La rândul său pilon al Școlii de pictură, George Tattarescu, reprezentant
al academismului, ce oglindea toate după vechile modele și în spiritul lor, a
condus ani de-a rândul școala, alături de Aman, deținând pe rând directoratul.
Cei doi aveau privilegii ce le erau refuzate altor pictori tocmai din pricina
faptului că erau conducătorii școlii. Astfel primeau puținele comenzi oficiale
și în consecință se bucurau de un trai bun. Dar nu totul este ceea ce pare, iar
în cazul unui artist, care încearcă din răsputeri să-și afle propria cale de
exprimare spre a se impune în fața semenilor și a nemilosului timp, cu atât mai
puțin.
Dramatismul din
spatele artei
Ca mulți alții, pictorul Tattarescu simțea cum trecerea timpului contribuia
iremediabil la acutizarea dramei sinelui. E drama multor artiști ce se văd
depășiți de vreme și de ridicarea noilor generații. Spre vârsta de 70 de ani, Tattarescu
continua să picteze biserici, dar expoziții personale nu mai făcuse din 1881. Pregătirea
și experiența de viață și de artă îl determinau, probabil, să se considere un
mare maestru, a cărui artă va înfrunta veacurile și își va câștiga prețuirea
cuvenită abia mai târziu. Serioasele studii din tinerețe în Italia, unde
copiase lucrări celebre semnate de Rafael
și Correggio, dar mai ales de
academicii Guido Reni, Carlo Dolci
și Luca Giordano – ei înșiși epigoni
ai titanilor Renașterii - îi dăduseră mari speranțe pentru viitor. Se
contrazice însă în timp și rămâne fidel vechilor viziuni și procedee ale
academismului italian. În atelierul de pe strada Belvedere, pictorul păstra și
la maturitate copiile după maeștrii italieni. Nu voia să se despartă de ele și
tot cu ele s-a prezentat, pe lângă alte lucrări originale, la marea expoziție a
Amicilor Artelor Frumoase, unde Grigorescu a apărut cu lucrări uimitor de noi,
desprinse din cea mai vie realitate. Executarea unei copii după maeștri însemna
pe atunci un act de cultură, iar în materie de a copia și imita, Tattarescu, cu
firea lui școlărească, devotată, era într-adevăr priceput.
Arta imitației
Pe atunci o copie era uneori mai apreciată decât o încercare originală, iar
prestigiul marilor maeștri era atât de puternic, încât se credea că noile
generații nu mai au ce spune în artă. Aceasta era mentalitatea sfârșitului de
secol XIX. Deținători ai unei atitudini naive, unii oameni ai vremii vedeau
lumea sfârșindu-se odată cu ei, neînțelegând puterea înnoitoare a vieții. E
normal ca orice artist să se folosească de moștenirea artistică a trecutului,
dar nu în alt scop decât acela de a reda ceea ce vede și simte el. Mulți
artiști copiază în anii studiilor capodopera din muzee, dar nu pentru a le
imita, ci pentru a desco perii tainele creatoare ale maeștrilor și a le folosi
în noi forme, potrivite propriilor aspirații. Tattarescu, însă, rămâne la
viziunea altora, întruchipând mentalitatea academică. În multe dintre lucrările
sale se simte absența trăirii personale. Portretele sale rar ating și niciodată
nu depășesc pe acelea ale pictorilor revoluționari de la 1848. Rareori
personajele sale au adâncime sufletească, dând indicii asupra lumii căreia-i
aparțin și rămân la atitudini vagi, generale, luate mai ales din viziunea lui
Reni. După apariția lui Grigorescu cine mai putea crede că țărăncile lui Tattarescu
erau autentice ? Studiase ani în șir în Italia, Ţările de Jos și Rusia, dar
fără avânt lăuntric și avântul marilor creatori, învățătura se transformase
prea puțin în creație pentru Tattarescu. Ca pictor bisericesc, introdusese
procedee noi, răspândise stilul italienizant, dar fără a-și dobândi un stil al
său, care să-l deosebească de ceilalți reprezentanți ai academismului.
Compozițiile ,,Deșteptarea României’’ și ,,Ţăranul de la Dunăre’’ dovedesc patriotismul său, însă personajele
nu aveau nimic din tipologia oamenilor de la noi. În 1868, pictorul e distins
cu Medalie Clasa II. Tattarescu se socotea nedreptățit, simțea că respectul de
care se bucura nu era însoțit de admirație. Suferea cu
demnitate, închis, ursuz, supărat pe viață. Când el apunea, răsăreau talente
noi, viguroase.
Schimbarea lui
Tattarescu
Cu toate acestea, Tattarescu voia, primul, să deschidă
porțile școlii și femeilor. De aceea, unora le-a părut mai deschis decât Aman,
care refuza. În consecință, după moartea lui Aman, când Tattarescu i-a luat
locul la conducerea școlii în anul 1891, fetele au fost admise ca studente. Un
alt pas către modernitate. Așadar, indiferent cum ne amintin de pictorul
Tattarescu, indiferent de criticile ce i s-au adus de-a lungul vremii și
indiferent de ce a realizat pentru pictura noastră sau pentru școala de
pictură, el a rămas oricum în istoria artei ca un reprezentant de seamă al
academismului și ca cel care nu a mai vrut să refuze studentelor statutul de
artiste. Fiecare artist joacă un oarecare rol în dezvoltarea artei ținutului
din care se trage. Pentru a încerca măcar să înțelegem un artist trebuie să
căutăm să-l cunoaștem. Se cuvine să facem asta în numele a ceea ce a vrut să
fie, în numele ostenitoarelor strădanii. Căci în dramatismul vieții de artist stă
o lume fascinantă …
Cosmina
Marcela OLTEAN
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu