vineri, 2 octombrie 2015

Psihologia în artă şi art-terapia



Nu este prima dată când încerc să aflu ce leagă arta şi psihologia, respectiv în ce măsură se regăseşte una în cealaltă. Un lucru însă este sigur: arta înseamnă psihologie, şi nu ar fii cu putinţă existenţa sa înafara unei organizări la nivel psihic. Nu este prima dată nici când încerc să pătrund în tainele art-terapiei, cu scopul de a-i demonstra eficacitatea asupra calităţii vieţii. Am încercat cu alte ocazii, în eseurile O abordare psihologică a artei, De la limitele omului la aspiraţiile creatorului şi Arta – metodă alternativă de tratament, să discut despre limita dintre organic şi spiritual. Este mai mult decât interesant cum arta, acel ceva care aspiră spre superior, vrea să-şi demonstreze acest statut prin faptul că poate trece peste limite, peste material şi concret. Rezultatul la care am putut ajunge este inevitabil lacunar când am vrut să conturez perspectiva artistului asupra substratului psihologic al artei şi cum anume înţelege el creaţia ca rod al propriei creativităţi. 

Mi-am asumat misiunea unui artist sub acoperire din dorinţa de a înţelege în profunzime fenomenul artistic, cercetând multiplele aspecte ale acestuia. De data aceasta mi-am propus să merg mai departe, plasând accentul pe latura psihologică a procesului creator, pe organic, pe limitele fiinţei umane. În atingerea acestui scop mi-a fost alături d-ra prof. Victoriţa Croitor, absolventă de sociologie şi viitoare absolventă de psihologie.   
Creierul, de departe cel mai complex organ, şi psihicul uman, deşi îndelung studiate, nu ne vor revela probabil niciodată toate tainele lor, căci încă nu le putem înţelege în totalitate complexitatea. Ceea ce se întâmplă la nivel psihic ne influenţează în permanenţă stările interioare şi manifestările exterioare. De unde provine nevoia de a produce artă?
Victoriţa Croitor: Potrivit psihologului umanist american Abrama Maslow esteticul este una dintre trebuințele superioare ale ființei umane. 


Cum poate fii înţeles, din punct de vedere psihologic, actul artistic?
            Pornesc de la observația lui John Locke ”În intelect nu există nimic fără să fi fost înainte în simțuri.” Astfel, actul artistic presupune o participare, conlucrare  a senzorialului, cognitivului și afectivului, rezultatul fiind autodepășirea, autocunoașterea și sensibilizarea ființei umane.
Asociația Americană de Art Terapie definește art terapia ca fiind o preocupare a sănătății mentale în care clienții, încurajați de psihoterapeuți utilizează arta ca suport, procesul și rezultatul creației artistice pentru explorarea propriile lor sentimente, reconcilierea conflictelor emoționale, încurajarea conștiinței de sine, gestionarea comportametelor și adicțiilor, dezvoltarea abilităților sociale, îmbunătățirea orientării sociale, reducerea  anxietății  și creșterea stimei de sine.
Arta presupune o interpretare a realității și a trăirilor interioare, mai puțin cunoscute cu un puternic substrat cultural, declanșând mecanisme psihice uneori inconștiente precum și simboluri ale istoriei de viață individuale, dar și colective. Altfel spus, arta facilitează îmbunătățirea relației dintre o persoană și mediul său social.

Ce se întâmplă la nivel neuro-psihic în momentul creaţiei?
Reorganizarea structurilor psihice, de exemplu gândirea productivă (creatoare), ce presupune descoperirea unui nou principiu de relaționare a datelor problemei decât cel însușit deja. Un exemplu în care apare gândirea productiv-creatoare este cea a ilustrului matematician Gauss. Pe când acesta avea 6 ani și era școlar, profesorul a dat elevilor să calculeze cât mai repede suma numerelor de la 1 la 10. Cum putea fi rezolvată această problemă? În două moduri: prin asunarea succesivă din aproape în aproape a numerelor pentru obținerea rezultatului final sau prin restructurarea datelor problemei, bazată pe faptul că adunând termenii din pozițiile externe (1 și 10, 2 și 9, 3 și 8, 4 și 7, 5 și 6) se obține întotdeauna rezultatul 11, deci suma finală 55. Acesta a fost modul de soluționare al problemei la care a recurs Gauss formulând răspunsul foarte repede, în timp ce colegii lui mai calculau încă. 

Din punct de vedere neuropsihic, prin creația artistică, adică modelaj, pictură, muzică, dans, teatru sau orice alt tip de artă sunt activați neurotransmițători precum serotonina și endorfinele, responsabili de apariția stării de fericire.
Sistemul volitiv-motivațional al psihicului sprijină procesul creativ și afectivitatea. Altfel spus, dacă avem motivație și voință cu siguranță vom reuși să creăm ceva care să ne reprezinte, dar în același timp să ne dea și o stare de satisfacție, mulțumire interioară.

