FOTO: Cosmina O.

The Key series: Looking for my own door

Foto II

Foto III

The Hill

Waves

The Eye

The Fan

Recenzie de expozitie

Salvador Dali la Muzeul Unirii din Iaşi

Expoziţia Salvador Dali - Divina Commedia 

Complexul Muzeal Naţional Moldova, Iaşi

Muzeul Unirii, str. Lăpuşneanu nr.14

21 octombrie – 6 decembrie 2015

Publicul ieşean, format din artişti, studenţi şi profesori de la Universitatea de arte, ori iubitorii de artă, a participat la data de 21 octombrie la un eveniment artistic de mare anvergură: deschiderea expoziţiei - eveniment Salvador Dali- Divina Commedia. Proprietarul colecţiei, dl. Thomas Emmerling, originar din Nürnberg, oraşul natal a lui Dürer, deţine printre altele şi cele 111 gravuri, dintre care 108 după Dürer, realizate cu o măiestie tehnică şi o minuţiozitate specifică celui mai important reprezentant al artei renascentiste nordice. Lucrările din cadrul expoziţiei Capodopere ale graficii lui Albrecht Dürer, vernisate pe 20 octombrie, au putut fi admirate în una din încaperile Palatului Culturii, pregatită special pentru acest eveniment fără precedent la Iaşi.

 Cele 100 de gravuri color ale lui Dali, în trei cicluri, realizate în placă de lemn, trimite privitorul într-o călătorie de căutare sau regăsire a eului prin intermediul celor trei faze ulterioare existenţei telurice, într-o călătorie ascensională de la Infern, spre Purgatoriu şi în final spre Paradis. Această ascensiune progresivă spre absolut are un effect de suprasolicitare a conştiinţei de sine. Seria de gravuri ilustrând Divina Commedia lui Dante urmăreşte firul epic propus de poet, însă reflectă, într-un mod metaforic, existenţa tumultuoasă a artistului, şi implicit se pliază la fel de bine poveştii fiecărui privitor capabil să se recunoască în traseul propus de artist. În final, fie că luăm parte activ la acesta, fie că, dimpotrivă, rămânem reticenţi, în faţa ochilor ni se derulează o peliculă. Inevitabil te găseşti la un moment dat într-o atitudine de auto-reflexie în faţa provocării artistului. Ca şi cum te-ar întreba indirect până unde vei călători, până unde meriţi să ajungi. Dante trece de la imaginaţie la contemplaţia mistică. Parcurgând Divina Commedia poate fi surprins progresul imaginaţiei care după ce în Infern se rezumă doar la imagini vizuale şi auditive, la experienţa oferită de simţuri şi pasiuni, devine, în Prugatoriu şi Paradis, simbolistică de viziuni mistice până la apariţia Sfintei Treimi, când lumina creşte mult în intensitate. Pentru Platon fantezia dă formă opiniei şi înlesneşte naşterea conceptului. Pentru Dante nu e doar receptacol de viziuni mistice, ea e şi forţă pentru a le exprima. Forţă care se istoveşte doar în faţa Divinităţii şi nu când urcă treptele realităţii poetului. La Dante nu găsim o nouă concepţie a fanteziei, ci o credinţă nouă în forţa fanteziei, ca activitate sensibilă şi umană. Dali reuşeşte să pătrundă acest univers fantezist imaginat de poet şi prin mijlocul expresiei vizuale să ne ajute să luăm parte la însufleţirea versurilor lui Dante prin recurgere la culoare şi sentiment.  

Înţeleasă prin prisma unei existenţe nonconformiste şi extravagante, opera lui Dali este echivalentă cu căutarea înverşunată a unei identităţi, iar căutarea identitară este nucleul şi motorul artei sale. Dali proiectează imagini inspirate de poetul florentin, însă abia după ce ele trec prin filtrul memoriei şi imaginaţiei sale, iar din culorile lor transpar emoţii ce conturează şi dau naştere în interior unor stări de nelinişte, zbatere, luptă, auto-căutare şi, în fine, linişte. Prin această serie de ilustraţii, realizate pentru ediţia aniversară a Divinei Commedia, comandată de guvernul italian pentru celebrarea a 700 de ani de la naşterea lui Dante Alighieri, facem cunoştinţă cu graficianul Dali. Forţa expresivă a lucrarilor este susţinută de alternanţa culorii cu nuanţele fine de pastel, precum şi de raportul abrupt dintre viziunile terifiante şi scenele paradisiace.

Cosmina Marcela Oltean (ITA II)

Din Iaşul de altadată…

Cosmina Marcela Oltean

Fiecare oraş are o istorie proprie, un trecut care a mai lăsat încă semne în edificiile pe care le adăposteşte. Acestea, sau măcar unele dintre ele care au depăşit testul timpului şi încă se ţin pe temelii, şi-au schimbat aspectul treptat, unele destinaţia pentru care au fost construite, altele mai există doar în fotografii vechi şi diferite documente păstrate în arhive. Însă cele pe care le mai putem admira azi ascund în zidurile lor istorii interesante, care merită rememorate ori aduse la lumină pentru cei care nu le cunosc încă. Trecem zilnic pe străzi, pe lângă edificii a căror arhitectură ne poate fura pentru câteva clipe atenţia. Şi asta pentru că ele ne vorbesc, au puterea de a ne face să ne întrebăm referitor la scopul existenţei lor, pentru că este cât se poate de clar că nu se află întâmplător acolo unde sunt, ci au apărut din iniţiativa cuiva, pentru a comunica ceva despre oamenii vremii, despre nevoile şi aspiraţiile lor. Mi-am propus astfel să constuiesc o imagine a Iaşului de demult, prin intermediul a patru clădiri representative, cu intenţia de a-i evidenţia farmecul pe care încă nu l-a pierdut.   

