Din toreutica dacă: TEZAURUL DE ARGINT DE LA SÂNCRĂIENI

Toate aceste tezaure aşteaptă însă şi vor
mai aştepta pe săpători, care, din aşezările
viilor şi din mormintele adormiţilor din
Câmpia munteană, ca şi din platoul transilvan,
să le cheme iară la lumina zilei. (Vasile Pârvan – Getica)

Arta dacilor

Artă complexă, dar neajunsă la completa devoltare, cu caracter arhaic, dar și cu o evoluție rapidă, arta dacilor a fost retezată în dezvoltarea sa de conducerea romană exact în momentul în care începea să-și pună probleme esențiale pentru orice artă superior dezvoltată. Legată organic de arta tracilor, dar diferențiindu-se de aceasta atât conceptual cât și stilistic, arta dacilor este caracterizată printr-o mare originalitate izvorâtă din trăsăturile ei de gândire și de stil, de o amploare și de o abstracție mai puțin întâlnite în arta altor popoare. Dacii au continuat, și la granița cu antichitatea, sa prelucreze metalul prețios. Tezaurele descoperite, fie cu caracter funerar, ori de depozit, atestă existența unor vase, bijuterii și garnituri din argint ciocănit și gravat. Vasele, deși grupate uneori în serii destul de mari, sunt toate variante ale aceluiași tip: bolul conic, derivat din tipul ceramic al bolului megarian. La această formă fundamentală se adaugă uneori un bord înalt decorat prin ciocănire ,,en croix’’, și prin gravare, cu motive geometrice, apoi picioare și toarte cu motive vegetale, mult stilizate. Toreutica și ceramica dacă se întâlnesc mai ales în cazul cupelor deliene, de factură locală, cupele gasindu-și replica în ceramica geto-dacă lucrată la roată sau cu mâna din secolul al II-lea î.Hr.. Argintăria statului dac se leaga tot de argintăria tracă, cu deosebiri mai tranșante între zona sud-dunăreană și cea de la nord de fluviu, în măsura în care stilizarea e mai accentuat geometrică, iar motivele clasice sunt apropiate de forme naturale, familiare dacilor. Prototipuri sigure ale formelor dacice încă se pot ușor găsi în lumea tracă.

O descoperire întâmplătoare

Moștenire dacică, tezaurul de la Sâncrăieni datează din a doua epocă a fierului, respectiv a doua jumătate a secolului I î.Hr.- prima jumătate a secolului I d.Hr.. În august 1953, în cariera de andezit aflată între localităţile Sâncrăieni şi Jigodin, jud. Harghita, în apropierea unei aşezări dacice, a fost descoperită cea mai însemnată mărturie a toreuticii geto‑dacice târzii (căci se datează în ultimele două secole dinaintea cuceririi romane: sec. I î.e.n. - I. e.n.) și cel mai bogat din seria tezaurelor târzii. În urma aruncării în aer a unei stânci ce ameninţa cu prăbuşirea, a ieşit la iveală o bună parte a unui tezaur de vase şi podoabe de argint. Spunem o bună parte, fiindcă el ar fi trebuit să cuprindă cel puţin încă două fibule şi mai multe monede decât cele două piese recuperate: o tetradrahmă din insula Thassos şi o drahmă emisă de oraşul Dyrrhachium.
Descoperit, așadar, în timpul extragerii pietrei din carieră, unde ulterior s-au efectuat cercetări arheologice, tezaurul, ce înglobează atât componente integre cât și fragmente ale altora, cuprinde în total 18 piese de argint, unele parțial aurite, cântărind 3.650 g. Vorbim despre 15 cupe întregi și fragmentare, dintre care șapte cu picior și toarte, în mare parte decorate cu motive geometrice și vegetale, patru vase conice, trei cupe sferice, o buză de vas tronconic, cu litere grecești imprimate punctat, două brățări, o fibulă cu piciorul fațetat și două monede: o drahmă din Dyrrhachium și o imitație după o tetradrahmă thasiană. Ca tipuri monetare, dacii au imitat și adaptat tipuri elenistice ale suveranilor macedoneni Alexandru, Filip, Lysimah și ale unor cetăți grecești: Thassos și Heracleea. În acest tezaur predomină elementele elenistice, asimilate de localnici încă din secolele III-II î.Hr., astfel că se poate vobi despre produse locale, cu tradiție elenistică la bază.