Care sunt beneficiile art-terapiei?
De apariția emoțiilor pozitive este responsabilă … arta, aș îndrăzni să spun în orice formă a sa. Fericirea este un sentiment universal dezirabil la care aspirăm fiecare, tocmai de aceea, nu întâmplător, ziua de 20 martie a fiecărui an este dedicată acesteia.
Un alt beneficiu este eustresul, adică emoțiile bune sau așa-numitul stres pozitiv. Arta oferă o conectare cu self-esteemul, adică la stima de sine. Fiecare dintre noi are resurse interioare multiple accesibile prin  artă. 

Creșterea calității vieții, îmbunătățirea competențelor sociale, concentrarea pe ceea ce există bun în viața sa și nu pe ceea ce lipsește pot fi atribuite creatorului de artă, dar îndrăznesc a afirma și … consumatorului de artă.

Art terapia ne modelează într-un mod unic, creativ și transcendent.

O discuţie colegială despre artă


Cosmina Marcela OLTEAN
UAGE, Iaşi

Ce mai înseamnă arta azi? Mai are ea puterea de a schimba destine, de a îndemna la visare? Se mai poate azi croi un drum frumos spre împlinire prin artă? Se mai poate simţi arzătoarea sa chemare în rândul tinerilor artişti ai prezentului? Acestea sunt doar câteva dintre întrebările care mă neliniştesc atunci când mă gândesc la prezentul şi viitorul artei româneşti. Ştiu doar că acest prezent şi viitor depind în totalitate de noi şi sunt o uriaşă responsabilitate ce apasă pe umerii noştri. Vom reuşi oare să ne îndeplinim onorabil scopul? Ei bine, dacă avem măcar puterea de a conştientiza toate acestea, dar şi faptul că în penelul nostru stă acea temelie a artei de mâine, am putea considera că am făcut deja primul pas pe drumul cel drept.
Mă interesează în mod deosebit să aflu părerile unor artişti tineri, care încep să-şi clădească încet propriul imperiu artistic. Simt o datorie faţă de ei. Simt că trebuie să-i ascult şi totodată să le ofer oportunitatea de a face cunoscute publicului convingerile, temerile, neliniştile, visele lor legate de miraculosul univers al artei.
Încep, aşadar, o discuţie despre artă cu o colegă dragă tocmai pentru că am simţit că doreşte să-mi împărtăşească din gândurile şi aspiraţiile sale. Este vorba despre Geanina Maria Zaharia, o tânără speranţă a artei de mâine. Dar în locul oricărei prezentări, o voi lăsa pe Geanina să ne spună câteva lucruri despre ea. 


Geanina Maria Zaharia: Studiez în prezent la Facultatea de Arte Vizuale şi Design a Universităţii de Arte “George Enescu” din Iași, în cadrul căreia am oportunitatea  să descopăr, să învăț și să experimentez în domeniul graficii, continuându-mi traseul artistic început în cadrul Liceului de Artă “Hariclea Darclee” din Brăila. Arta este marea mea pasiune, căci mă ajută să mă exprim vizual, să ofer și celorlați părți din propria imaginație. Așa cum frumos spunea  Jules de Gaultier : “Imaginația este singura armă în războiul împotriva realității.” Arta e un tratament pentru sufletul omului, ea poate alina uneori durerea, neliniştea ori stresul cauzate de diversele probleme cotidiene  și îți poate fura un zâmbet, pentru că e un refugiu.

Ce reprezintă arta pentru tine?   
Arta este un domeniu divers, frumos şi cred că pentru fiecare dintre noi are o anumită putere și semnificație. Este un mod de comunicare, de transmitere a ceea ce simți și celorlalți. Îmi proiectez o idee, diverse imagini şi creez conexiuni. Arta e acea libertate săvârșită în plan imaginar care iți dă aripi. Ești aici, acum ,dar gândul tău călătorește pe meleaguri noi. Am făcut pași mici spre universul artistic, de cand eram mică. Îmi aduc și acum aminte de persoana care m-a îndrumat  și care mi-a sfătuit familia în privința talentului, și anume fosta mea educatoare. Desenele infantile de atunci aparent au avut un mic plus în fața celorlalți. Dacă nu ar fi fost așa probabil că viața mea ar fi fost alta, având în vedere faptul că trebuia să fiu înscrisă la o cu totul altă școală.

Pe care latură a artelor vizuale îţi doreşti să evoluezi? Ce îți doreşti să faci în artă?
Încă din liceu am optat pentru specializarea în grafică și cred că pe aceasta latură a artelor vizuale îmi doresc să evoluez. Desigur că îmi doresc un viitor artistic, să fiu apreciată pentru ideile mele.