Palatul vechi şi nou

Şi voi începe construcţia acestei imagini cu edificiul-simbol al Iaşului, cu o veritabilă bijuterie arhitectonică. După aproape două decenii de lucrări, suspendări şi reluări ale construcţiilor, la data de 11 octombrie 1925 a fost inaugurat Palatul Administrativ şi de Justiţie Iaşi. S-au aniversat anul acesta 90 de ani de atunci, eveniment sărbătorit de ieşeni luna trecută prin numeroase activităţi artistice. Construcţia în stil neo-gotic flamboyant, îmbogăţit cu motive heraldice, a început în 1906 din ambiţia regelui Carol I. Vechiul Palat Administrativ, construit pe ruinele fostului Palat Moruzzi, a fost distrus de un incendiu la sfârşitul secolului XIX. Pe ruine se va ridica actuala clădire proiectată de Ion Berindei.

Eliberându-se de funcţiile administrative de dinaintea şi de după cel de-al doilea război mondial, din 9 iunie 1955 acesta a devenit Palatul Culturii din Iaşi. Chiar dacă există un contrast evident între stilul său arhitectural şi cel moldovenesc al Cetăţii ieşene, acest lucru nu l-a împiedicat să devină principalul simbol al oraşului, cu recunoaştere naţională şi internaţională.

Palatul adăposteşte în interiorul său trei mari muzee: Muzeul de Artă – înfiinţat în 1860, Muzeul de Istorie (1916) şi Muzeul Etnografic al Moldovei (1943), care laolaltă formează Complexul Muzeal Moldova. În timpul lucrărilor de restaurare, care continuă până anul viitor, săpăturile au relevant ruinele de sub Palat. S-a costatat că Palatul Administrativ a fost construit pe fundaţia clădirii anterioare, iar ulterior pe a doua fundaţie susţinută de prima s-a ridicat Palatul pe care îl putem admira azi. Lucrările de restaurare au mai adus la lumină şi pictura originală, foarte frumoasă, ascunsă sub alte straturi de vopsea. Pictorii restauratori muncesc să o reintregească spre a spori valoarea artistică a Palatului, care îşi aşteaptă vizitatorii începând de anul viitor.

Palatul Dogilor din Moldova

Dornici de frumos şi inedit, ieşenii şi-au dorit o gară frumoasă şi au apelat în acest scop la arhitectul austriac Johan de Wachter, căruia i-au cerut să se inspire în proiectare din faţada Palatului Dogilor (foto dreapta) din Veneţia. Loggia gării imită o parte din loggia Palatului Dogilor. Construită în stil neo-gotic veneţian, una dintre clădirile-simbol ale Iaşului este veche de aproape 145 de ani, perioadă în care a fost greu încercată de intemperii. Gara a fost ridicată în cadrul unui plan complex gândit la mijlocul secolului XIX, în timpul domnitorului Mihail Sturza, pentru legarea României într-o reţea feroviară. Planurile iniţiale au fost abandonate rând pe rând din lipsa resurselor financiare. Lucrările sunt finalizate, iar gara e inaugurată în iunie 1870, pe atunci fiind una dintre primele staţii de călători din România, a treia de pe teritoriul actual al ţării, după cele din Bucureşti şi Giurgiu, inaugurate în 1869.

În 1932 gara a trecut prin cea mai mare cumpănă din istoria sa, în timpul celui mai mare dezastru natural care s-a abătut asupra Iaşului – o revărsare de ape la 26 iunie, după 21 de zile de ploaie continuă. Cutremurul din 4 martie 1977 a avariat grav clădirea gării, slăbindu-i structura de rezistenţă. În 1979 s-au început lucrările de restaurare şi restaurare a edificiului, lucrări care nu s-au încheiat în totalitate nici în present. În timpul reconstrucţiei aspectul iniţial a fost modificat substanţial, loggia veneţiană fiind înlocuită cu un balcon cu trei deschideri în arc gotic. În locul ceasului amplasat într-o ogivă central sprijinită de alte două laterale, mai mici, a fost ridicat un turn de zidărie care adăpostea un orologiu cu patru cadrane. Dar cele 140 de tone de zidărie au afectat serios structura vechii clădiri la cutremurul din 1977, fapt care a determinat demolarea lui în 1988, odată cu debutul lucrărilor de consolidare coordonate de arhitectul Munteanu.  

Vechea clădire a Academiei Mihăilene

Demolată abuziv la începutul anilor 1960, Academia Mihăileană a fost prima instituţie modernă de învăţământ superior din Moldova (1835-1847), inaugurată la Iaşi sub domnia lui Mihail Sturza, prin implicarea decisivă a lui Gheorghe Asachi şi a altor învăţaţi români ai vremii. Academia a fost şi sediul Pinacotecii înfiinţate odată cu Şcoala de Arte Frumoase, la 25 octombrie 1860. Alături se afla şi clădirea teatrului evreiesc, demolată odată cu Academia. Precursoare a Universităţii şi a Colegiului Naţional, Academia a funcţionat în casele Cazimir şi Voinescu, unite printr-un pasaj sub formă de arc.

