Cosmina Marcela Oltean: Confesiunile unei liceene

(scurt eseu pentru cartea aniversara a d-nei profesoare Dobrean)

Cu ce să încep ? Cu ce aș putea începe ?

 Nu e ușor, căci multe amintiri și lucruri frumoase mă leagă pentru totdeauna de d-na Doiniţa Dobrean – d-na profesoară care a știut cum să facă astfel încât noi, elevii Domniei Sale, să nu o putem uita vreodată. Vă asigur că a reușit asta, și nu vorbesc doar în numele meu, ci și al colegilor mei, care cu siguranţă sunt în asentimentul meu.

Pentru mine totul a început în 2007, când am început cursurile Liceului din Subcetate. Atunci și acolo am avut onoarea de a o cunoaște pe dna Dobrean: profesoara mea de limba franceză – căci așa a rămas pentru mine și acum, după 4 ani deja de la absolvirea liceului. Tot 4 la număr au fost și anii în care ne-am întâlnit aproape zilnic în sala de clasă, ori pe holurile liceului. Îmi amintesc cu emoţie și respect acele zile, acele ore de limba franceză, care deseori îmbrăcau aspectul orelor de dirigenţie, menite să ne trezească, să ne lumineze și să ne pregătească pentru viaţă. Pot afirma așadar, cu toată încrederea, că noi, promoţia 2007-2011 a Liceului din Subcetate, clasa d-lui Cristian Popa, am avut doi diriginţi – la fel de buni, la fel de demni de respect, la fel de preocupaţi de ascensiunea noastră în viaţă. Profund absorbită de sfera artelor un mă situam prea bine în raport cu matematica. Eram aproape ca două linii paralele într-un plan. Sigur d-l Popa, profesorul de matematică și dirigintele meu, ar zâmbi dacă ar citi asta. Recunosc, nu eram mare fană a matematicii, pentru că aspiraţiile mele erau altele, iar d-l profesor a înţeles oarecum asta. În schimb, la orele de dirigenţie, îl ascultam cu luare-aminte și îl admiram. Mă puneau mult pe gânduri oservaţiile sale cu privire la viitorul nostru. Asta îl făcea să fie pentru noi mai mult decât un profesor de matematică. Sunt sigură că ar fi bucuros să afle asta. Nu uit și nu voi uita cuvintele d-lui Popa pe când eram în clasa a XII-a: ,,Oriunde veţi merge, să fiţi cei mai buni !’’ La fel proceda și d-na Dobrean ! De aceea spun că am avut doi diriginţi, deoarece atât d-l Popa cât și d-na Dobrean au avut și continuă să aibă un mare impact asupra mea prin învăţătura pe care mi-au dat-o. Pentru mine anii de liceu au fost grei, foarte grei, mai ales pentru constituţia mea psicologica. Nu au fost cei mai frumoși ani din viaţă, cum spune toată lumea. M-am abătut de la acest clișeu, ca și de la multe altele. Ani mult mai frumoși au urmat apoi, când mi-am demonstrat mie câte lucruri pot face… Acești ani nu au însemnat distracţie, ca pentru majoritatea colegilor mei, pentru că simţeam că nu am dreptul să mă distrez având în faţă un viitor atât de incert, în care nu știam dacă voi avea ocazia și resursele de a face ceea ce-mi doresc. Trăiam o frustrare de a nu putea face artă așa cum aș fi vrut. Foarte puţini m-au înţeles. Eram într-o mare luptă cu mine, iar acum, când fac artă, lupta s-a transformat în una și mai mare, dar în care sunt bucuroasă să mă aflu … Așa am fost și așa sunt eu. Consider că timpul e mult prea scurt și trebuie valorificat în favoarea ta. Micile distracţii sunt efemere, fără cel mai mic rezultat pe termen lung. Iar pentru mine a mă destinde înseamnă a face artă !

Acestea sunt lucruri în care cred și care mi-au fost confirmate și de cei mai buni profesori ai mei, printe care d-na Dobrean. Domniei Sale îi datorez multe: imboldul pentru debutul jurnalistic din revista LYCEUM – pentru că ne încuraja mereu să scriem, atât în limba română, cât și în franceză, îndrumările spre atâtea concursuri de artă, toate încurajările… Avem amintiri frumoase din anii pertrecuţi la Subcetate, de la evenimentele culturale frumoase la care am participat la Topliţa și Miercurea-Ciuc, dar mai ales de la premierea de la Sebeș, Alba, în 2010, alături de Teodora Mândru. A fost minunată călătoria și șederea noastră acolo, precum și recompensa primită de la Festivalul Internaţional ,,Lucian Blaga’’. Acestea au fost lucrurile cu adevărat valoroase care mi-au facut anii de liceu mai frumoși, care m-au ajutat să cresc, să cred în mine și să devin mai puternică. Doamna profesoară, vă mulţumesc din suflet ! Sunteţi un exemplu de profesionalism !

În nenumărate rânduri am încercat să-mi arăt aprecierea și recunoștinţa faţă de d-na profesoară. Una dintre încercări s-a cristalizat sub forma unui interviu pe care i l-am cerut doamnei pentru cotidianul nostru de la Miercurea-Ciuc ,,Informaţia Harghitei’’, anul trecut. Am încercat să schiţez un portret de cuvinte, pe care să-l prezint cititorilor drept un frumos exemplu de viaţă...