Cosmina Marcela Oltean
Născut la Tecuci, în 1872, şi crescut doar de mamă,
rămasă văduvă, Petraşcu şi-a petrecut copilăria în acest mic orăşel de
provincie din care a ieşit doar după terminarea gimnaziului, atunci când a luat
drumul liceului din Brăila. La liceu întâlneşte primul om care se interesează
de formaţia lui spirituală: profesorul de ştiinţe naturale, care îl sfătuieşte
să acorde mai multă atenţie desenului şi recunoscându-i talentul, îl sfătuieşte
să se gândescă la posibilitatea de a deveni artist. După bacalaureat, sub
amintirea sugestiei profesorului pe care nu-l uitase, Petraşcu decide să urmeze
studii de ştiinţe naturale şi, în paralel, de artă. Dar curând constată că de
fapt vocaţia de pictor este cea reală şi renunţă la studiile de ştiinţe naturale
pentru a se consacra exclusiv picturii.
Dar această legătură
cu ştiinţele naturale nu a rămas de tot în umbră, iar nuanţe ale acestor studii
se văd în activitatea sa artistică. Dintre diversele materii ştiinţifice în
care s-ar fi putut specializa, Petraşcu le-a ales pe cele consecrate
cunoaşterii naturii şi a lumii exterioare. Pe acest teren el se dovedeşte un
realist, un sincer iubitor al vieţii şi adevărului, cum se vede şi în toată pictura
sa. Studiile ştiinţifice, chiar de scurtă durată cum au fost ale sale, i-au dat
o anumită perspectivă în cercetarea realităţii şi alegerea motivelor sale
specific, după cum au observat istoricii si criticii care i-au studiat opera,
printre ei şi Lionello Venturi.
Drept consecinţă a
hotărârii de a deveni artist, renunţă la universitate şi se înscrie la Şcoala
de Belle-arte din Bucureşti. Şcolile de artă, în vremea când Petraşcu îşi
începea studiile, erau departe de a se bucura de o bună reputaţie printre
artiştii cu veleităţi de independenţă, în toate marile centre de artă ale
Europei. Ele erau discreditate din cauza metodelor de studiu şi a felului de
artă care se propunea elevilor, una impregnată de un academism plat. Rolul
profesorilor asupra elevilor, mai ales după moartea lui Aman, adică în epoca în
care se forma Petraşcu, era cât se poate de neînsemnat, iar opera lor,
exprimând preferinţele claselor exploatatoare, apărea lipsită de un real
prestigiu pentru cei care simţeau picture cu adevărat. În aşa condiţii, cei mai
talentaţi şi originali dintre studenţi, ajung uşor să se sustragă acestor
influenţe şi să-şi constituie un drum propriu. Este cazul lui Petraşcu şi a
unor alţi artişti, puţini la număr, cei mai buni din această generaţie.
Tânărul Petraşcu se
putea mândri încă de atunci că a fost remarcat de Nicolae Grigorescu,
pentru care nutria o admiraţie care nu va slăbi în timpul întregii sale
cariere, şi de G.D. Mirea. Primul
avea mereu puterea de a aprecia chiar o pictură diferită de a sa, deşi în
lucrările de început ale lui Petraşcu, puţine câte s-au păstrat, ecoul artei
lui Grigorescu nu se poate nega. Mirea era genul de profesor înţelegător care,
deşi format într-o anume tendinţă, prezenta destulă înţelegere pentru a lasa
elevilor săi o posibilitate de evoluţie în funcţie de orientarea fiecăruia.
Mirea era un apreciat portretist, ceea ce nu rămase fără urmări asupra lui
Petraşcu, cum se vede din portretul mamei sale, din 1898. Tot în acest an
termină şcoala de arte din Bucureşti şi după câteva intervenţii I se acordă o
bursă la Paris. Aici s-a perfecţionat primind pe de o parte sfaturile câtorva
artişti în viaţă, iar pe de alta de lecţia şi mai bogată, mai ales în ce
priveşte tehnica, pe care o putea lua din muzee. Comparativ cu Grigorescu care,
copiind mari maeştri, dovedeşte o înţelegere mai largă a picturii şi o mai bună
metodă de formaţie, Petraşcu îşi urmează înclinaţiile spontane şi copiază
puţin. Contrar a ceea ce s-a crezut uneori, Petraşcu este poate cel mai sigur
de intuiţia şi ochiul său.
Petraşcu în expoziţia de artă interbelică organizată cu ocazia redeschiderii Palatului Cultturii din Iaşi.
