Dincolo de legendă: Două proiecte de artă contemporană la Castelul din Trenčín, Slovacia

 La Castelul din Trenčín*, istoria, legenda și arta contemporană se întâlnesc într-un dialog despre memorie, tăcere și urmele invizibile ale trecutului. Două proiecte prezentate în acest spațiu istoric — „Palimpsest and the Whispers of the Well”, o instalație video holografică realizată în 2026 de artiștii interdisciplinari Ahmet Rüstem Ekici și Hakan Sorar, și „OOZE”, instalația site-specific a arhitectei și artistei Büşra Tunç — revin asupra celebrei legende a Fântânii Iubirii, dar o privesc din perspective profund contemporane.

În loc să reproducă povestea romantică asociată fântânii, cele două lucrări caută ceea ce se află dincolo de ea: munca și efortul ascunse în piatră, vocile care nu au fost auzite, tăcerile care au devenit parte din istorie și straturile de memorie care continuă să existe sub narațiunea cunoscută.

Dincolo de poveste: Muncă, materie și memorie

De secole, Fântâna Iubirii de la Castelul din Trenčín este asociată cu o legendă romantică. Însă, dincolo de povestea idealizată, există o altă istorie, una legată de efort fizic, construcție și rezistența materialului.

Acesta este punctul de plecare al lucrării „Palimpsest and the Whispers of the Well”, care, după cum explică artiștii, mută atenția „de la mit la memorie, dezvăluind munca invizibilă încorporată în piatră.”

Conceptul de palimpsest — o suprafață pe care urmele unor înscrisuri mai vechi rămân vizibile sub cele ulterioare — devine esențial pentru înțelegerea instalației. Legenda romantică reprezintă stratul vizibil, lustruit, al poveștii, în timp ce urmele uneltelor, rezistența pietrei și munca anonimă rămân ascunse dedesubt.

Instalația este amplasată paralel cu fântâna originală. Zece dispozitive holografice sunt dispuse asemenea unui cor în jurul privitorului, iar mișcarea lor mecanică permanentă devine parte a lucrării. Repetiția acestei mișcări trimite la efortul constant aflat în spatele atât al construcției istorice, cât și al iluziei tehnologice create de instalație.

Imaginile proiectate prezintă fragmente de scene — mâini care se întind, voaluri care trec prin spațiu, forme organice aflate într-o continuă transformare. Aceste „halucinații digitale” oscilează între realism și abstractizare, uneori sincronizându-se, alteori devenind disonante.

Tensiunea dintre armonie și dezordine reflectă astfel tensiunea dintre povestea aparent coerentă și straturile complexe care se ascund în spatele ei.

Prin video generat cu ajutorul inteligenței artificiale, design sonor generativ și realitate augmentată, lucrarea aduce tehnologia contemporană în dialog cu materialitatea veche de secole a castelului. Vizitatorii pot accesa conținut suplimentar printr-o interfață AR activată prin cod QR, extinzând instalația fizică într-un spațiu virtual. Astfel, fântâna devine, în cuvintele artiștilor, „un loc al rememorării și al efortului colectiv.”

Femeia din interiorul legendei

Dacă Palimpsest and the Whispers of the Well explorează straturile materiale și fizice ascunse în spatele poveștii romantice, „OOZE”, proiectul realizat de Büşra Tunç, se concentrează asupra unei alte forme de absență: vocea. În centrul lucrării se află Fatima — prezentă în inima legendei, dar lipsită de posibilitatea de a vorbi pentru ea însăși.

Textul proiectului pornește de la o observație esențială: „În legenda Fântânii Iubirii, Fatima este prezentă, dar niciodată pe deplin recunoscută.” Deși povestea se construiește în jurul captivității sale, ea nu primește statutul unui subiect care vorbește, cunoaște și acționează în propria poveste. Tăcerea ei devine astfel o condiție care limitează ceea ce poate fi spus, cunoscut și transmis mai departe.

De aici pornește OOZE. Dintr-o perspectivă contemporană, poziția Fatimei scoate la iveală o fisură chiar în structura legendei. Povestea continuă să circule, să fie transmisă și să pară completă, însă se sprijină pe figura unei femei căreia nu i se permite să vorbească. Această contradicție nerezolvată destabilizează povestea, dezvăluindu-i limitele.

Castelul ca spațiu al tăcerii

Instalația lui Büşra Tunç situează prezența Fatimei în interiorul castelului, transformând un spațiu istoric asociat cu captivitatea într-un „câmp perceptual încărcat”. Aici, povestea nu este reconstruită printr-o succesiune convențională de imagini și informații. În schimb, vizitatorul intră într-un mediu în care respirația, sunetul, fragmentele de limbaj și lumina circulă prin spațiu. Clustere fosforescente de text apar și dispar, refuzând să se fixeze într-un singur sens. Sunetul nu funcționează ca un discurs propriu-zis, ci mai degrabă ca efort și respirație.

Este o alegere importantă: Fatima nu primește, prin intermediul instalației, o voce clară și definitivă. Lucrarea nu încearcă să inventeze ceea ce ea ar fi spus, ci atrage atenția asupra condițiilor care au făcut imposibilă existența unei astfel de voci în cadrul legendei.

După cum explică textul proiectului, „OOZE nu caută să restaureze o voce pierdută. În schimb, urmărește modul în care tăcerea continuă să modeleze ceea ce poate fi spus și ceea ce poate fi reținut în memorie.” Fatima devine astfel centrală pentru legendă, dar rămâne incapabilă să acționeze pe deplin în interiorul ei. Prezența sa nu repară povestea, ci o tensionează și îi expune limitele.

Două perspective contemporane asupra aceleiași legende

Deși folosesc limbaje artistice diferite, cele două instalații au un punct comun fundamental: privesc dincolo de suprafața unei povești familiare.

Palimpsest and the Whispers of the Well se îndreaptă spre material — piatră, unelte, muncă, mișcare mecanică și urmele lăsate de oameni. OOZE se concentrează asupra imaterialului — tăcere, respirație, memorie, absență și dificultatea recuperării unei voci pe care istoria nu a păstrat-o. Una dintre lucrări ne invită să ne întrebăm ce urme fizice au fost ascunse sub legendă, în timp ce cealaltă întreabă a cui voce a fost ascunsă în interiorul ei.

Împreună, cele două proiecte transformă Fântâna Iubirii dintr-un reper asociat unei povești romantice într-un spațiu al întrebărilor. Arhitectura medievală a Castelului din Trenčín devine parte activă a acestei întâlniri, permițând artei contemporane să intre în dialog cu poveștile, corpurile și urmele acumulate aici de-a lungul secolelor.

Rezultatul nu este o respingere a legendei, ci o lectură mai profundă a acesteia. Dincolo de romantism se află munca și efortul; dincolo de narațiune se află tăcerea; dincolo de ceea ce este vizibil există alte istorii care așteaptă să fie percepute.

În aceste două lucrări, Fântâna Iubirii devine mai mult decât un monument al unei povești romantice. Devine un palimpsest al memoriei — un loc în care tehnologia contemporană, sunetul, lumina și intervenția spațială fac perceptibile straturi care până acum au rămas ascunse și ne invită să reconsiderăm nu doar ceea ce ne spune istoria, ci și ceea ce a ales să nu spună.

- - -

*Orașul istoric Trenčín este Capitală Culturală Europeană în 2026.

Foto, text - Cosmina Marcela Oltean

Scurtă istorie a tehnicii fotografice în expoziția “1001 Aparate și Accesorii Foto”

Aparatul de fotografiat are o istorie de aproape 200 de ani, însă principiul optic pe care se bazează este cunoscut de peste două milenii. Filosoful grec Aristotel descria încă din secolul al IV-lea î.e.n. fenomenul camerei obscure, dispozitiv care avea să fie studiat și perfecționat de-a lungul timpului. În Renaștere, Leonardo da Vinci i-a explicat în detaliu funcționarea, iar artiști precum Johannes Vermeer se consideră că au utilizat acest principiu pentru realizarea unor compoziții remarcabile. Camera obscură reprezintă fundamentul optic al fotografiei și, mai târziu, al cinematografiei, marcând începutul unei revoluții a modului în care omul a învățat să surprindă și să păstreze imaginea.