Tehnic, care materiale simţi că te ajută mai mult să te exprimi plastic?
Printre materialele care mă ajută  să mă exprim în artă amintesc creionul, considerandu-l instrumentul de bază, poate banal ca obiect şi design, dar care poate  face minuni în combinație cu talentul şi imaginația. Acuarelele, deorece culoarea este necesară pentru efectul vizual și în funcție de contrastele alese exprim starea interioară. Desigur și creioanele colorate, cât și cele cretate pot creea efecte frumoase. În urmă cu vreo doi ani am descoperit o modalitate de a creea lucrări, compoziții de artă cu ajutorul baițului, fie brun deschis, închis sau roșcat, care în combinație cu penița are ca rezultat o linie fină, subţire, ce exprimă sensibilitate și poezie. Țesăturile de linii pot construi imaginile expresive din interior.

Care sunt numele din istoria artei, dar şi din arta contemporană, pentru care simţi admirație şi în ce fel crezi că îţi influenţează evoluţia artistică?
Cred că orice artist din istoria artei sau din arta contemporană poate fi un mentor spiritual, într-o oarecare măsură, dacă poate fi vorba despre o apropiere fie în plan tehnic, imaginativ ori al manierei de lucru. Sunt artiști cu care poți empatiza sau nu, atât din punct de vedere al parcursului artistic, dar şi biografic, te poți regăsi în personalitatea lor, în firea mai sensibilă, mai excentrică, ori mai visătoare. Dar cum spunea şi Tolstoi ”Arta nu este un meșteșug, este transmiterea sentimentului pe care artistul l-a simțit.”
Dintre artiștii care m-au inspirat până acum în realizarea unor lucrări îl amintesc pe Albrecht Dürer, pictor german a cărui gravură, Adam şi Eva, am reprezentat-o în peniță și tuș, venind în plus cu un fond roz, o culoare puternică ce poate creea anumite stări, ori conferi o atitudine nouă. Pe lângă aceasta am conturat o serie de lucrări, interpretări proprii după faimoasele opere ale artistului Vincent Van Gogh -  O noapte înstelată (1889) realizată de la geamul azilului Saint Remy, în care realitatea topografică există, dar creată prin tușe energice, volute pe cerul înstelat, o demostrație impresionantă a modului unic de percepție și interpretare a naturii de către un artist, și după ultimul tablou al artistului Lan de grâu cu corbi, fiind și locul în care se spune că acesta s-a împușcat în piept.

Descrie-ne puțin în ce constă la tine procesul creator. Ce se întâmplă de fapt atunci când lucrezi, din punct de vedere psiho-afectiv?
Procesul creator în care este implicat artistul pare a fi un act magic. Acesta pleacă de la o idee, o temă, sau de la un simplu cuvânt, ce poate fi interpretat în numeroase moduri. Firește că modul în care percepem o idee, un concept, constă în propriile viziuni, experiențe de viață, sentimente, şi ţine totodată de personalitate. Lucrarea de artă e o lume prin care spectatorul, face cunoștință cu artistul în cauză. Procesului creator constă iniţial într-o  scurtă documentare. Descopăr alte perspective ale ideii de bază, și creionez treptat câteva schițe din linii simple astfel  încât ceea ce am gândit, am imaginat, alternând cu sursele de inspirație, să se materializeze pe un suport de lucru. Apoi treptat îmi centrez atenția pe cea mai bună schiţă, pe cea în care găsesc mai multe plusuri, ținand cont în acelaşi timp de tehnică și structură viitoarei lucrări. Prin intermediul desenului pot încerca să imit natura în stil propriu, să preiau un element pe care îl pot prelucra și combina sensibil și vizual. De aceea  trecem întregul proces artistic prin filtrul psiho-afectiv, pentru că arta e emoție, asta simțim când privim un tablou, când încercăm să-i deslușim tainele. Artistul nu poate fi asociat unei maşinării care execută la comandă, ci trebuie să fie văzut ca ceea ce este de fapt: un visător, o pasăre ce zboară liber.
În procesul creator un rol determinant îl are talentul înnăscut, care se cizelează apoi prin mult studiu şi multă muncă. Procesul creator presupune de asemenea rațiune și spiritualitate, pentru că arta este ceva divin, un dar care ne luminează sufletul. Privind în urmă, în copilăria mea, procesul creator însemna altceva, totul era simplu, spontan, fară surse de inspirație. Asta deoarece copilul se exprimă liber și inocent pe o foaie, pe un perete, fără a fi conștient de suprafața de execuție, materializăndu-și imaginația prin diverse linii simple sau forme colorate. Se spune că doar un copil poate crea o astfel de compoziție dezinvoltă și astfel mă pot raporta la un cunoscut exemplu în istoria artei , Pablo Picasso, care afirma: La doisprezece ani pictam ca Rafael, dar mi- a trebuit o viață ca să învăț să pictez ca un copil...

