Incursiune în lumea pictată a lui David Croitor

 

“Toamna, atunci când melancolia și tristețea par a pune stăpânire peste toate, găsesc forme de bucurie stranii chiar în miezul acestei aparente prăbușiri a vieții însăși...”

David Croitor este un pictor independent, în mare parte autodidact, cunoscut și apreciat pentru lucrările sale figurative și pentru legătura profundă cu natura, satul și peisajele românești. A urmat Facultatea de Geologie din București, dar și cursuri de pictură și desen alături de artiștii Dimitrie Loghin la Suceava și Aurel Aniței la București, dezvoltându-și propriul stil, caracterizat de o paletă cromatică bogată și de o abordare introspectivă.

Expozițiile personale, desfășurate atât în România, la Suceava, Vatra Dornei, Iași, Bistrița, cât și internațional, în Danemarca și Luxembourg, includ teme precum peisajul Bucovinei, amintirile copilăriei și stările interioare, transmise printr-o tehnică rafinată de ulei pe pânză de in. Lucrările sale se află în colecții private din întreaga lume, iar activitatea sa a fost recunoscută prin premii importante, printre care Premiul pentru artă al Asociației Artiștilor și Scriitorilor din Țara Dornelor și Premiul „Pictorul Anului” al Consiliului Județean Suceava.

Arta lui David Croitor surprinde esența locului și a experienței personale, invitând privitorul să reflecteze și să regăsească propria memorie afectivă, iar expoziția sa recentă „Simplu” este o expresie a acestei căutări a esenței prin simplitate și autenticitate.

Am avut bucuria de a afla mai multe despre parcursul pictorului, despre viziunea sa asupra artei și a propriei misiuni.

Cosmina M. Oltean: Întâi de toate, vă mulțumesc pentru deschidere și amabilitate. Vă propun să începem cu câteva note biografice și aspecte din parcursul dumneavoastră artistic.

David Croitor: M-am născut la 27 martie 1958 în Suceava. Copilăria mi-am petrecut-o la Liteni-Moara, un sat răzlețit printre dealuri, străbătut pe mijloc de Humoria și Șomuzul mic, două păraie șerpuitoare și firave. Școala, până în clasa a opta, am făcut-o tot în Liteni, apoi după terminarea cursurilor primare am plecat la un liceu din Suceava, liceu cu profil tehnic spre care nu aveam nicio chemare, însă părinții au decis că pentru mine acesta-i viitorul, să devin muncitor pe o mașină de așchiat metale. Spre sfârșitul liceului, în urma vizionării unei expoziții de la galeria de artă din Suceava, unde acum este un restaurant falimentar, am decis să-l vizitez pe autorul acesteia, pictorul Dimitrie Loghin. L-am căutat acasă, după adresa scrisă pe un pliant luat din expoziție, iar acesta m-a primit cu amabilitate. Timp de câteva ședințe mi-a trasat câteva direcții în care aș putea să mă dezvolt în ceea ce voiam să fac: pictura. Nu am studiat mult cu domnia sa, însă ceea ce a fost esențial s-a petrecut și anume, m-a încurajat să merg pe acest drum cu orice preț spunându-mi franc: „este o vână puternică pe care trebuie s-o exploatezi”. L-am crezut pe cuvânt și am procedat ca atare, adică m-am apucat de studiu după cărți, albume și, evident, după natură.

Cosmina: Cum a început povestea cu pictura? A existat un moment declanșator, o întâlnire sau o emoție care v-a făcut să alegeți acest drum al artei?

D.C.: Am mai dezvoltat acest subiect într-una din cele două cărți pe care le-am scris, însă pentru cititorii publicației de față, voi relua povestea pe scurt. Așadar, întorcându-mă în copilărie, mi-aduc aminte că primul impuls spre a desena a fost acela când, copil fiind, mergând deja spre șase ani, într-o iarnă năpraznică, un om din sat a venit pe la noi cu treabă. După ce a stat de vorbă cu tata, ne-a întrebat pe mine și pe una dintre surori, dacă suntem cuminți, dacă ascultăm de părinți și mai ales dacă nu coborâm de pe cuptorul cald pe dușumeaua rece din lut galben acoperită ici colo cu câte un țolișor (covoraș) țărănesc țesut de bunica la stative. Mama, dar și bunica, nu ne lăsau pe jos fiindcă era frig și răceam foarte ușor, de aceea trebuia, cât era ziua de lungă, să stăm acolo, sus pe cuptor, unde nu prea aveam ce face, decât să privim pe fereastră cum cad fulgii de nea. Îmi plăcea această cădere necontenită a zăpezii, nu știu de ce și nici nu mă întrebam...