Foto: Simona E. Florescu
La recomandarea lui
Grigorescu, ministrul şcolilor de atunci, Spiru Haret, îi puse la dispoziţie o
bursă care îi premise pictorului, după scurta şedere la München, să petreacă
patru ani la Paris, să călătorească şi, în amintirea lui Grigorescu, să treacă
pe la Barbizon. La Paris a studiat, asemeni multor alţi artişti români, la
Academia Julian, a cărei influenţă în mişcarea independentă a picturii
sfârşitului de secol XIX era imensă. Vara se întorcea în ţară şi încerca să-şi
facă loc printre pictorii din Bucureşti.[1]
La Academia Julian a studiat în atelierul lui Bouguereau. Rareori s-au
înfruntat nature mai deosebite şi concepţii de artă mai contrarii, dar a lăsat
intact natura spontană şi popular-românească a lui Petraşcu. În 1900, deschide
prima expoziţie personală la Bucureşti, la Ateneu. Este interesantă primirea de
către public a unei arte deosebite de cea cu care amatorii şi presa oficială
puteau fi obişnuiţi. Deşi succesul a fost evident, vânzarea a fost totuşi
puţină.
Tot în 1900 Petraşcu
participă, ca membru fondator, la constituirea Tinerimii artistice, prima asociaţie serioasă de arte la noi, după
efemera Societate Ileana a lui
Luchian. În continuare, Petraşcu e întâlnit aproape regulat atât la Tinerimea
artistică cât şi la Salonul Oficial, fiind continuatorul Expoziţiei artiştilor
în viaţă. A început să câştige tot mai mult stima publicului, chiar dacă la
mulţi prima impresie despre arta sa era neclară şi tindea adesea spre una
nefavorabilă. Brutală în aparenţă, mai întunecată pentru ochii obişnuiţi cu
armoniile clare, arta lui Petraşcu se inspira aproape numai de la unele lucrări
mai convenţionale ale lui Grigorescu, din ultima sa fază. Maniera de a picta a
lui Petraşcu se putea interpreta ca un ansamblu de forme violente, greoaie, in
tonuri plumburi, uneori simplificate şi chiar deformate. Dar el creează subtile
armonii cenuşii, în care intră toate nuanţele de griuri şi în care se formează
un acord cu notele discrete de albastru şi roşu potolit.[2]
Din toate modurile
ilustrative în care se poate recunoaşte o rezonanţă a acelei sensibilităţi ce
începuse şi la noi în ultimul deceniu al secolului XIX să fie tot mai mult
numită simbolistă a putut fi izolată şi o esenţă teoretică. Spre a evidenţia
elemente de natură simbolistă în picture din jurul anului 1900, ne putem
îndrepta spre zonele rare ale picturii autentice şi să scrutăm operele de
început ale lui Petraşcu din expoziţia de la Ateneu. El punea în evidenţă
capacitatea de sugestie poetică a valorilor picturale, lucru ce denota
perceperea unui caracter modern intrinsec.[3]
Dincolo de latura
aspră, aproape neplăcută a acestei picturi, limbajul este unul nou, diferit de
al contemporanilor săi şi singurul adecvat pentru a prezenta impresiile,
mesajul şi conştiinţa tânărului pictor. În autoportrete, Petraşcu s-a
reprezetat adesea fără complezenţă pentru persoana sa, ceea ce este rar pentru
un pictor. Ochii pătrunzători, ne privesc surâzând sau severi, din multe cadre,
la toate epocile vieţii sale. Dar cea mai adevărată imagine despre sine, cea
mai elocventă, este portretul din 1907, care reprezintă un moment inspirat în
cariera sa. Execuţie largă, păstoasă, forţă, simplitate, colorit cald şi
discret, toate dovedesc faptul că artistul este stăpân pe mijloacele sale.
A călătorit şi în Italia, iar Veneţia l-a atras în mod
deosebit. Ea nu e Veneţia acelor pictori care au devenit celebri
interpretând-o, precum Corot, Monet sau Ziem. Cu elementele pe care le-a
procurat cetatea dogilor el şi-a construit un alt oraş: mai realist, mai
material, cântărind mai greu, cu ceruri mai puţin transparente, cu palete mai
întunecate, mai severe.