Călătoria fotografiei în România începea în secolul al XIX-lea, evoluând într-un ritm destul de accelerat de la primele aparate voluminoase (aparate masive din lemn, cu burduf) și plăcile de sticlă la peliculele portabile și, mai târziu, la tehnologia digitală. În decurs de aproximativ un secol, fotografia s-a transformat dintr-un proces complex, rezervat profesioniștilor, într-un mijloc accesibil publicului larg, iar arta portretului, practicată în elegantele studiouri fotografice interbelice din București și din alte mari orașe ale țării, a devenit treptat parte din viața de zi cu zi a celor care au avut posibilitatea de a-și procura un aparat. Evoluția tehnologică și artistică a fotografiei poate fi urmărită prin câteva etape esențiale.

Pionieratul și plăcile umede (secolul al XIX-lea)

Primele fotografii erau realizate cu aparate masive din lemn, prevăzute cu burduf și montate pe trepied. Unul dintre cei mai importanți pionieri ai fotografiei din România, Carol Popp de Szathmári, a rămas în istorie prin documentarea Războiului Crimeii, dar și prin numeroase fotografii, picturi sau desene ce ilustrau peisaje și oameni din spațiul românesc. Fotografiile sale erau realizate pe plăci de sticlă tratate cu substanțe fotosensibile, proces care necesita vaste cunoștințe, măiestrie și precizie. Ulterior, aparatele au devenit mai compacte, fiind construite din metal și păstrând mecanismul cu burduf, ceea ce le-a făcut mai ușor de transportat și utilizat.

Stereoscopul este un dispozitiv optic destinat vizualizării imaginilor bidimensionale în relief (cu efect 3D). Acesta utilizează două fotografii ale aceluiași subiect, realizate din unghiuri ușor diferite, imitând modul în care percep lumea cei doi ochi ai omului, aflați la o distanță de aproximativ 6–7 cm. Fiecărui ochi îi este prezentată o imagine diferită doar la nivel de detaliu, iar creierul le suprapune, creând impresia de adâncime și volum. Stereoscoapele, realizate inițial din lemn, apoi și din metal, au fost extrem de populare ca formă de divertisment în secolele al XIX-lea și al XX-lea. Prin intermediul lor, oamenii puteau “călători” virtual în locuri în care nu puteau ajunge altfel în vremuri în care călătoriile erau rezervate doar celor mai norocoși. Alte imagini stereoscopice prezentau scene din filme sau povești pentru copii. În expoziție puteți descoperi atât modelul clasic din lemn și metal, cât și variante mai recente, din plastic (anii ‘50-’80).

Epoca de aur a studiourilor (1920–1940)

În perioada interbelică, fotografia de salon și fotografia de legitimație cunosc o dezvoltare fără precedent în România. Studiourile fotografice devin tot mai numeroase, iar portretul fotografic se transformă într-un simbol al statutului social și al modernității. Aparate performante, produse de companii precum Leica sau Zeiss Ikon, ajung în atelierele fotografilor profesioniști din București și din întreaga țară, contribuind la realizarea unor impresionante arhive de portrete, imagini de familie și documente vizuale ale epocii.

Aparatele de masă (1950–1980)

În a doua jumătate a secolului al XX-lea, fotografia devine tot mai accesibilă publicului larg. Pe piața românească ajung aparate de fabricație sovietică, precum Smena, Zenit sau FED, dar și modele est-germane, precum Praktica și Exakta. Odată cu răspândirea acestora, fotografia se transformă într-un hobby practicat de mii de români, care își imortalizează familia, vacanțele la mare sau în stațiuni, excursiile montane și momentele importante din viața de zi cu zi.

Revoluția analogică târzie și tranziția

În ultimele decenii ale fotografiei pe film, aparatele care utilizau pelicula de 35 mm au devenit standardul atât pentru amatori, cât și pentru profesioniști. Modelele produse de Olympus, Canon, Nikon și alți producători consacrați, alături de aparatele compacte cu bliț încorporat, au dominat piața până la începutul anilor 2000, când tehnologia digitală a început să înlocuiască fotografia analogică.