Omul despre care am amintit, pentru că i-am promis că o să fim cuminți, a mai venit o dată la noi peste câteva zile și ne-a adus două cărți, una dintre ele fiind „Ursul păcălit de vulpe” de Ion Creangă. Nu auzisem nici de poveste și cu atât mai puțin de autor, însă nu era o problemă, singurul lucru care mi-a stârnit interesul a fost imaginea de pe copertă, un urs cu coada în apă. Instinctiv mi-a venit să-l desenez, astfel că am luat o hârtie de pe perete, am întors-o cu partea albă spre mine și cu un cărbune din sobă am desenat ursul. Dacă a ieșit bine sau nu, nu știu, însă tata când l-a văzut i-a spus mamei că am talent. Ce-o fi ăla talent, habar nu aveam, dar simțeam că e ceva de bine. Mama, după ce a privit desenul mi-a spus: „Duducă, (așa îmi zicea ea) tu o să te faci pictor când o să fii mare”. Acela a fost momentul în care mi-am zis că da, asta este, voi fi pictor, fară să conștientizez ce înseamnă asta, dar dacă așa mi-a zis mama, atunci e clar, așa o să fie!

Toamna revine constant în lucrările dvs., într-o varietate de nuanțe și lumini. Ce înseamnă acest anotimp și ce vă inspiră cel mai mult din el?

D.C.: Încă din copilărie mi-a plăcut toamna, așa, fără vreun motiv anume, pur și simplu îmi plăceau culorile ei, dar mai ales, iubeam liniștea aceea care se așternea peste sat după o vară tumultoasă în care toți oamenii alergaseră fără oprire de dimineață până seara la lucrul câmpului. Îmi plăcea de asemenea că toamna serile coborau mai devreme, iar la noi în casa veneau vecini sau oameni mai de departe, fiind în trecere, oameni care se așezau pe laiță sau pe scaune în jurul sobei care duduia și pe plita căreia se frigeau sâmburi de bostan, și povesteau câte și mai câte, întâmplări de prin lume, întâmplări în miezul cărora, involuntar, pătrundeam cu toată ființa, întâmplări pe care le trăiam la cote înalte odată cu derularea poveștii.

Revenind în cotidian, în pictura mea, nu atât culorile toamnei mă interesează, cât pustiul ei, amintirea, cețurile nesfârșite care se așterneau pe lunca Șomuzului, brumele argintii și mai ales plecarea păsărilor în care vedeam că trecerea prin timp, prin viață, este o realitate pe cât de neînțeleasă pentru mine, copil fiind, pe atât de palpabilă, lucru de care începusem să țin cont, în sensul că timpul nu-mi aparține, că el curge ireversibil și că rămânând tot mai puțin trebuie să-l prețuiesc tot mai mult, făcând ceea ce am de făcut ca trecător vremelnic ce sunt. Asta fac și acum, mă iau de guler cu mine însumi, mă iau la ceartă cu timpul, o ceartă absurdă desigur, încercând să-l îmblânzesc, crezând că-l pot țintui pe pânzele mele, oprindu-l cel puțin pentru o clipă. E o iluzie, evident, dar o iluzie dulce de care nu mă pot lipsi...

Cum vi s-a format limbajul vizual? Putem vorbi puțin despre tehnica și procesul prin care ajungeți la armonia aceea subtilă dintre culoare și emoție?

D.C.: Am înțeles târziu că pentru a exprima ceva am nevoie de un limbaj adecvat. Limbajul artistic, comun, dar și cel personal, este modul prin care toate trăirile interiore ale pictorului, în cazul de față, pot fi scoase la lumină, convertite în emoții și așezate pe pânză. Privind o lucrare, identific omul, artistul, acesta este crezul meu. Nu cred în arta fără mesaj. Sau poate că nu o înțeleg, mă rog...