Arcul Academiei Mihăilene, construit în 1890, a fost un element arhitectural caracteristic Iaşului din a doua jumătate a secolului XIX. Arcul s-a construit din necesitatea legării cladirilor ce adăposteau Academia Mihăileană: casele lui Petrache Cazimir, cu sălile de clasă şi casele Voinescu, în care se afla internatul. Arcul a existat până în 1890, când a fost demolat pentru a permite lărgirea străzii şi construcţia Liceului Naţional. Cu ocazia expoziţiei Luna Iaşilor, din primăvara anului 1936 în Parcul Expoziţiei, a fost construită o replică la scară redusă a arcului, construcţie ce există şi azi. 

Universitatea din Iaşi

Construit pe locul fostului Teatru Naţional, Palatul Universităţii a fost inaugurat în 1897. Ca instituţie modernă de învăţământ, a fost fondată la 26 octombrie 1860.  Universitatea este continuatoarea simbolică a vechii Academii Vasiliene, înfiinţat de Vasile Lupu în 1640, urmată la 1707 de Academia Domnească. În mod direct, Universitatea se trage din Academia Mihăileană.

În noua sa formă e inaugurată la 7 noiembrie 1860 în prezenţa domnitorului Al.I. Cuza, al cărui nume îl poartă din acelaşi an.

Bineînţeles că acestea nu sunt, nici toate edificiile posesoare de istorii, nici toate secretele lor, iar ceea ce am prezentat până acum nu înglobează decât foarte puţin din valoare artistică şi puterea lor de fascinaţie. Însă nicio descriere vreoodată nu va fi suficientă pentru a vă transpune în acea stare de totală cunoaştere a lor şi nu se poate trăi astfel sentimentul întâlnirii cu trecutul decât atunci când păşeşti pe holuri şi în încăperi născute din el.

Fenomenul abstractizării în artă

Cosmina Marcela OLTEAN

Neîndoielnic, o gândire orientată spre abstract, cu scopul de a creea ceva nou, se educă. Aceasta se formează în timp, bazându-se pe mult studiu şi exerciţiu. Mulţi artişti de-a lungul istoriei au mărturisit că au învăţat întâi să deseneze imitând cât mai fidel natura ori obiectul reprezentat şi că doar o astfel de performanţă poate educa o gândire care să surprindă esenţialul, creând un produs abstract. Cu precădere în rândul artiştilor, o gândire educată să surprindă esenţa lucrurilor, este indispensabilă mai ales în arta zilelor noastre, când abstractizarea este căutată. De la complex la tot mai simplu, pare a fi deviza. Pus în raport cu concretul, care corespunde modurilor realităţii, abstractul aparţine spaţiului conceptual şi transformă concretul. Teritoriul concretului este mai vast decât al abstractului, mai simplu şi mai uşor explicabil. Din înţelegerea sensului concretului putem extrage semnificaţia abstractului.

Dar, punctând pe latura psihologică, ce înseamnă acest proces al abstractizării? Cum se formează, în timp, gândirea abstractă şi cum poate ajunge la apogeul de a creea mereu ceva nou?

Pasarea Maiastra - C.Brancusi

            Victoriţa Croitor: Cel mai complex stadiu în dezvoltarea cognitivă descrisă de Jean Piaget ce este caracterizat de adaptare, flexibilitate și utilizarea conceptelor și generalizării. Prin exercițiu, stimulare a creativității și evident lectură.

Bazele gândirii abstracte sunt reprezentate de gândirea critică. Creația liberă, prin unicitatea dată de autorul ei, formează premisele unei dezvoltări durabile a, filozofic vorbind, trezirii conștiinței de sine.

O reducere la esenţial, la ceea ce contează cu adevărat pentru fiecare individ, o stabilire a priorităţilor, este o nevoie a fiinţei umane, aplicabilă pe toate laturile vieţii. La fel este şi în artă. Ajungi la concluzia că esenţa e totul şi că lucrurile simple sunt de fapt cele mai complexe. Este, poate, un mod de a pune ordine în lucruri. Acesta să fie motivul pentru care tindem spre abstract?

Pornesc de la afirmațiile lui Heidegger ”Opera de artă deschide într-un fel specific ființa ființării. Pentru că de fapt în operă survine această decshidere, adică ieșirea din ascundere, adică adevărul ființării. Arta este punerea-de-sine-în-operă a adevărului.”

Pe de altă parte Stephen Hawking crede că ”dacă nu vom avansa în profunzime, vom avansa în complexitate și ne vom afla mereu în centrul unui orizont al posibilităților care se lărgește.”

Disciplina interioară e o nevoie dezvoltată la nivel superior de cei care transformă creativitatea în artă, prin procesul abstractizării.

Lucrările abstracte pot spune foarte multe lucruri despre autorul lor. Pot fii ele văzute ca pe nişte veritabile teste psihologice? Cu siguranţă că o încercare de interpretare a lor poate conduce la o serie de posibile interpretări în misiunea de a desluşi intenţia, implicit mesajul artistului. Iar interpretarea nu se întâlneşte prea des cu intenţia acestuia, însă în cazul artei abstracte tind să cred că intenţia artistului este tocmai aceea de a oferi cât mai multe interpretări posibile. Aşa să fie?