Care este mesajul pe care doreşti să-l transmiți prin lucrările tale?
Prin lucrările pe care le creez încerc să arăt ceea ce mă reprezintă și mă diferențiază de ceilalți, la nivel tehnic şi imaginativ. O lucrare o pot defini ca rezultat al procesului creativ, prin intermediul căruia o cheie a deschis ușa” ce ascunde propria mea lume. Cu ajutorul mâinii, a creionului, culorii și tușei afișez o proprie viziune pe suprafața de lucru. Fiecare lucrare transmite ceva ce se află în strănsă legatură cu bucuriile, temerile ori pasiunile mele. Îmi place să lucrez la detalii și de aceea unul din instrumentele utilizate din punct de vedere tehnic este penița. O parte din lucrările mele sunt concepute astfel, liniile subţiri construiesc chipuri umane, crengi de copac, trupuri în mișcare, forme distorsionate, ori încorporează text.

Cu ce asociezi termenul de artă?
Arta cred că o pot asocia cu libertatea creativității, cu o putere oarecum magică care îți dă posibilatatea să te exprimi, să realizezi ceva nou, ceva ce poate atinge anumite standarde artistice, ceva ce poate impresiona un public. Arta poate fi  asociată, cred eu, şi cu o stare de reverie, de încântare. De altfel, arta prin definiţie poate ridica multe semne de întrebare, care acoperă multe domenii. De aceea omul nu este format plenar dacă nu cunoaște și nu este sensibilizat față de universul valoric specific creației artistice, nu receptează frumosul în diverse contexte existențiale, precum natura, relațiile dintre oameni, societatea, și nu dorește să fie înconjurat de frumosul autentic.

Cum crezi că ar arăta lumea fără artă?
O lume fără artă cred că ar fi pustie, săracă, pentru că arta e peste tot, şi în tot ceea ce ne înconjoară. Trebuie doar să deschidem ochii şi să observăm. Uneori ne este greu sa ne exprimăm, să arătăm ce gândim, iar arta poate creea acea conexiune între ceea ce vedem și ceea ce simțim. Cum ar fi fost dacă am fi trăit într-o lume fără muzică, pictură, literatură sau artă dramatică? Educația prin artă a fost practicată încă din cele mai vechi timpuri şi a jucat dintotdeauna un important rol în societatea umană. Arta a fost mereu o modalitate de a da mărturie în faţa timpului. Cum altfel să ajungă până la noi detalii despre cum arătau diverse personalități, oameni de rând, despre vestimentația specifică fiecărei epoci, obiceiuri…, dacă nu prin artă.
Fiecare din noi avem o pasiune, o chemare spre ceva anume, o placere care ne dă o stare de bine, care pe langa trup, ne hrăneşte sufletul. Iar imaginația omului  pare să nu aibă limite, de exemplu alegem un obiect banal, îl reinterpretam artistic şi astfel îi oferim un nou ambalaj.

Cum se vede, prin ochii unui tânăr artist, arta zilelor noastre?
Firește că arta din zilele noastre este cu mult diferită de măreţia celei din Renaștere, Baroc, Clasicism, Rococo, Romantism, Realism, Impresionism, Postimpresionism, etape în evoluția artei care au adus fiecare ceva nou, specific la perioada respectivă. Arta a trecut la un alt nivel, a ajuns la o mai mare simplificare astfel  încât se poate observa că accentul cade acum pe idee, pe o bază concretă şi nu neapărat pe tehnica de lucru. Această afirmație o pot pune în raport cu arta conceptuală care își pune amprenta tot mai mult în ziua de azi. Arta conceptuală reduce obiectul artistic la idee. După cum observă Paul Wood în lucrarea sa Conceptual Art (Movements in Modern Art), “ideea e rege” !
De aceea din punct de vedere vizual simplele obiecte, au în spate o mică istorie. Un obiect în expoziție nu e niciodată un simplu obiect, ci are o semnificaţie aparte pe care doar artistul o poate desluși. Arta de atunci e total opusă artei de azi, avănd în vedere și evoluția tehnologiei, tinerii aleg deseori grafica pe calculator, de pildă, care poate oferi rezultate spectaculoase. Printre exemplele din arta contemporană care mi-au atras atenția se numără Marcel Duchamp, reprezentant al dadaismului, un curent al negativismului, care distrugea valorile precum credința, familia, libertatea ființei identitare. Aici arta a ajuns la ironizare dacă ne raportăm și la celebra Monalisa cu mustață sau Fântâna (1917) despre care Duchamp afirma : ”V-am dat o provocare și voi ați luat-o ca operă de artă”. Eliberarea de orice formă realistă în abstracționism a fost redată de celebrul  Pătrat negru pe fond alb al lui Malevichi prin care se ajunge la suprematism, la un simbol al pustiului interior, o golire interioară de realitate, o curățire mentală,  așa cum la Confucius golul era un scop în sine, al meditațiilor budiste.
Tânărul din ziua de azi se orientează mai nou spre designul grafic computerizat, pe obţinerea unor efecte artistice în corelaţie cu tehnologia, prin intermediul programelor grafice şi a tabletei, dar nu lasă mai prejos nici arta tradițională.