Am învățat să privesc lumea într-un fel aparte, pătrunzând în interiorul ei, identificându-mă cu ea, căutând cu ardoare frumosul și binele, chiar în lucruri aparent contrare acestui demers. De pildă, toamna, atunci când melancolia și tristețea par a pune stăpânire peste toate, găsesc forme de bucurie stranii chiar în miezul acestei aparente prăbușiri a vieții însăși. Pentru mine tristețea este o formă de poezie și nimic mai mult, de aceea, da, sună ciudat, caut tristețea și chiar mi-o cultiv, încercând să extrag din interiorul ei forme de frumusețe latentă și subtilă.

 

Care e definiția pe care o dați artei?

D.C.: Arta, sub toate aspectele ei, fie muzică, pictură, literatură, în această ordine, înseamnă pentru mine, în mare, o formă de exprimare și comunicare a ceva ce nu este la îndemâna tuturor. A fi artist nu-i un lucru care să te situeze deasupra celorlalți, nicidecum, dimpotrivă, un artist este căutătorul frumosului și binelui (repet) în locuri greu accesibile, locuri uneori insalubre spiritual, cum este de pildă viața cu toate ale ei, locuri în care altcineva, care vede doar la suprafață, nu ar căuta. Dar artistul se bagă, pătrunde în miezul lucrurilor știind bine, ghidându-se, instinctiv de cele mai multe ori, că va găsi ceva, iar când găsește scoate la lumină și arată lumii. Cam asta este definiția artei din punctul meu de vedere: aducerea la suprafață și la zi a ceea ce este frumos, acel frumos după care lumea, fără să-și dea seama, tânjește de când se știe. Artistul cunoaște locurile, nu caută la întâmplare, ci se duce țintit spre lumina ascunsă chiar în mijlocul întunericului, o extrage, uneori cu eforturi disperate și o pune la îndemăna celorlați, împărțind astfel bucuria găsirii până ce aceasta, bucuria în sine, se înmulțește.

Privind lucrările dvs., avem senzația că peisajul devine o meditație despre timp și fragilitate. Cum se reflectă propria viziune asupra naturii și a trecerii în pictură?

D.C.: Tema aceasta a trecerii ireversibile, din păcate, a singurătății intime în care se află omul în cea mai mare parte a viețuirii lui doar cu el însuși, m-a preocupat încă din copilărie. Nu erau preocupări filozofice, nici nu știam că există așa ceva, erau doar niște întrebări pe care mi le puneam și la care nu găseam răspuns. Chiar dacă bătrânețea sau moartea mi se păreau lucruri extrem de îndepărtate, uneori, în momente mai aparte, cum ar fi de pildă în serile blânde de toamnă, atunci când soarele asfințea, iar pe cerul azuriu-violet, cârduri de cocori fâlfăind din aripi, tulburând liniștea stranie, pierzându-se în zare, mă întrebam naiv: ce este omul, de ce am venit eu pe lume, ce caut aici, cine m-a adus, și mai ales care va fi destinul meu în această teribilă trecere?

Evident că răspunsurile întârziau sau nu veneau niciodată, și cu toate acestea continuam să-mi pun aceleași întrebări. Dar într-o zi, asta mult mai târziu, când am priceput cum stau lucrurile cu mersul vieții pe pământ, m-am împăcat cu mine însumi, asumându-mi soarta, totodată înțelegând, că vreau sau nu, am un rost, am ceva de făcut și de lăsat moștenire. Așa s-a făcut că, încet-încet, dispunând de mijloacele pe care mi le-a dat Dumnezeu, adică îndemânarea de a exprima inexprimabilul, am început să comunic cu ceilalți prin imagine, prin linie și culoare, arătând celor curioși sau interesați, că dincolo de zbaterea aceasta inutilă pentru a aduna cât mai mult, mai există și un sector al sufletului care are niște nevoi primare și anume nevoia de frumos, de liniște, de bine, de echilbru... Fericirea este atunci când sufletul este plin de lumină.

Care au fost artiștii sau mentorii care v-au influențat parcursul? Există fiuri sau întâlniri care au modelat felul în care vedeți lumea și arta?