           

Domnisoara Pogany II - Brancusi

Da, operele de artă pot fi considerate tehnici proiective de autocunoaștere a trăirilor afective cele mai complexe. Dar să nu uităm că la bază acestea prezintă de cele mai multe ori un sens enigmatic. Ioan Slavici spunea ”Ceea ce îi dă operei de artă viață este efectul ei.”

            Cum spuneați și dumneavostră, intenția artistului este aceea de a da ocazia consumatoruluii de artă să ofere propria lui interpretare. Lucrările de artă, tematică sau abstractă, diversifică accesul la nivelurile psihice cele mai profunde, spre exemplu inconștientul.

Lumea  ”digitalizată”  de astăzi reduce accesul la gândirea reflexivă, însă arta abstractă o favorizează și dezvoltă durabil. În orice instituție care oferă educație ar trebui să existe programe și activități de dezvoltare a creativității.

Acolo unde sfârşitul se împleteşte cu noul început…

Când simt că mintea mi-e iar umbrită de gânduri, de întrebări, de căutarea adevărului, când imaginaţia mea nu se poate materializa în imagini, atunci stau… Nu-mi place că stau. Simt că nu am acest drept şi că, orice aş face, nu voi câştiga vreodată acest drept. De ce? Răspunsul stă într-un singur cuvânt, simplu şi care totodată cântăreşte atât de greu: timp.

Conştientizez cu părere de rău că timpul meu trece. Stau întinsă, privesc în jur. Sunt înconjurată de ceasuri. Mă gândesc: dacă timpul e cel care presează cel mai mult omul, de ce ţine el să-şi creeze aceste presiuni prin simplul fapt că-şi umple singur casa de ceasuri? Cum ar fi ca măcar pentru o zi să nu mai facem totul la minut, să mai pierdem puţin noţiunea timpului? Uneori doar asta înseamnă cu adevărat să visezi. Mai stau uneori deoarece simt o nevoie de totală deconectare, vreau să nu mă gândesc la ceva anume, aş vrea să nu mă gândesc la nimic, să  mă reculeg, să adun putere pentru a creea apoi ceva demn de aspiraţiile mele. Dar nu ştiu ce am de făcut. Nu am aflat încă secretul deconectării totale de tot ce e-n jur, şi cu atât mai puţin a ceea ce înseamnă să nu te gândeşti la nimic. Cum ar putea vreodată cineva să nu se gândească la nimic? Unii susţin că e posibil, că ei reuşesc. Ori mie nu mi se pare posibil aşa ceva, decât atunci când încetezi să mai ai activitate cerebrală. Te gândeşti că n-ai vrea să te gândeşti la nimic şi tot te gândeşti la ceva. Dacă e să mă gândesc la nimic, mă gândesc la câte litere are cuvântul, la forma caracterelor, la cum sunt ele puse laolaltă, în fine, şi astfel se poate dezvolta o adevărată teorie în jurul nimicului, care se dovedeşte a însemna totuşi multe. De multe ori nimic poate însemna orice lucru care nu mai contează pentru noi şi de multe ori nimic poate însemna totul… Astfel descopăr că de fapt nimic nu există, sau că este tot ceea ce nu există încă.  

Şi cum e clar că la nimic nu mă pot gândi, şi nici nu-mi doresc asta, gândurile mi se îndreaptă spre viitoare lucrări, care deşi inexistente momentan, tind să prindă un contur vag şi fluid în imaginaţia mea brăzdată de gânduri, frământări, frustrări, ori mici victorii. Ştiu bine că nu pot sta. Nu am timp pentru asta. Şi pot sta mai liniştită numai gândindu-mă că repausul fizic nu este altceva decât un bun prilej de muncă intelectuală. Chiar dacă aparent stau, privesc în jur şi analizez în detaliu ceea ce mi se perindă în câmpul visual. Abia după minute bune realizez şi eu ce fac de fapt. De ce mă torturez adesea cu gândul că poate ceea ce reuşesc să fac nu este neapărat cel mai bine şi mai potrivit, că timpul e scurt şi că oricât ar fi, nu ajunge niciodată? Asta ştiu! Dacă am ştii măcar, de la început, ce ni se potriveşte, pentru a nu mai irosi timp şi cu altele. Dar viaţa te învaţă că ceea ce durează mai mult sunt căutările, iar certitudinile vin târziu, ori pot că nu mai apară deloc.

Ticăitul ceasului îmi perturbă gândurile şi-mi mai dă şi o oarecare nervozitate împletită cu neputinţă. Văd şi aud clar cum trece timpul meu, când eu stau, privesc şi gândesc asta fără să pot schimba ceva. N-aş putea decât să accept asta, dar nu vreau deocamdată. Cum e mai bine oare: să conştientizezi şi să analizezi în profunzime fenomenul, ori să te prefaci că nu ştii, nu vezi, nu auzi şi să încerci să trăieşti şi să le primeşti pe toate aşa cum vin? Ambele variante îmi par înspăimântătoare. Iar de mi-aş lăsa mintea să înţeleagă şi să cerceteze şi mai profund problema trecerii timpului, cred că teama ar creşte. Se întâmplă ceva: privesc spre ceas. Arată o oră ciudată: 00:00. Mintea mea începe să caute semnificaţii. Mi-a trecut prin cap că aceasta e ora la care, preţ de un minut, timpul nu mai există. 

E ora la care sfârşitul dă mâna cu un nou început, sau când sfârşitul stă faţă-n faţă cu noul început, la limita dintre temporal şi atemporal. Câteva clipe văd timpul ca pe o clepsidră răsturnată. Parcă nu ar mai avea puterea de a impune limite. Dar când ridic iar privirea spre ceas, arată 01:50, şi-mi zic: mda, nu s-a oprit… atât mi-a fost cu sfârşitul împletit cu noul început. Cel puţin până mâine. Timp, viaţă, sfârşit, nou început… Ce au în comun? Toate sperie, toate sunt imprevizibile, cu toate trebuie să ne împăcăm până la urmă, pentru a putea continua.   

Text si fotografii: Cosmina Marcela Oltean 

Psihologia în artă şi art-terapia

Nu este prima dată când încerc să aflu ce leagă arta şi psihologia, respectiv în ce măsură se regăseşte una în cealaltă. Un lucru însă este sigur: arta înseamnă psihologie, şi nu ar fii cu putinţă existenţa sa înafara unei organizări la nivel psihic. Nu este prima dată nici când încerc să pătrund în tainele art-terapiei, cu scopul de a-i demonstra eficacitatea asupra calităţii vieţii. Am încercat cu alte ocazii, în eseurile O abordare psihologică a artei, De la limitele omului la aspiraţiile creatorului şi Arta – metodă alternativă de tratament, să discut despre limita dintre organic şi spiritual. Este mai mult decât interesant cum arta, acel ceva care aspiră spre superior, vrea să-şi demonstreze acest statut prin faptul că poate trece peste limite, peste material şi concret. Rezultatul la care am putut ajunge este inevitabil lacunar când am vrut să conturez perspectiva artistului asupra substratului psihologic al artei şi cum anume înţelege el creaţia ca rod al propriei creativităţi. 

Mi-am asumat misiunea unui artist sub acoperire din dorinţa de a înţelege în profunzime fenomenul artistic, cercetând multiplele aspecte ale acestuia. De data aceasta mi-am propus să merg mai departe, plasând accentul pe latura psihologică a procesului creator, pe organic, pe limitele fiinţei umane. În atingerea acestui scop mi-a fost alături d-ra prof. Victoriţa Croitor, absolventă de sociologie şi viitoare absolventă de psihologie.   

Creierul, de departe cel mai complex organ, şi psihicul uman, deşi îndelung studiate, nu ne vor revela probabil niciodată toate tainele lor, căci încă nu le putem înţelege în totalitate complexitatea. Ceea ce se întâmplă la nivel psihic ne influenţează în permanenţă stările interioare şi manifestările exterioare. De unde provine nevoia de a produce artă?

Victoriţa Croitor: Potrivit psihologului umanist american Abrama Maslow esteticul este una dintre trebuințele superioare ale ființei umane. 

Cum poate fii înţeles, din punct de vedere psihologic, actul artistic?

            Pornesc de la observația lui John Locke ”În intelect nu există nimic fără să fi fost înainte în simțuri.” Astfel, actul artistic presupune o participare, conlucrare  a senzorialului, cognitivului și afectivului, rezultatul fiind autodepășirea, autocunoașterea și sensibilizarea ființei umane.

Asociația Americană de Art Terapie definește art terapia ca fiind o preocupare a sănătății mentale în care clienții, încurajați de psihoterapeuți utilizează arta ca suport, procesul și rezultatul creației artistice pentru explorarea propriile lor sentimente, reconcilierea conflictelor emoționale, încurajarea conștiinței de sine, gestionarea comportametelor și adicțiilor, dezvoltarea abilităților sociale, îmbunătățirea orientării sociale, reducerea  anxietății  și creșterea stimei de sine.

Arta presupune o interpretare a realității și a trăirilor interioare, mai puțin cunoscute cu un puternic substrat cultural, declanșând mecanisme psihice uneori inconștiente precum și simboluri ale istoriei de viață individuale, dar și colective. Altfel spus, arta facilitează îmbunătățirea relației dintre o persoană și mediul său social.

Ce se întâmplă la nivel neuro-psihic în momentul creaţiei?

Reorganizarea structurilor psihice, de exemplu gândirea productivă (creatoare), ce presupune descoperirea unui nou principiu de relaționare a datelor problemei decât cel însușit deja. Un exemplu în care apare gândirea productiv-creatoare este cea a ilustrului matematician Gauss. Pe când acesta avea 6 ani și era școlar, profesorul a dat elevilor să calculeze cât mai repede suma numerelor de la 1 la 10. Cum putea fi rezolvată această problemă? În două moduri: prin asunarea succesivă din aproape în aproape a numerelor pentru obținerea rezultatului final sau prin restructurarea datelor problemei, bazată pe faptul că adunând termenii din pozițiile externe (1 și 10, 2 și 9, 3 și 8, 4 și 7, 5 și 6) se obține întotdeauna rezultatul 11, deci suma finală 55. Acesta a fost modul de soluționare al problemei la care a recurs Gauss formulând răspunsul foarte repede, în timp ce colegii lui mai calculau încă. 

Din punct de vedere neuropsihic, prin creația artistică, adică modelaj, pictură, muzică, dans, teatru sau orice alt tip de artă sunt activați neurotransmițători precum serotonina și endorfinele, responsabili de apariția stării de fericire.

Sistemul volitiv-motivațional al psihicului sprijină procesul creativ și afectivitatea. Altfel spus, dacă avem motivație și voință cu siguranță vom reuși să creăm ceva care să ne reprezinte, dar în același timp să ne dea și o stare de satisfacție, mulțumire interioară.

Care sunt beneficiile art-terapiei?

De apariția emoțiilor pozitive este responsabilă … arta, aș îndrăzni să spun în orice formă a sa. Fericirea este un sentiment universal dezirabil la care aspirăm fiecare, tocmai de aceea, nu întâmplător, ziua de 20 martie a fiecărui an este dedicată acesteia.

Un alt beneficiu este eustresul, adică emoțiile bune sau așa-numitul stres pozitiv. Arta oferă o conectare cu self-esteemul, adică la stima de sine. Fiecare dintre noi are resurse interioare multiple accesibile prin  artă. 

Creșterea calității vieții, îmbunătățirea competențelor sociale, concentrarea pe ceea ce există bun în viața sa și nu pe ceea ce lipsește pot fi atribuite creatorului de artă, dar îndrăznesc a afirma și … consumatorului de artă.

Art terapia ne modelează într-un mod unic, creativ și transcendent.

O discuţie colegială despre artă

Cosmina Marcela OLTEAN

UAGE, Iaşi

Ce mai înseamnă arta azi? Mai are ea puterea de a schimba destine, de a îndemna la visare? Se mai poate azi croi un drum frumos spre împlinire prin artă? Se mai poate simţi arzătoarea sa chemare în rândul tinerilor artişti ai prezentului? Acestea sunt doar câteva dintre întrebările care mă neliniştesc atunci când mă gândesc la prezentul şi viitorul artei româneşti. Ştiu doar că acest prezent şi viitor depind în totalitate de noi şi sunt o uriaşă responsabilitate ce apasă pe umerii noştri. Vom reuşi oare să ne îndeplinim onorabil scopul? Ei bine, dacă avem măcar puterea de a conştientiza toate acestea, dar şi faptul că în penelul nostru stă acea temelie a artei de mâine, am putea considera că am făcut deja primul pas pe drumul cel drept.

Mă interesează în mod deosebit să aflu părerile unor artişti tineri, care încep să-şi clădească încet propriul imperiu artistic. Simt o datorie faţă de ei. Simt că trebuie să-i ascult şi totodată să le ofer oportunitatea de a face cunoscute publicului convingerile, temerile, neliniştile, visele lor legate de miraculosul univers al artei.

Încep, aşadar, o discuţie despre artă cu o colegă dragă tocmai pentru că am simţit că doreşte să-mi împărtăşească din gândurile şi aspiraţiile sale. Este vorba despre Geanina Maria Zaharia, o tânără speranţă a artei de mâine. Dar în locul oricărei prezentări, o voi lăsa pe Geanina să ne spună câteva lucruri despre ea. 

Geanina Maria Zaharia: Studiez în prezent la Facultatea de Arte Vizuale şi Design a Universităţii de Arte “George Enescu” din Iași, în cadrul căreia am oportunitatea  să descopăr, să învăț și să experimentez în domeniul graficii, continuându-mi traseul artistic început în cadrul Liceului de Artă “Hariclea Darclee” din Brăila. Arta este marea mea pasiune, căci mă ajută să mă exprim vizual, să ofer și celorlați părți din propria imaginație. Așa cum frumos spunea  Jules de Gaultier : “Imaginația este singura armă în războiul împotriva realității.” Arta e un tratament pentru sufletul omului, ea poate alina uneori durerea, neliniştea ori stresul cauzate de diversele probleme cotidiene  și îți poate fura un zâmbet, pentru că e un refugiu.

Ce reprezintă arta pentru tine?   

Arta este un domeniu divers, frumos şi cred că pentru fiecare dintre noi are o anumită putere și semnificație. Este un mod de comunicare, de transmitere a ceea ce simți și celorlalți. Îmi proiectez o idee, diverse imagini şi creez conexiuni. Arta e acea libertate săvârșită în plan imaginar care iți dă aripi. Ești aici, acum ,dar gândul tău călătorește pe meleaguri noi. Am făcut pași mici spre universul artistic, de cand eram mică. Îmi aduc și acum aminte de persoana care m-a îndrumat  și care mi-a sfătuit familia în privința talentului, și anume fosta mea educatoare. Desenele infantile de atunci aparent au avut un mic plus în fața celorlalți. Dacă nu ar fi fost așa probabil că viața mea ar fi fost alta, având în vedere faptul că trebuia să fiu înscrisă la o cu totul altă școală.

Pe care latură a artelor vizuale îţi doreşti să evoluezi? Ce îți doreşti să faci în artă?

Încă din liceu am optat pentru specializarea în grafică și cred că pe aceasta latură a artelor vizuale îmi doresc să evoluez. Desigur că îmi doresc un viitor artistic, să fiu apreciată pentru ideile mele.

Tehnic, care materiale simţi că te ajută mai mult să te exprimi plastic?

Printre materialele care mă ajută  să mă exprim în artă amintesc creionul, considerandu-l instrumentul de bază, poate banal ca obiect şi design, dar care poate  face minuni în combinație cu talentul şi imaginația. Acuarelele, deorece culoarea este necesară pentru efectul vizual și în funcție de contrastele alese exprim starea interioară. Desigur și creioanele colorate, cât și cele cretate pot creea efecte frumoase. În urmă cu vreo doi ani am descoperit o modalitate de a creea lucrări, compoziții de artă cu ajutorul baițului, fie brun deschis, închis sau roșcat, care în combinație cu penița are ca rezultat o linie fină, subţire, ce exprimă sensibilitate și poezie. Țesăturile de linii pot construi imaginile expresive din interior.