În Spania, la Toledo,
peisajul aspru era parcă şi mai potrivit să vorbească sensibilităţii
pictorului, prin locurile sale stâncoase şi clădirile vechi. Lumina, care în
Veneţia părea cu totul lipsită de corp, aici căpăta mai multă consistenţă,
izbea parcă obiectele, despărţind suprafaţa lor în zone clare şi zone
întunecate. A vizitat şi Egiptul, dar ţărmul Nilului, cu lumina sa orbitoare,
care decolorează anumite tonuri, nu putea fi pe placul unui pictor care
trăieşte din nuanţe şi pentru care nici o pată de culoare nu e simplă, ci
compusă din nenumărate fibre colorate puse unele lângă altele sau unele peste
altele. Puţini sunt artiştii români care, asemeni lui Petraşcu, să-şi păstreze
vie şi intensă curiozitatea toată viaţa. Petraşcu aparţine categoriei de
artişti care, deşi înstrăinaţi de ambianţa societăţii burgheze, nu s-a integrat
în marea mişcare de eliberare social a epocii. Astfel dezacordul său cu viaţa,
mentalitatea şi obiceiurile burgheze nu şi-au găsit o împlinire pozitivă.[4]
Artistul se izolează
în subiectivitatea sa, ceea ce duce şi la o îngustare tematică. Sunt puţine
motivele care-l inspiră. Portretele,
dar numai o anumită categorie: autoportrete şi portrete ale membrilor familiei,
rudelor şi ale câtorva prieteni, peisajele
care pornesc de la aspect ale naturii care se potrivesc temperamentului său
sever şi naturile statice, în număr
impresionant, în care sunt înglobate şi florile. La portret modelul este
întotdeauna un personaj foarte cunoscut artistului, întâlnit zilnic şi studiat
din punctul de vedere al caracterului, al trăsăturilor fizice şi morale. Soţia
îi serveşte de multe ori ca model, copiii, de la o vârstă fragedă până la
maturitate.
Nu-i plac tonurile
amestecate, în care fiecare din culorile componente şi-au pierdut virtuţile.
Gama cromatică nu este vastă, dar notele ce o compun sunt alese cu pricepere şi
gust: griuri de toate felurile, de la cel aproape negru, la cel bătând în roz,
albastru, verde, roşu, galben, portocaliu. Alburile, mai rare în lucrările de
început, devin tot mai frecvente în ultima perioadă, dar nu sunt niciodată
absolut pure, ele totdeauna reţin ceva din reflexele tonurilor înconjurătoare.
În ultimii ani, Petraşcu şi-a clarificat mult paleta, dar fără a schimba
elementele componente. Orchestraţia sa e redusă, dar sună just. La el sunt
puţine note prea sonore, dar aici stă nota poetică şi unitatea întregului, aşa
sună limbajul său propriu.[5]
Cand pictează, el priveşte în jur şi vrea să facă şi pe altul să vadă. Marinele au făcut popular numele lui,
aşa cum carele cu boi îl făcuseră pe al lui Grigorescu.
În situaţia tulbure
şi neliniştea ce domneau în ţară în ajunul intrării României în primul război
mondial, atmosfera era încărcată. Burghezia profita de haosul de pretutindeni,
situaţie în care unii artişti, ameţiţi de posibilitatea de câştig, caută să
satisfacă gusturile îndoielnice ale celor îmbogăţiţi de curând. E momentul în
care, printr-o execuţie bizară, o falsă originalitate şi din lipsă de principia
estetice şi de pregătire profesională, mulţi pictori flatează gustul
parveniţilor pentru a-şi strecura opere. Dar pictorii serioşi rămân credincioşi
poziţiei lor realiste. Anii războiului, cu epidemiile, cu invazia germană, cu
înfrângerea şi toate nenorocirile, nu sunt prielnici creaţiei. Într-un dezechilibru
general, moral şi material, chiar şi Petraşcu, cu izolarea ce şi-o impusese, nu
se putea dedica muncii sale. Îşi reia activitatea odată cu semnarea păcii. În
1919 şi 1921 se prezintă iar publicului.[6]
Floarea a fost mereu
o temă predilectă pentru pictorii noştrii. Grigorescu pictase buchete mari,
flori de camp sau de grădină, în vase, pe o masă de ţară sau plasate în vreun
interior. Andreescu, mai ales în ultimul timp, când boala îi răpea
posibilitatea de contact cu lumea exterioară. Luchian, a făcut şi el la fel,
mai ales în ultimii ani şi a dus totul la un alt nivel al sensibilităţii. Ceva