Anii ‘70: Trecerea spre digital

Primul aparat foto digital a fost construit în 1975 de Steven Sasson, inginer al companiei Kodak. Dispozitivul cântărea aproape patru kilograme, realiza imagini alb-negru cu o rezoluție de numai 0,01 megapixeli și înregistra fiecare fotografie pe o casetă magnetică, procesul de salvare durând aproximativ 23 de secunde. Deși rudimentar după standardele actuale, acest prototip a marcat începutul revoluției digitale care avea să transforme complet fotografia.

Un loc aparte în istoria fotografiei îl ocupă aparatul Polaroid, inventat în 1947 de americanul Edwin Land. Acesta permite obținerea unei fotografii dezvoltate aproape instantaneu, datorită unui film special care conține propriul sistem de developare. După expunere, fotografia trece printre role presoare care distribuie uniform substanțele chimice necesare, iar imaginea apare treptat sub ochii utilizatorului, fără a fi nevoie de un laborator fotografic.

În expoziția de la Muzeul Oltului și Mureșului Superior din Miercurea Ciuc veți putea descoperi aparate fotografice, accesorii și echipamente reprezentative pentru fiecare dintre aceste etape, ilustrând evoluția tehnologică și artistică a fotografiei de-a lungul ultimelor două secole. Expoziția este deschisă până pe 31 octombrie 2026, iar pentru date suplimentare puteți consulta website-ul sau pagina de Facebook: MNCR - Muzeul Național al Carpaților Răsăriteni.

Foto, text - Cosmina Marcela OLTEAN

“Foreign Star”- Geometria, filosofia și spațiul urban

Două forme sculpturale spectaculoase au transformat recent una dintre piețele istorice ale orașului Brno într-un spațiu dedicat artei contemporane. “Foreign Star I” și „Foreign Star II”, realizate de sculptorul ceh Jan Dostal, au fost amplasate în Šilingrovo náměstí, în cadrul programului Galerie Šilingrák, propunând o întâlnire între geometrie, filosofie și spațiul urban.

La prima vedere, lucrările amintesc de structuri cristaline sau de obiecte desprinse dintr-un univers futurist. În spatele acestei aparente complexități se află însă un principiu geometric riguros: icosaedrul, unul dintre cele cinci corpuri platonice.

Format din 12 vârfuri și 20 de fețe triunghiulare, icosaedrul este una dintre cele mai fascinante forme geometrice, studiată de matematicieni și filosofi încă din Antichitate. Inspirată din scrierile lui Platon, această formă simbolizează perfecțiunea, armonia universală și echilibrul, depășind astfel statutul unui simplu corp geometric și devenind expresia unei ordini ideale a lumii.

Pornind de la această structură, Jan Dostal transformă un concept abstract într-o intervenție artistică monumentală, invitând publicul să experimenteze prin spațiu, lumină și mișcare ceea ce, în mod obișnuit, aparține matematicii și filosofiei.

Două stele în dialog cu orașul

Împreună, “Foreign Star I” și „Foreign Star II” cântăresc aproximativ 300 de kilograme, însă rețeaua complexă de elemente geometrice din care sunt construite le conferă o surprinzătoare senzație de transparență și ușurință.

În funcție de poziția privitorului, sculpturile își schimbă permanent înfățișarea. Din anumite unghiuri par compacte și monumentale, iar din altele permit privirii să traverseze structura lor, încadrând fragmente din clădirile istorice, vegetația și cerul orașului.

Astfel, lucrările nu se limitează la a ocupa spațiul public, ci intră într-un dialog permanent cu acesta. Lumina, arhitectura și mișcarea oamenilor devin parte a experienței artistice, iar geometria capătă o dimensiune vie.

Când matematica devine sculptură

Alegerea icosaedrului oferă proiectului și o puternică dimensiune conceptuală. De-a lungul istoriei, corpurile platonice au fost considerate expresii ale simetriei și ordinii universale, aflate la granița dintre matematică, filosofie și artă.

Prin aducerea acestei forme în spațiul public, Jan Dostal invită privitorul să descopere geometria într-un mod diferit, nu prin formule sau reprezentări teoretice, ci prin volum, materialitate și relația cu spațiul urban.

Titlul lucrării, Foreign Star, adaugă o nouă cheie de interpretare. Sculpturile par aproape extraterestre, asemenea unor obiecte sosite dintr-o altă lume și așezate în mijlocul orașului. Cu toate acestea, ele sunt construite pe unul dintre cele mai vechi și mai armonioase principii geometrice cunoscute.