Piesele tezaurului

Referitor la cele două brățări monospiralice, masive, putem spune că una dintre ele se remarcă prin extremitățile ce redau un cap de șarpe bine stilizat, șirul de solzi fiind la fel de mult simplificat, redat printr-un joc de linii oblice, despărțite de restul brățării prin două brâie trasversale de linii oblice prinse prinse între cele orizontale. Cealaltă este decorată în trei registre verticale, dintre care cel median e decorat cu un șir de mici cercuri, iar cele laterale cu cerculețe și linii oblice de puncte, dispuse într-un decor ce reconstituie imaginea unor palmete. Vasele reprezintă un bun exemplu de sincretism artistic, care combină bolul sau cupa cu Kantharos-ul, formă de proveniență elenistică. Cu alte cuvinte, cantarul, acel vas de băut, cu picior și toarte, folosit de greci și romani. Între cupe, cantaroi și tezaur, asemănătoare și totuși diferite de vasele din tezaurul roman, se disting forme apropiate de cele reprezentate pe Columnă, în scena ,,Capturării comorilor regelui Decebal’’.

Decorul vaselor asociază elemente de tradiție elenistică și locală, fenomen evident mai ales în asimilarea motivelor vegetale mediteraneene cu cele din flora locală. Deosebit de elegante sunt toartele în torsadă, cu ,,noduri ale lui Hercule’’, realizate din sârmă împletită.

Desigur şi în cazul tezaurului de la Sâncrăieni, ca la atâtea alte realizări de acest gen din sânul societăţii geto‑dacice, am putea vorbi de fineţea execuţiei artistice, de bogăţia motivelor ornamentale - adică de multe din elementele pe care le‑a relevat, în general, toreutica geto‑dacică. Dincolo de aceste trăsături generale, tezaurul de la Sâncrăieni nu furnizează însă temeiuri pentru o analiză a conceptului pe care geto‑dacii îl aveau despre spaţiu şi forme - concept legat nemijlocit de esenţa spiritualităţii geto‑dacilor, analizată de Vasile Pârvan, de Lucian Blaga şi de alţi gânditori ce s‑au aplecat asupra civilizaţiei străvechilor locuitori ai acestui pământ. 

În încercarea de a explica, merită a fi precizate unele aspecte. Civilizaţia geto‑dacică nu ne‑a lăsat, în general, monumente arhitectonice în piatră. Chiar la Sarmizegetusa Regia, elementele de suprastructură ale Zonei Sacre par a fi fost de lemn, numai fundaţia fiind din piatră. Şi aceasta nu din pricina nepriceperii geto‑dacilor de a utiliza piatra ca material de construcţie, ci pentru simplul motiv că lemnul era cea mai lesnicioasă şi îmbelşugată materie primă. Din păcate însă lemnul este perisabil, el nu rezistă intemperiilor şi, din acest motiv, asemenea construcţii nu au ajuns până în zilele noastre.

În absenţa lor, iată că avem posibilitatea de a decodifica ideile despre spaţiu la geto‑daci prin intermediul unor obiecte de preţ, care, printr‑o serie de elemente ale lor, tind să sugereze monumentalul unei construcţii de mari dimensiuni. Şi în alte cazuri cercetătorii au pornit de la arhitectura vaselor ceramice de lux, în speţă, ceramica grecească de tip Dipylon, a perioadei geometrice, pentru a descifra ideea de spaţiu la un popor, suplinind astfel absenţa unor construcţii care să reziste în timp până la noi. Dar ce elemente ne furnizează, din acest punct de vedere, vasele de la Sâncrăieni?

Din lumea elenistică

În lumea elenistică, civilizaţie ce a influenţat cultural o arie geografică mult mai largă decât întinderea ei teritorială propriu‑zisă, vasele de argint au cunoscut o mare răspândire, din Asia Mică până în Peninsula Iberică - produsele caracterizându‑se prin unitate tipologică, chiar prin stereotipie. Iată că vasele de la Sâncrăieni conferă sensuri noi acestei stereotipii, demonstrând de la început originalitatea, capacitatea interpretativă a meşterilor argintari geto‑daci.