mai târziu, Pallady s-a arătat şi el un interpret desăvârşit al unor asemenea
subiecte. Şi Petraşcu are tablouri cu flori, iar pentru a exprima vioiciunea în
colorit a petalelor umede, alege o pasta strălucitoare pe care o întinde cu un
vârf de cuţit, pe care-l foloseşte şi pentru a produce impresia de transparenţă
a unui vas. După ce aplică tuşe groase, cu o mişcare îndemânatică de cuţit rade
culoarea şi lasă pe support doar un strat subţire, cu întreruperi. Această
tehnică dă impresia improvizaţiei şi a unei incontestabile spontaneităţi.[7]
Unele tablouri ale
lui Petraşcu ne duc cu gândul la Chardin. Este evident că sentimentul ce-l
stăpâneşte pe pictorul roman, curiozitatea cu care priveşte subiectul, gustul
care-i dictează compoziţia şi cromatica şi entuziasmul în faţa naturii, toate
ne amintesc de pictorul francez. Anul 1925 este unul important din viaţa lui
Petraşcu întrucât artiştii români, în unanimitate, l-au desemnat să primească
premiul naţional pentru pictură, instituit cu un an înainte. Era normal ca în
expoziţiile la care ţara noastră a fost invitată să participle, lucrările lui Petraşcu
să figureze la loc de cinste alături de ale marilor înaintaşi Grigorescu şi
Andreescu şi lângă unele semnate de cei mai de seamă contemporani cum erau
Luchian, Pallady ori Steriadi. Astfel pânzele sale au fost expuse la Paris,
Geneva, Barcelona, Haga, Amsterdam, Bruxelles şi Paris. După 23 August 1944,
opera sa a fost inclusă în aproape toate expoziţiile de artă românească trimise
peste hotare, fiind foarte apreciată mai ales de specialiştii de la Moscova şi
Leningrad, pentru fondul ei popular românesc, lirismul aspru, sinceritatea şi
realismul ce o definesc. Presa sovietică, olandeză, franceză, italiană, critici
importanţi precum L.Venturi, au scos în evidenţă calităţile sale de colorist şi
locul său în arta contemporană europeană.
În 1936, reorganizându-se
Academia Română, s-a hotărât ca la unul din locurile secţiei literar-filosofice
să fie chemat un pictor. Petraşcu, cel mai cunoscut din generaţia mai în vârstă, cea care dusese mai departe
faima artei noastre, a devenit astfel primul artist roman membru al savantei
adunări. Un an mai târziu, în discursul de recepţie, care era o privire
retrospectivă asupra picturii româneşti în secolul XIX, Petraşcu vorbea despre
trecutul nostru plastic, iar Grigorescu, Andreescu şi Luchian, precum şi cei
mai mărunţi decât ei, primeau, prin vocea lui, omagiul la care aveau dreptul.
Tot în 1937 se fonda Asociaţia Arta, ce întrunea pe cei mai
reprezentativi pictori în viaţă, de unde Petraşcu n-a lipsit, şi annual
asociaţia invita publicul să viziteze producţia membrilor săi.
Petraşcu nu s-a
limitat în cariera sa la pictura în ulei, deşi e tehnica cea mai apreciată de
el. Există numeroase desene, acuarele şi gravure semnate de el. Cum putem
judeca locul lui Petraşcu în şcoala de pictură românească în comparaţie cu
marii înaintaşi şi contemporani pe care i-am amintit deja? Ei bine, putem spune
că având în vedere ceea ce cunoştem deja despre ceilalţi maeştri, Petraşcu are
o altă structură sufletească. El nu doreşte să facă tablouri deosebit de
atrăgătoare, în care unele părţi să uimească, ci opere în care totul să fie la
un nivel. Firea sa cerea o lucrare unitară, armonioasă, coerentă şi, pe cât
posibil, completă. El urmăreşte o unitate de viziune, de compoziţie, de colorit
şi de tratare şi prin asta oferă contemporanilor şi urmaşilor o lecţie despre
cum se cuvine executată o pictură care să-şi merite menirea şi despre datoria
unui artist.
[1]
George Oprescu, Maeştrii artei româneşti: Ghoerghe Petraşcu,
Ed. Meridiane, Bucureşti, 1963, pag.11
[3]
Institutul de Istoria Artei, Pagini de
artă
modernă
românească, Ed. Academiei Republicii
Socialiste România, Bucureşti, 1974, pag. 17
[4] George Oprescu, Maeştrii artei româneşti: Ghoerghe Petraşcu,
Ed. Meridiane, Bucureşti, 1963, pag. 18