Este interesant că
ai adus în discuţie afirmaţia lui Duchamp, în care spune că publicul a catalogat drept operă de artă una dintre provocările sale. Spun asta întrucât observ că aceasta este principala tendinţă chiar şi a artistului contemporan, aceea de a încerca să iasă cumva din tipare, de a demonstra arta mai poate fi interpretată în atâtea moduri. Este cu siguranţă modul său de a-şi contura o identitate artistică proprie într-o perioadă în care nu mai ştim cu exactitate ce înseamnă arta.
La final spune-mi, te rog, tu cum ai încuraja lumea să îmbrățişeze arta, să o caute şi să o primească în viaţa lor, şi de ce?

Oamenii ar trebui să îmbrățișeze și să primească darul artei, să o caute pentru că ea însăși este un mod de viață, un mod de a comunica, de a răspunde unor nevoi sufletești. Drept urmare artistul încearcă să dea artei o încărcătură emoțională, și o putere de comunicare deosebită, pentru ca în momentul contemplării ei de către cineva aceasta să poată produce anumite trăiri sau experienţe similare cu viața reală. Muzeele, revistele de artă, o vizită la o galerie, monumentele istorice, siturile, teatrul, filmul, muzica, toate fac parte dintr-un amalgam ce stă la baza noţiunii de artă. Să nu uităm o clipă că arta creează conexiuni între oameni, le sporește callitatea vieții și îi stimulează.

Din tainele artei actorului, împletite cu poezie


“Iubesc poezia, sau poezia mă iubeşte pe mine, mi-a răsarit în cale doar oameni minunaţi”
Cosmina Marcela OLTEAN

Mă întreb deseori cum este arta văzută de diferiţii reprezentanţi ai diverselor domenii de activitate din sfera artelor. Cu siguranţă există o gamă variată de moduri în care arta este percepută şi reprezentată de un pictor, respectiv de un actor, un cântăreţ, ori un poet. Fiecare dintre aceştia reuşeşte să surprindă alte laturi ale acestui concept deschis, într-atât încât acestea ajung să se întrepătrundă şi să găsească rezonanţe unele în altele. Azi mi-am dorit să aflu de la Camelia Paraschiv Katai cum se vede arta prin ochi de actor, cum împleteşte ea, actriţa, poezia cu arta dramatică, dar şi cât mai multe despre tainele din spatele artei actorului, despre ceea ce înseamnă să fii actor, în fapt. Mi-am dorit să aflu ce gândeşte şi ce trăieşte acesta, mai ales pe scenă. Vă invit aşadar să păşiţi alături de noi în culisele vieţii de actor, cu speranţa că veţi găsi plăcută mica noastră călătorie.          

                   
Aşadar, vă rog să ne împărtăşiţi pentru început câteva lucruri despre dvs.: despre copilărie, studii, persoane importante din viaţa dvs..
Camelia Paraschiv KataiCosmina dragă, mă inviţi într-o călătorie delicată, paşii mei de adult  încearca să încapă în conturul plin de vise al copilariei! Cum pot decide care amintire mi-e mai dragă, mai importantă, care întâmplare m-a ajutat într-adevăr să cresc, ce vorbă m-a apropiat mai mult de mine, care lacrimă m-a ajutat să fiu mai puternică?!
M-am născut în localitatea Borca, judetul Neamţ, o zonă ca un colţ de rai, unde am avut profesori minunaţi. Învăţătoarea mea, Emilia Floroiu, mi-a dat încredere în mine, mi-a explorat pasiunea pentru lectură, dar bulgărele meu de aur din această şcoală a fost profesoara mea de română, Lucia Cosula. Dumneaei a descoperit pasiunea mea pentru poezie, m-a învăţat cum să-mi vorbească sufletul prin poezie, nu să recit, m-a învăţat că poezia e revărsare de emoţie, de lacrimă, de zâmbet. A cultivat toate acestea în numeroase cercuri de literatură, cu invitaţi de seamă - mari oameni de cultură. Directoarea bibliotecii din Borca, Iolanda Lupescu, m-a încurajat mult, îmi împrumuta cărţi, organiza întâlniri la bibliotecă, unde se recita, se discuta despre cărţile citite! Iolanda m-a ajutat să-l cunosc pe directorul Teatrului din Piatra Neamţ, si pe actorul cu care m-am pregătit pentru admitere- Constantin Ghenescu, prin amabilitatea poetului Adrian Alui Gheorghe. Am lucrat un an la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, iar anul urmator am intrat la Academia de ArteTeatrale din Târgu Mureş. În primul an de studenţie am fost aleasă “prinţesa balului” şi mi s-a propus să fiu prezentatoare la televiziunea locală, ofertă pe care am onorat-o pe tot parcursul facultăţii. Am colaborat şi cu Radio Tg. Mureş, iar aceste colaborări timpurii m-au învăţat ce înseamnă munca în echipă şi să detectez falsele valori. Din 1997, sunt actriţă la Teatrul Andrei Mureşanu din Sfântu-Gheorghe. Aici am găsit o trupă tânără, deschisă experimentelor teatrale, am participat la Festivaluri de Teatru în ţară şi străinătate: Ungaria, Turcia, Finlanda, Italia, Germania.