D.C.: Așa cum am amintit deja, primul meu îndrumător a fost, chiar dacă pentru o periodă scurtă, pictorul sucevean Dimitrie Loghin. Dânsul a fost cel care mi-a dat primul impuls. A contat enorm acest lucru. Mai târziu, fiind deja în București, l-am avut ca profesor la școala populară de artă pe artistul Aurel Aniței. Acesta, după câteva luni în care a văzut dacă am sau nu potențial, concluzionând în cele din urmă că aș avea, m-a sfătuit să continui să desenez, iar după ce voi considera că stăpânesc cât de cât tehnica desenului, să trec la culoare. Am ascultat cu sfințenie aceste sfaturi și m-am conformat, astfel că în fiecare zi desenam, în general după natură sau după imagini pe care mi le schițam sumar sau le fotografiam, căci aveam încă din 1980 un aparat foto Smena. Un an întreg am urmat cursurile școlii populare de artă, după care am întrerupt totul, asta dim motive subiective, în sensul că încă lucram ca strungar la o întreprindere oarecare, în trei schimburi, ceea ce era foarte obositor, aproape epuizant, chiar dacă eram tânăr și rezistent, obișnuit cu probleme de tot felul.

În 1983 am devenit student la Universitatea din București, la Geologie, prilej cu care statutul meu, cel puțin în ochii mei, a devenit altul, ocazie cu care am început să vizitez expozițiile din galeriile de artă bucureștene, apoi Muzeul de Artă, unde stăteam ore în șir în fața lucrărilor de pe simeze, analizând, atât cât puteam, tușa fiecărui atist, subiectele abordate, dar și materialele suport pe care a fost aplicată culoarea, de aceea nu de puține ori eram atenționat de către supraveghetori atunci când mă vedeau că îndepărtez o lucrare ca să pot privi în spate, să văd sașiul, pânza...

Chiar dacă facultatea pe care am urmat-o a durat cinci ani, la zi, n-am încetat o clipă să pictez și să cred în destinul meu, acela de pictor și nu de inginer geolog, nu degeaba am afirmat și afirm în continuare că principala mea preocupare a fost pictura, facultatea făcând-o în timpul liber. După absolvire, doi ani am lucrat ca geolog, apoi am renunțat la tot, plătind un preț greu, suportând umilințe extreme, numai ca să-mi pot urma vocația, cum bine mi-a spus în timpul susținerii examenului de licență Emil Constantinescu, care mi-a fost profesor: „urmează-ți vocația, lasă că de geologie are cine se ocupa!”. Și asta am făcut, nu numai pentru că mi-a spus-o profesorul, ci pentru că asta simțeam, cu asta se identifica rostul meu.

În urmă cu doi ani am primit de la cineva, tot pictor, jurnalele lui Corneliu Baba, patru volume. Le-am citit de două ori cu patimă, lucru care a dus la schimbarea paradigmei în ceea ce privește pictura, nu numai a mea, ci în general. Am învățat de la Maestru că Pictura te vrea doar pentru ea, ori i te dăruiești total, ori te lași. Eu am ales, dar asta demult, să mă dărui ei, cu toate riscurile aferente.

 

Ce ați dori să descopere — sau să simtă — un privitor atunci când se oprește în fața unui peisaj de-al tău?

D.C.: Atunci când un privitor se oprește în fața unei lucrări de ale mele simt un fel de bucurie inefabilă, e ca și cum cineva drag mi-ar fi intrat în casă aducandu-mi un buchet mare de crizanteme. Ce aș dori să simtă? Ceea ce am simțit și eu. Uneori lucrul acesta chiar se întâmplă, adică am întâlnit oameni care după ce s-au plimbat prin peisajele mele, au înțeles că lumea mea este și lumea lor, casa mea este și a lor, familia mea este și a lor, ori bucurie mai mare nu există pentru mine.

Atunci când expun, nu eu vreau să ies în evidență, chiar îmi repugnă acest aspect, ci lumea pe care am creat-o, deși creator este numai Dumnezeu, lume în care oricine este binevenit. Lucrez pentru mine, aceasta fiind o necesitate a sufletului meu, dar lucrez și pentru alții, dăruind cu bucurie ceea ce și mie mi-a fost dat, findcă nimic din ceea ce am nu-i al meu, totul este primit în dar de la bunul Dumnezeu. Așadar, dau și eu mai departe, în virtutea faptului că „dar din dar se face rai”.

 

Un interviu de Cosmina Marcela OLTEAN

Fotografii, arhiva artistului