Care sunt numele din istoria artei, dar şi din arta contemporană, pentru care simţi admirație şi în ce fel crezi că îţi influenţează evoluţia artistică?

Cred că orice artist din istoria artei sau din arta contemporană poate fi un mentor spiritual, într-o oarecare măsură, dacă poate fi vorba despre o apropiere fie în plan tehnic, imaginativ ori al manierei de lucru. Sunt artiști cu care poți empatiza sau nu, atât din punct de vedere al parcursului artistic, dar şi biografic, te poți regăsi în personalitatea lor, în firea mai sensibilă, mai excentrică, ori mai visătoare. Dar cum spunea şi Tolstoi ”Arta nu este un meșteșug, este transmiterea sentimentului pe care artistul l-a simțit.”

Dintre artiștii care m-au inspirat până acum în realizarea unor lucrări îl amintesc pe Albrecht Dürer, pictor german a cărui gravură, Adam şi Eva, am reprezentat-o în peniță și tuș, venind în plus cu un fond roz, o culoare puternică ce poate creea anumite stări, ori conferi o atitudine nouă. Pe lângă aceasta am conturat o serie de lucrări, interpretări proprii după faimoasele opere ale artistului Vincent Van Gogh -  O noapte înstelată (1889) realizată de la geamul azilului Saint Remy, în care realitatea topografică există, dar creată prin tușe energice, volute pe cerul înstelat, o demostrație impresionantă a modului unic de percepție și interpretare a naturii de către un artist, și după ultimul tablou al artistului Lan de grâu cu corbi, fiind și locul în care se spune că acesta s-a împușcat în piept.

Descrie-ne puțin în ce constă la tine procesul creator. Ce se întâmplă de fapt atunci când lucrezi, din punct de vedere psiho-afectiv?

Procesul creator în care este implicat artistul pare a fi un act magic. Acesta pleacă de la o idee, o temă, sau de la un simplu cuvânt, ce poate fi interpretat în numeroase moduri. Firește că modul în care percepem o idee, un concept, constă în propriile viziuni, experiențe de viață, sentimente, şi ţine totodată de personalitate. Lucrarea de artă e o lume prin care spectatorul, face cunoștință cu artistul în cauză. Procesului creator constă iniţial într-o  scurtă documentare. Descopăr alte perspective ale ideii de bază, și creionez treptat câteva schițe din linii simple astfel  încât ceea ce am gândit, am imaginat, alternând cu sursele de inspirație, să se materializeze pe un suport de lucru. Apoi treptat îmi centrez atenția pe cea mai bună schiţă, pe cea în care găsesc mai multe plusuri, ținand cont în acelaşi timp de tehnică și structură viitoarei lucrări. Prin intermediul desenului pot încerca să imit natura în stil propriu, să preiau un element pe care îl pot prelucra și combina sensibil și vizual. De aceea  trecem întregul proces artistic prin filtrul psiho-afectiv, pentru că arta e emoție, asta simțim când privim un tablou, când încercăm să-i deslușim tainele. Artistul nu poate fi asociat unei maşinării care execută la comandă, ci trebuie să fie văzut ca ceea ce este de fapt: un visător, o pasăre ce zboară liber.

În procesul creator un rol determinant îl are talentul înnăscut, care se cizelează apoi prin mult studiu şi multă muncă. Procesul creator presupune de asemenea rațiune și spiritualitate, pentru că arta este ceva divin, un dar care ne luminează sufletul. Privind în urmă, în copilăria mea, procesul creator însemna altceva, totul era simplu, spontan, fară surse de inspirație. Asta deoarece copilul se exprimă liber și inocent pe o foaie, pe un perete, fără a fi conștient de suprafața de execuție, materializăndu-și imaginația prin diverse linii simple sau forme colorate. Se spune că doar un copil poate crea o astfel de compoziție dezinvoltă și astfel mă pot raporta la un cunoscut exemplu în istoria artei , Pablo Picasso, care afirma: ”La doisprezece ani pictam ca Rafael, dar mi- a trebuit o viață ca să învăț să pictez ca un copil...”

Care este mesajul pe care doreşti să-l transmiți prin lucrările tale?

Prin lucrările pe care le creez încerc să arăt ceea ce mă reprezintă și mă diferențiază de ceilalți, la nivel tehnic şi imaginativ. O lucrare o pot defini ca rezultat al procesului creativ, prin intermediul căruia o cheie a deschis “ușa” ce ascunde propria mea lume. Cu ajutorul mâinii, a creionului, culorii și tușei afișez o proprie viziune pe suprafața de lucru. Fiecare lucrare transmite ceva ce se află în strănsă legatură cu bucuriile, temerile ori pasiunile mele. Îmi place să lucrez la detalii și de aceea unul din instrumentele utilizate din punct de vedere tehnic este penița. O parte din lucrările mele sunt concepute astfel, liniile subţiri construiesc chipuri umane, crengi de copac, trupuri în mișcare, forme distorsionate, ori încorporează text.

Cu ce asociezi termenul de artă?

Arta cred că o pot asocia cu libertatea creativității, cu o putere oarecum magică care îți dă posibilatatea să te exprimi, să realizezi ceva nou, ceva ce poate atinge anumite standarde artistice, ceva ce poate impresiona un public. Arta poate fi  asociată, cred eu, şi cu o stare de reverie, de încântare. De altfel, arta prin definiţie poate ridica multe semne de întrebare, care acoperă multe domenii. De aceea omul nu este format plenar dacă nu cunoaște și nu este sensibilizat față de universul valoric specific creației artistice, nu receptează frumosul în diverse contexte existențiale, precum natura, relațiile dintre oameni, societatea, și nu dorește să fie înconjurat de frumosul autentic.

Cum crezi că ar arăta lumea fără artă?

O lume fără artă cred că ar fi pustie, săracă, pentru că arta e peste tot, şi în tot ceea ce ne înconjoară. Trebuie doar să deschidem ochii şi să observăm. Uneori ne este greu sa ne exprimăm, să arătăm ce gândim, iar arta poate creea acea conexiune între ceea ce vedem și ceea ce simțim. Cum ar fi fost dacă am fi trăit într-o lume fără muzică, pictură, literatură sau artă dramatică? Educația prin artă a fost practicată încă din cele mai vechi timpuri şi a jucat dintotdeauna un important rol în societatea umană. Arta a fost mereu o modalitate de a da mărturie în faţa timpului. Cum altfel să ajungă până la noi detalii despre cum arătau diverse personalități, oameni de rând, despre vestimentația specifică fiecărei epoci, obiceiuri…, dacă nu prin artă.

Fiecare din noi avem o pasiune, o chemare spre ceva anume, o placere care ne dă o stare de bine, care pe langa trup, ne hrăneşte sufletul. Iar imaginația omului  pare să nu aibă limite, de exemplu alegem un obiect banal, îl reinterpretam artistic şi astfel îi oferim un nou ambalaj.

Cum se vede, prin ochii unui tânăr artist, arta zilelor noastre?

Firește că arta din zilele noastre este cu mult diferită de măreţia celei din Renaștere, Baroc, Clasicism, Rococo, Romantism, Realism, Impresionism, Postimpresionism, etape în evoluția artei care au adus fiecare ceva nou, specific la perioada respectivă. Arta a trecut la un alt nivel, a ajuns la o mai mare simplificare astfel  încât se poate observa că accentul cade acum pe idee, pe o bază concretă şi nu neapărat pe tehnica de lucru. Această afirmație o pot pune în raport cu arta conceptuală care își pune amprenta tot mai mult în ziua de azi. Arta conceptuală reduce obiectul artistic la idee. După cum observă Paul Wood în lucrarea sa Conceptual Art (Movements in Modern Art), “ideea e rege” !

De aceea din punct de vedere vizual simplele obiecte, au în spate o mică istorie. Un obiect în expoziție nu e niciodată un simplu obiect, ci are o semnificaţie aparte pe care doar artistul o poate desluși. Arta de atunci e total opusă artei de azi, avănd în vedere și evoluția tehnologiei, tinerii aleg deseori grafica pe calculator, de pildă, care poate oferi rezultate spectaculoase. Printre exemplele din arta contemporană care mi-au atras atenția se numără Marcel Duchamp, reprezentant al dadaismului, un curent al negativismului, care distrugea valorile precum credința, familia, libertatea ființei identitare. Aici arta a ajuns la ironizare dacă ne raportăm și la celebra Monalisa cu mustață sau Fântâna (1917) despre care Duchamp afirma : ”V-am dat o provocare și voi ați luat-o ca operă de artă”. Eliberarea de orice formă realistă în abstracționism a fost redată de celebrul  Pătrat negru pe fond alb al lui Malevichi prin care se ajunge la suprematism, la un simbol al pustiului interior, o golire interioară de realitate, o curățire mentală,  așa cum la Confucius golul era un scop în sine, al meditațiilor budiste.

Tânărul din ziua de azi se orientează mai nou spre designul grafic computerizat, pe obţinerea unor efecte artistice în corelaţie cu tehnologia, prin intermediul programelor grafice şi a tabletei, dar nu lasă mai prejos nici arta tradițională.

Este interesant că
ai adus în discuţie afirmaţia lui Duchamp, în care spune că publicul a catalogat drept operă de artă una dintre provocările sale. Spun asta întrucât observ că aceasta este principala tendinţă chiar şi a artistului contemporan, aceea de a încerca să iasă cumva din tipare, de a demonstra arta mai poate fi interpretată în atâtea moduri. Este cu siguranţă modul său de a-şi contura o identitate artistică proprie într-o perioadă în care nu mai ştim cu exactitate ce înseamnă arta.

La final spune-mi, te rog, tu cum ai încuraja lumea să îmbrățişeze arta, să o caute şi să o primească în viaţa lor, şi de ce?

Oamenii ar trebui să îmbrățișeze și să primească darul artei, să o caute pentru că ea însăși este un mod de viață, un mod de a comunica, de a răspunde unor nevoi sufletești. Drept urmare artistul încearcă să dea artei o încărcătură emoțională, și o putere de comunicare deosebită, pentru ca în momentul contemplării ei de către cineva aceasta să poată produce anumite trăiri sau experienţe similare cu viața reală. Muzeele, revistele de artă, o vizită la o galerie, monumentele istorice, siturile, teatrul, filmul, muzica, toate fac parte dintr-un amalgam ce stă la baza noţiunii de artă. Să nu uităm o clipă că arta creează conexiuni între oameni, le sporește callitatea vieții și îi stimulează.