De unde provine pasiunea pentru artă? De la cine moşteniţi această înclinaţie?
Nu ştiu dacă pasiunea pentru artă are de-a face cu o “moştenire genetică” neaparat. Am văzut copii simpli de-o expresivitate nepământeană, în privire, în voce, în penel! Un frate de-al mamei era sculptor, îmi plăcea să-l admir în procesul creaţiei, parcă era într-o cupolă de mărturisiri, doar el şi piatra sau lemnul. Un soi de declaraţie de dragoste, vorbea mult cu obiectele pe care le crea, a şi obţinut premii, i se spunea că obiectele sale par însufleţite. Mai târziu, în profesia mea, am învăţat că trebuie să ne “împrietenim” cu obiectele folosite pe scenă, să fim una cu ele, să devină o  prelungire a fiinţei noastre, iar eu aveam un exemplu în unchiul meu.

Cum aţi ales actoria ca viitoare profesie?
Visul de a deveni actriţă a prins contur de la o promisiune facută poetului Aurel Dumitrascu. Eram în clasa a cincea sau a şasea când m-a rugat să-i promit că voi deveni actriţă şi...i-am promis. Pe-atunci recitam din poemele lui emoţionante! Din păcate s-a dus în stele mult prea tânăr, n-a apucat să mă vadă pe scenă, dar mi-l imaginez în sală uneori.
În afara scenei sunt o persoană timidă.  Pe scenă  mi se deznoadă toate aripile, respir până-n rărunchi, atunci când simt că toate măştile îmi cad la picioarele spectatorilor, mai ales măştile sufletului. Iar o adevărată revelaţie este când simţi acelaşi lucru din partea spectatorilor, când reuşeşti să-i ajuţi să coboare în ei! În viaţa de zi cu zi, e o aglomeraţie de măşti pe stradă... Vă invit la teatru oameni dragi, sufletele au nevoie să se mai odihnească în braţele emoţiei, să-şi asume fericirile şi neputinţele, să se privească în oglinda din privirile actorilor, chiar dacă nu întotdeauna le place ceea ce văd, un oftat asumat e ca un sărut pe suflet! Cosmina, tu eşti studentă la arte, probabil nu urmai această cale, dacă nu simţeai că poţi sugera un suspin doar dintr-o tuşă! E bine să fim conştienţi de datele noastre, să le îmbogăţim, să le slujim!


Aşa este! Este vorba despre o chemare pe care dacă nu aş fi avut puterea să o  ascult, nu aş fi înţeles vreodată ce înseamnă cu adevărat puterea artei, liniştea sufletească ori senzaţia împlinirii. Pentru mine nu a fost şi nu este uşor să merg pe acest drum, însă nu există satisfacţie mai mare decât aceea pe care o ai în momentul în care înţelegi că ai luat cea mai bună decizie şi că ai privilegiul să faci ceea ce ţi-a fost dat să faci. Este un lucru cu adevărat nepreţuit! În continuare, deşi sunt conştientă că pentru un actor e greu să aleagă, vă rog să ne enumeraţi, cele mai importante piese şi implicit cele mai de seamă roluri.
Iarăşi e dificil. Încerc să iubesc fiecare personaj pe care-l creionez! Piesa mea de suflet este ”Cu uşile închise” de J.P.Sartre. Am avut şansa să o joc pe Estelle în anul II de facultate, şi tot Estelle mi-a colorat părul blond, pentru că aşa cerea personajul. Alte roluri dragi sunt: Mireasa din spectacolul “Lazaret”, în regia lui Gelu Badea, spectacol nominalizat la premiile UNITER, Magdalena din spectacolul “Alge”, în regia lui Radu Afrim, deasemenea spectacol nominalizat la premiile UNITER, Wanda din spectacolul “Gaiţele”, în regia lui Horaţiu Apan, Nina din “Pescăruşul” în regia lui Ion Manzatu. Am iubit spectacolul de teatru-dans ”Acea zi de vineri, august 1982” în regia lui Andras Lorant. Mi-a fost drag rolul din “Devoratoarea de litere” în regia lui Horaţiu Mihaiu. Lili, e  un personaj complex, din “Natură moartă cu nepot obez”, de Ion Sapdaru, în regia lui Ştefan Iordanescu. Tare drag mi-a fost sa lucrez cu Ştefan, m-a ajutat să-mi descopăr sertăraşe nebănuite în construirea rolului. Acestea sunt prsonajele care mi-au trecut în acest moment prin minte, nu înseamnă că pe celelalte le iubesc mai puţin!

