mari admiratori ai poetului și fiind adânc impresionat de sfârșitul tragic și nedrept al acestuia, ia hotărârea de a-i dedica un portret.
Îi recita cu nesăț versurile și fermecat de cele cu care se încheie poemul ,,Din valurile vremii’’, simte nevoia a-i aduce un omagiu: desenând chipul poetului. Îl înfățișează interiorizat, aplecat asupra lui însuși, cufundat în visare, cu ochii închiși, cutremurat de meditație… Imaginea, desenată cu fine trăsături și modelată de umbre vaporoase, reflectă nu numai sentimentul poetului, ci și atitudinea creatorului față de poet. Figura Poetului pare aureolată de raporturile subtile dintre lumină și umbră – contrast tipic romantic, subliniind viața lăuntrică a personajului. Astfel maestrul oglindește pe acest chip însuși tâlcul poemului, dar totodată ceva din sine, rememorând la rându-i povestea de dragoste, neîmplinită, cu Cecilia, marea sa iubire. Apoi, pentru a fixa și mai precis ceea ce se stăduise a transmite prin portret, scrie pe desen ultimele două versuri ale poemului:
,,Zadarnic după umbra ta dulce le întind:
Din valurile vremii nu pot să te cuprind.’’


Luchian caută astfel să recheme ,,din valurile vremii’’ chipul lui Eminescu. Dar gestul ce dovedea afinitatea pictorului cu cel mai mare poet al patriei, nu a găsit înțelegere din partea lui Titu Maiorescu, căruia îi trimite desenul cu speranța că ,,marele pontif al Junimii’’ îl va publica undeva, ca un umil, dar sincer omagiu. Din păcate, dorința sa nu se materializează, întrucât Maiorescu pare că nu-i înțelesese gestul și scopul acestuia. Desenul trimis a fost însoțit mai apoi și de o explicație: ,,făcând portretul lui Eminesu, am căutat să-l reprezint așa cum el adesea obișnuia să stea în odaia lui tăcută, lângă masa de brad și să cugete, să trăiască în lumea ce o visa. Departe de a face numai un simplu portret, mi-am dat toate silințele (…) ca oricine l-ar vedea să-l perceapă c ape un om care a trăit în sfera artelor.’’ Pictorul a înțeles, mai bine poate ca oricine, spiritul romantic al poeziei eminesciene.  Acest poem al lui Eminescu însă a avut puterea de a genera, în mintea sclipitoare a pictorului, și proiectul unei capodopere. Cu gândul la aceste versuri, mai târziu Luchian dă unui tablou titlul ,,Amintirea unui vis frumos’’. În chip dramatic, soarta nefericită a lui Eminescu se repetă, în unele privințe, și în cazul lui Luchian.
Cronica unor ,,întâlniri’’ memorabile

De-a lungul existenței pictorului, în biografia sa au apărut ,,trimiteri’’ către alte personalități de seamă ale țării noastre. S-au consemnat unele întâlniri, directe ori indirecte, între aceste valori. Foarte interesant e faptul că personalitățile pe care sunt pe cale să le evoc au cel puțin două puncte comune: meleagurile moldave și nețărmuita dragoste pentru artă și cultură.  Nume mari au plecat de pe aceste meleaguri, ce au căpătat cu timpul rezonanțe naționale și internaționale. Așadar, într-un perimetru relativ redus, ,,geografia spirituală’’ a locurilor consemnează existența satului Ipotești, a Livenilor, Botoșanilor și a Ștefăneștilor – Eminescu, Enescu, Iorga și Luchian… Drumurile vieții și creației lor i-au purtat în orizonturi îndepărtate. Porniți pe cărări diferite, spre nemărginirea lumii și a artei, le-a fost dat celor patru fii iluștrii ai Botoșanilor să-și încrucișeze liniile vieții. 
Pe Eminescu maestrul Luchian nu l-a întâlnit, dar față de el simte o chemare spirituală mijlocită de poezie și măreție, de artă în general. Îi recită și adnotează versurile și îi dedică, din adâncurile sufletului, un portret memorabil. Cu Enescu s-a aflat alături în spațiul de fascinație al muzicii, dar și al unui mare regret, în cazul lui Luchian: vioara. În final, pictorul s-a consolat cu flautul. De numele lui Enescu se leagă un moment de înaltă ținută morală, un gest admirabil, consemnat în biografia lui Luchian. Când viața pierdea din puterea de a-i mai anima trupul greu încercat de boală, în atelierul ultimilor săi ani și-a făcut apariția un virtuoz al viorii: Enescu. I-a cântat o oră, apoi a plecat fără a-i mai spune ceva, și-a rosit șoptit doar numele, ca pentru el. Gestul însă e unul măreț, pilduitor, e darul unui mare artist pentru un artist mare. Alte cuvinte sunt de prisos. Cu Iorga ,,s-a întâlnit’’ în chenarul îndoliat al unui necrolog: ,, … lucrările lui Luchian sunt contrasemnate de acel sever și mare verificator: Adevărul’’.


Cosmina Marcela OLTEAN

Ilustratii :)

Cunoastere

Eliberare

Inradacinare

Fata din vis