Este cazul, în primul rând, al cupelor conice, formă obişnuită la vasele din lumea elenistică. S‑ar putea argumenta că asemenea forme sunt opţiunea gustului vreunui orfevrier sau poate al beneficiarului localnic, neavând în nici un fel semnificaţia care li s‑a atribuit. În acest caz se cuvine amintit că astfel de forme se întâlnesc şi la alte obiecte descoperite în alte locuri din ţară: principele preot, figurat şezând, de pe obrăzarul drept al coifului de aur de la Băiceni, jud. Iaşi, ţine în mâini un rhyton şi o cupă conică, drept vase rituale. Celebrul vas de cult monumental descoperit la Grădiştea de Munte, purtând nu mai puţin vestita inscripţie ,,DECEBALVS PER SCORILO’’, redă aidoma la proporţii mari, fireşte, forma conică a vaselor de Sâncrăieni. În sfârşit în mai multe aşezări dacice din Câmpia munteană au fost descoperite cupe conice miniaturale din lut. Aceeaşi formă repetată la trei dimensiuni diferite ne obligă să recunoaştem deschiderea spirituală a vechilor locuitori ai Daciei, capabili să preia, să asimileze şi să se exprime pe plan artistic în felul lor propriu.

Aceeaşi originalitate o constatăm şi în cazul cupelor cu picior de la Sâncrăieni. Rezultat al iradierii elenistice, care în sec. I î.e.n. s‑a făcut simţită din plin în interiorul arcului carpatic, cupele cu picior erau la început cantaroide, adică similare vaselor greceşti cu picior scurt şi două toarte, numite din această pricină cantaros - cărăbuş. Analiza cupelor de la Sâncrăieni vădeşte maniera originală de evoluţie a acestui motiv, care, finalmente, se eliberează complet de prototipul elenic. Înseşi cupele vaselor se modifică devenind din ovoidale, hemisferice. Picioarele cilindrice se lungesc, capătă o nodozitate centrală, încât existenţa piciorului înalt anulează utilitatea toartelor, care nu fac altceva decât să mărească instabilitatea vasului. Această supraetajare de elemente seamănă, întrucâtva, cu grandilocvenţa pe care barocul o va aduce mai târziu în istoria artelor. Să nu uităm însă că civilizaţia romană procedase la fel, etajând elemente, unele incomparabile, ale arhitecturii greceşti. Evoluţia cupelor cu picior de la Sâncrăieni vădeşte, aşadar, voinţa toreutului de a descoperi noul, de a crea o monumentalitate compusă din elemente diferite, puternic profilate. În sfârşit, original este şi aspectul decorativ. Exterioarele cupelor hemisferice cu picior sunt împodobite cu motive tipice aşa‑ziselor cupe deliene de ceramică, descoperite cu precădere în aşezările de la sud de Carpaţi.

Mai rămâne să subliniem un aspect al semnificaţiei tezaurului de la Sâncrăieni. Vreme de două secole, tezaurele monetare au constituit o formă de stocare a argintului. O dată cu înaintarea legiunilor romane în Balcani şi cu slăbirea economiei elenistice, argintul pentru baterea monedelor - procurat din sudul Peninsulei Balcanice - a scăzut cantitativ. Aceasta are drept urmare faptul că, pe de o parte, ultimele monede geto‑dacice au sâmburele din bronz şi doar o pojghiţă exterioară de argint, iar, pe de altă parte, tezaurizarea puţinului argint încetează de a se face prin monede, ci sub formă de vase.

Cele două monede descoperite împreună cu vasele de la Sâncrăieni arată care era sursa argintului - Peninsula Balcanică. Vasele înseşi, ca şi multitudinea de mărunte tezaure descoperite pe întreaga arie geto‑dacică, vădesc noua formă sub care va fi acumulat metalul tradiţional al economiei de schimb în lumea egeică şi traco‑dacică.