Care este rolul care consideraţi că spune cele mai multe despre dvs.?
Fiecare personaj împrumută vibraţii din ceea ce suntem noi, actorii, dar ne şi îmbogăţeşte cu noi trăiri, tot ale noastre pe undeva, dar de care nu suntem totdeauna conştienţi!

Cu ce rol aţi debutat şi la ce vârstă?
Am debutat la 19 ani, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ. Eram Miranda, din “Furtuna” de Shakespeare. Spectacolul se numea “Cartea lui Prospero” în regia lui Sergiu  Anghel.

Cine au fost mentorii dvs.?
În primul rând părinţii mei! Prin clasa a şasea primisem o notă mai mică, iar eu consideram că meritam mai mult. Am mers acasă plângând, iar mama mi-a spus c-ar trebui să plâng doar dacă primesc o notă mai mare decât merit, că aceasta ar fi adevarata umilinţă. Peste câteva zile am primit un zece la o materie şi am rugat-o pe profesoară să-mi dea nouă (consideram că nu meritam, pentru că un învăţasem prea lesne lecţia). Vorbele mamei m-au urmărit şi mă urmăresc mereu!


Care erau actorii dvs. preferaţi când eraţi copil? Dar în prezent?
O să-ţi pară straniu, dar am fost la un spectacol de teatru abia în clasa a noua, fiind admisă la Liceul Calistrat Hogaş din Piatra Neamţ. A fost una dintre cele mai frumoase seri din viaţa mea, simt şi astăzi mirosul “scândurei”, senzaţia aceea că deranjez cu bătăile inimii, aşa eram de fericită! În copilărie ascultam Teatru Radiofonic destul de mult, îmi plăcea Ştefan Iordache, Lucia Mureşan, Olga Tudorache, Maria Ploaie. Deşi există nostalgia vechilor actori, prezentul e generos, ne oferă foarte mulţi actori talentaţi, din păcate nu toţi sunt puşi în valoare! Colegii mei de la Teatrul Andrei Mureşanu din Sfântu-Gheorghe se numără printre preferaţii mei! O ador pe Oana Pellea şi pe Coca Bloos, îmi place Marius Manole şi mulţi alţi tineri actori! Dintre actorii de film, o ador pe Meryl Streep, şi aş putea urmări ore în şir filme cu Anthony Hopkins.

Care este visul unui tânăr actor, atunci când se află la începutul acestui frumos drum?
Să joace, cât mai mult, cât mai divers, să-şi contureze prin fiecare rol personalitatea artistică, să i se întâmple lucruri, să vadă cât mai bine în jur şi-n sufletul lui, să poată deveni “oglinda întoarsă”!

Admir în mod deosebit oamenii dedicaţi profesiei lor. Am remarcat asta la dvs. încă de la prima reprezentaţie la care am asistat. Dar acest lucru se întâmplă doar atunci când avem puterea de a ne urma visele indiferent de piedici. Dvs. cum aţi încuraja tinerii artişti?
Să se lase în pace să fie ei, să aibă curajul să fie autentici, să “slujească” datele cu care sunt înzestraţi, pentru că în timp o să-i răsplătească înzecit.

Cum este viaţa în ,,lumea artei’’?
Capricioasă, ca un copil, dar slavă Domnului nu-i lipseşte joaca, fără de care copilul din noi şi-ar pierde candoarea, uimirea...

V-aţi fi dorit vreodată o altă profesie?
Nu mi-am “tradat” nicio secundă visul de a deveni actriţă!