Un nou reper artistic în Brno

Arta contemporană are capacitatea de a schimba felul în care privim spațiile familiare. În Piața Šilingr, cele două sculpturi nu reprezintă doar o intervenție artistică, ci creează un nou reper vizual al orașului și invită trecătorii să încetinească ritmul și să descopere spațiul dintr-o perspectivă diferită.

Îmbinând sculptura monumentală, geometria, filosofia și arhitectura, “Foreign Star I” și „Foreign Star II” arată că formele matematice pot depăși limitele teoriei și pot deveni experiențe artistice accesibile tuturor, transformând un loc obișnuit într-un spațiu al contemplării și dialogului.

Foto, text – Cosmina Marcela OLTEAN

Un desen, un gând: „Progress”, de Vitaliy Gonikman

Poate viitorul nu înseamnă să devenim mai siguri, ci să învățăm să trăim cu incertitudinea.

A existat o vreme în care cunoașterea aparținea celor care puteau observa, memora, conecta și interpreta. Până au apărut entitățile digitale, capabile să proceseze mai multe informații decât ar putea cuprinde vreodată o minte umană. Și totuși, ceva a rămas neschimbat. Atât omul, cât și mașinăria digitală pot greși. Cu siguranță o fac zilnic.

Omul ia decizii pornind de la fragmentele de realitate cu care a luat contact. Mașinăria face, într-un fel, același lucru, doar că la o scară inimaginabilă: interpretează lumea prin datele pe care le-a primit. Schimbi datele, se schimbă și răspunsul, și înțelesul. Adaugi ceva necunoscut, iar certitudinea începe să se destrame.

Poate că aici se întâlnesc omul și digitalul. Nu în perfecțiune, ci în limitare. Mașinăria poate părea că deține o putere infinită — poate aduna toată cunoașterea lumii, poate calcula, conecta și genera posibilități dincolo de capacitatea umană. Dar nici cel mai puternic sistem nu poate cunoaște ceea ce nu a fost inclus în lumea sa de date. Poate interpreta greșit. Umple golurile cu ce are la îndemână. Produce erori și poate urma un tipar greșit.

Iar omul nu este atât de diferit. Umple golurile cunoașterii cu presupuneri. Reinterpretează ceea ce știe atunci când apar informații noi. Își reconfigurează mereu înțelegerea lumii. Atunci, ce înseamnă cu adevărat progresul? Poate că nu dispariția erorii. Nici apariția unei inteligențe perfecte.

Poate că este tocmai această mișcare continuă între ceea ce știm și ceea ce încă nu înțelegem — între intervenția omului și imensitatea digitală, între prezent și un viitor pe care nu îl putem prevedea nici măcar parțial. În acest spațiu al incertitudinii, omul și entitatea digitală se poziționează similar. Și poate că tocmai asta este una dintre cele mai neașteptate asemănări dintre ei.

Mai multe lucrări de Vitaliy Gonikman: [https://peopleandpaintings.com/vitaliy_gonikman]

Cosmina Marcela OLTEAN

Un desen, un gând: „One Man Orchestra”, de Vitaliy Gonikman

Au fost vremuri în care să devii bun la ceva însemna să rămâi suficient de mult timp lângă acel lucru pentru a-l stăpâni cândva cu adevărat.

O meserie, un meșteșug, un instrument, o abilitate transmisă de la o generație la alta... Învățai încet, greșeai, repetai, deveneai mai bun. Și, poate, în final, acel lucru pe care știai să-l faci cu adevărat bine spunea ceva despre tine.

Astăzi, parcă învățăm să cântăm la toate instrumentele deodată. Pentru a rămâne utili încercăm să învățăm câte puțin din toate, să acumulăm permanent, să ne dezvoltăm noi competențe, să învățăm tehnologii, să ne adaptăm noilor medii, să rezolvăm probleme, să comunicăm altfel, să creăm, să organizăm, să înțelegem și să ne reinventăm ori de câte ori lumea se schimbă, dar și de câte ori ne schimbăm locul.

Devenim propria noastră orchestră și continuăm să adăugăm instrumente. O nouă abilitate, un nou curs, o nouă aplicație, o nouă responsabilitate. Încă un lucru pe care ne spunem că ar trebui să fim capabili să-l facem. Apoi se întâmplă ceva ciudat.

Orchestra devine prea mare pentru un singur om. Ajungem obosiți de procesul interminabil. Știm mai multe, dar rareori simțim că știm suficient ori că ne sunt toate utile. Putem face multe lucruri, dar ne rămâne din ce în ce mai puțin timp pentru a face vreunul dintre ele în profunzime.

Și poate că adevărul incomod este că a fi capabil să faci multe lucruri nu e același lucru cu a fi cu adevărat bun la ele. Pot trece ani în care acumulăm cunoaștere fără ca aceasta să adauge neapărat o calitate reală lucrurilor pe care le facem. Devenim eficienți, adaptabili, versatili și uneori, pur și simplu, obosiți.

“One Man Orchestra” poate fi astfel mai mult decât o celebrare a ingeniozității umane. Poate fi portretul omului contemporan: cel care poartă prea multe după el, învățând la nesfârșit, îndeplinind mai multe roluri în același timp și hotărât să demonstreze că poate și e util.

Dar poate că înțelepciunea nu înseamnă doar să știi când să adaugi un instrument nou. Poate trebuie doar să alegi unul. Și să te întrebi dacă a cânta la toate instrumentele deodată este cu adevărat muzică sau e doar zgomotul unui om care încearcă disperat să țină pasul.

Mai multe ilustrații: [https://peopleandpaintings.com/vitaliy_gonikman]

Cosmina Marcela OLTEAN

Un desen, un gând: „Inner World”, de Vitaliy Gonikman

Ne place să credem că vedem și înțelegem lumea așa cum este. Dar, de fapt, o vedem întotdeauna doar din locul în care stăm fiecare.

Ne putem considera reflexivi și deschiși la minte. Putem învăța să ascultăm, să înțelegem, să acceptăm diferențele. Putem petrece ani încercând să devenim mai raționali, mai toleranți, mai conștienți de complexitatea celorlalți.

Și totuși, undeva în interiorul nostru, există o încăpere închisă. O lume privată din care privim spre ceea ce se află afară. De acolo totul se vede și se simte altfel. Interpretăm oamenii prin propriile experiențe. Le judecăm alegerile prin valorile noastre. Recunoaștem bunătatea în funcție de ceea ce înseamnă bunătatea pentru noi și condamnăm greșeala după limitele pe care noi înșine le-am trasat între bine și rău.

Chiar și atunci când încercăm să înțelegem un alt om, o facem prin raportare la sine, adică tot prin propriile limite. Poate că fiecare om este, într-un fel, o insulă. Sau o cutie închisă, în care există un întreg univers alcătuit din amintiri, frici, dorințe, convingeri, contradicții și lucruri care nu au fost niciodată rostite.

În interiorul acestei lumi, fiecare lucru are un sens. Același gest poate fi generos pentru cineva și intruziv pentru altcineva. Tăcerea poate însemna liniște, indiferență, teamă sau durere. Ceea ce pentru un om înseamnă libertate, pentru altul poate părea egoism. Ceea ce din exterior pare irațional poate avea o logică perfectă în lumea interioară a celuilalt.

Și astfel umblăm unii printre ceilalți, convinși că ne înțelegem. Dar niciodată nu avem imaginea întreagă. Și poate uneori râdem, ironizăm sau disprețuim când nu e cazul.

Putem deschide ușile lumilor noastre interioare. Putem asculta, întreba, învăța și încerca să privim dincolo de propriile filtre. Și totuși, o anumită distanță va exista mereu între o minte și alta. Poate că aceasta nu este o nereușită a înțelegerii, ci una dintre condițiile existenței și limitelor umane.

Fiecare dintre noi poartă în sine o lume în care nimeni altcineva nu poate pătrunde. Arătăm în genral doar ce vrem, ce ne favorizează. Iar “Inner World” a lui Vitaliy Gonikman poate fi o amintire discretă a acestei arhitecturi invizibile și extrem de complexe - a zidurilor care ne protejează, a zidurilor care ne limitează și a universului straniu care există în spatele lor.

Profilul artistului: [https://peopleandpaintings.com/vitaliy_gonikman]

Cosmina Marcela OLTEAN