Ornamentica
Decorul în relief crestat al unor cupe din tezaur reprezintă o continuare a tradiției traco-getice, unde decorul torsionat e foarte frecvent, la fel sunt și benzile hașurate, mai mult sau mai puțin înguste, uneori ondulate. Pe aceste vase e frecvent decorul din puncte mărunte, sub formă de linii punctate, elemente de umplutură sau pentru fundal. Tehnica punctării este curentă în arta traco-getică. De reținut sunt nu numai tehnica și motivele utilizate, dar în special concepția recurgerii la o anume tehnică, cu mare dăruire. Un decor precum cerculețele aflate în linie este frecvent în cazul pieselor din acest tezaur. Tehnica aplicării unui strat sau unei foi de aur peste obiectele de argint, frecventă în etapa traco-getică, precum e cazul Tezaurului de la Craiova, se întâlnește foarte des în arta argintului dacic și e aplicată și la unele obiecte din tezaurul de la Sâncrăieni. Pe vasele de argint se întâlnește motivul frunzelor de iederă, cu răspândire elenistică, dar care a devenit unul din motivele preferate în arta traco-getică și geto-dacă. Decorația părții inferioare a cupelor cu picior e tipică cup almete. Vasele-boluri deliene, răspândite prin meșteșugul local geto-dac, au în decor palmeta, care a asigurat legătura între etapa traco-getică și geto-dacă. V. Pârvan și alți cercetători observaseră asemănarea palmetelor de pe brățările dacice și de pe cupele ,,deliene’’. În ce privește tehnica tezaurului, s-au observat unele defecte în executarea decorului, cel mai probabil într-un atelier local.  

Valoarea documentar-ştiinţifică a tezaurului este sporită şi de originalitatea ornamentelor ce îmbracă exteriorul cupelor, iar în câteva cazuri şi o parte din picioarele suporturi. Decorul constă într-o gamă largă de motive florale stilizate şi geometrice, dispuse în registre paralele, astfel încât acoperă întregul corp al recipientelor. Motivele florale, cele mai complexe ca execuţie, constau în şiruri de frunzuliţe aşezate asemănător modului de îmbinare a şindrilei pe aco­perişurile caselor ţărăneşti, precum şi din frunze cu lobi mari, precum cele de brusture, plasate unele lângă altele. Fiecare registru circular de ornament a fost delimitat de fişele decorative formate din cerculeţe. Prin aceste gru­pări de decor se creează o armonie de an­samblu ce dă fiecărui vas un aspect atrăg­ător, neexistând două exemplare identice.
Cupele de la Sâncrăieni, prin complexul lor ornament, nu îşi află similitudini în cadrul obiectelor de artă antică ieşite din ateliere de obiecte de lux, situate în mediul etnic greco-roman, celtic sau sarmato-persan. În schimb, sunt prezente motive geometrice sau vegetale în cadrul altor categorii de obiecte geto-dace orientale, ca de exemplu cuiele-discuri de la Grădiştea Muncelului - pe locul fostei capitale a statului dac condus de Decebal, Sarmisegetuza - pe mai multe fragmente de vase din lut ce poartă un decor realizat în culori, precum şi pe o serie de unelte din fier (îndeosebi cleşti).
Aceste detalii ornamentale comune artei geto-dace, în general, şi proprii grupului de cupe cu picior din cadrul tezaurului de la Sâncrăieni, pledează ferm pentru atribuirea lui civilizaţiei clasice a poporului geto-dac a cărei perioadă de maximă înflorire cores­punde perioadei secolului I î.e.n.

Întregul tezaur este marcat de o notă de arhaism și are legături clare cu cel de la Surcea, din a doua jumătate a secolului I î. e. n.. Iar spre a aduce lămuriri în acest sens este necesară prezentarea pe scurt a unor trăsături ale acestui tezaur. Astfel tezaurul de la Surcea, din jud. Covasna, este alcătuit din unelte din argint. După unele detalii și după asemănarea cu unele elemente ale tezaurului de la Sâncrăieni, par să fi folosit ca baze pentru picioare de cupă. Astfel tezaurul dă indicații prețioase despre legăturile dintre argintarii daci și cei din Moesia, cât și despre felul cum unele modele sudice au fost înțelese și reluate în Dacia.

 Prin compoziția sa, se constată că tezaurul se constituie într-un serviciu de ceremonii și de parură al unei căpetenii militare locale din a doua jumătate a secolului I î.Hr.- prima jumătate a secolului I d.Hr.. Cert e faptul că în istoria argintului geto-dac, acest tezaur ocupă un loc important, deși nu a fost îndeajuns studiat și s-au scris relativ puține texte în jurul lui. Dar acesta poate fi un lucru bun, căci lasă loc unor noi cercetări care să aducă la lumină alte secrete ale dacilor ...

Cosmina Marcela OLTEAN