Vorbiţi-ne, vă rog, despre cealaltă pasiune a dvs.: literatura, şi în special poezia.
Iubesc poezia, sau poezia mă iubeşte pe mine, mi-a răsărit în cale doar oameni minunaţi!În 1998 am obţinut premiu pentru interpretare la Festivalul Internaţional de Poezie “Lucian Blaga” din Sebeş, Alba, în anul 2006 am luat premiul I la Festivalul de Poezie şi Romanţe, din Câmpulung Muşcel. În colaborare cu Muzeul Literaturii din Bucureşti, am jucat în trei spectacole de poezie. Am avut turnee în Budapesta, Roma, Veneţia. Am colaborat cu TVR Cultural pentru emisiunea ”Clipa de poezie”, am fost invitată să particip la multe ediţii ale acestei emisiuni! Am căutat în mine mereu acele “note muzicale” în care să-mi cânt propriul refren, iar aripile să nu-mi mai fie înghesuite. Acordurile minunate, le regăsesc în oamenii care ştiu să privească în ochi, în aplauzele spectatorilor şi mai ales în poezie. Am avut onoarea să fiu invitată la zeci de lansări de carte şi să recit din poemele atâtor poeţi minunaţi!
La finalul unui recital de poezie, mă simt sleită, dar într-un mod teribil de frumos, e ca o purificare, o speranţă că dacă poetul a dorit să mângâie şi prin mine, eu am fost cerc, n-am lăsat urmă de colţişor de suflet nefolosit întru mesaj! În ultimul an am avut onoarea să creionez cinci recitaluri de poezie, din volumele a patru poeţi dragi sufletului meu: “Cântare şi tăcere” şi “Caligrafia iubirii”din volumele poetului Ionel Simota, “Caut ochii ploii”, din volumele poetei Georgeta Mănilă, ”Exerciţiu de tril”, din volumele poetei Mihaela Aionesei, “Manechinul”, din “Mina de ganduri” a lui Paul Arva. Vinovat de aceste frumoase întâlniri este preşedintele Cenaclului Literar “Buna Vestire din Miercurea Ciuc, poetul Ionel Simota, căruia-i mulţumesc pentru praful de îngeri presărat pe aripile oamenilor în care crede. În dansul nostru cu poezia s-a alăturat şi directoarea Mesagerului de Covasna, Maria Graur, care promovează şi susţine cu mare drag aceste evenimente. A deschis “un magazin de vise”, cum frumos spune ea. În aceste recitaluri am colaborat cu minunata Andreea Suciu şi vocea ei de înger, ea mi-a fost suflet muzical în “Cântare şi tăcere” şi în “Caut ochii ploii”.  Alin Costache, student la Facultatea de Muzică din Braşov, mi-a fost suflet muzical pentru “Exerciţiu de tril”. Cu Andrei Bauer am colaborat pentru “Calgrafia iubirii”.  Andrei a şi compus aproape toate piesele muzicale din recital, de o sensibilitate covârşitoare, răsplătite cu numeroase aplauze. În “Manechinul” mi-a fost suflet muzical chiar autorul poemelor, Paul Arva! Paul a compus melodiile din recital. Glasul lui te duce parcă în altă dimensiune. Doamne, cât de bogată pot fi cu aceşti oameni frumoşi, plini de har!

Şi dacă am îndreptat discuţa noastră pe drumul poeziei, permiteţi-mi să vă întreb despre colaborarea cu Cenaclul ,,Buna Vestire’’ din Miercurea Ciuc. Cum vedeţi şi cum simţiţi această colaborare?
Cosmina, iată că se împlineşte un an de când Cenaclul “Buna Vestire” din Miercurea Ciuc mi-a devenit într-un fel “acasă”, pentru că aşa mă simt în mijlocul acestor oameni minunaţi, şi a publicului din Miercurea Ciuc. Anul trecut, preşedintele cenaclului, poetul Ionel Simota, m-a invitat să prezint un recital din volumul său “Cântare şi tăcere”. A fost o mare bucurie, pentru că poemele lui erau pentru mine un soi de “biblie emoţională”, cum deseori am afirmat. Uneori am senzaţia că scrie cu peniţa înmuiată în sângele meu sau al cititorilor, aşa de mult mă emoţionează! Ionel Simota, această personalitate vulcanică, dar cu o sensibilitate cum rar am întâlnit, mi-a spus atunci că vom construi împreună lucruri frumoase şi...am construit! Următorul recital a fost “Caut ochii ploii”, al poetei Georgeta Mănilă, din Miercurea Ciuc. Nicicând n-am iubit mai mult ploaia. De mână cu poemele superbe ale Georgetei, în timpul recitalului, ploaia a început ”sa bată pe tot acoperişul”, ca-n poemele ei. “Exerciţiu de tril”, din volumele poetei Mihaela Aionesei, urmează să fie prezentat în toamnă la Miercurea Ciuc. Mihaela ştie să umple multe străzi neasfaltate din sufletul meu, ştie ea să-mi adune mănunchi emoţiile din toate cotloanele, să le pot dărui spectatorilor ca pe nişte spovedanii. Apoi a venit recitalul “Manechinul”, din “Mina de Ganduri” a lui Paul Arva, în dialog cu muzica acestuia. Colaborarea cu Paul este o binecuvântare, avem o “chimie” specială pe scenă, ne simţim dincolo de privire. Recitalul “Manechinul” a ajuns la a opta reprezentaţie! “Caligrafia iubirii”este mezinul dintre recitaluri, poetul Ionel Simota imbratiseaza iubirea in toate formele ei! Volumul “Caligrafia iubirii” e o radiografie a sentimentelor, o bijuterie sculptata in emotiile noastre!
Poemele acestor autori, adună cuvinte răvăşite în mine, emoţii, zâmbete, lacrimi ascunse sub preş, le pune cap la cap şi-mi dau acel oftat până-n rărunchi, ce mă face să merg mai departe. Leagănă zâmbetul copilului din mine, dă strălucire şi încredere în paşi femeii, mă ajută să-mi vorbească mai frumos braţele când îmi îmbrăţişez pruncul.
Am mai descoperit în cenaclu un om minunat, talentat, un suflet mare, pe Gigi Filip, care însufleţeşte toate evenimentele culturale. Fiecare colaborare a fost o mare bucurie. Va mulţumesc, oameni minunaţi, pentru că mi-aţi făcut loc în sufletele voastre, mulţumesc POEZIE, pentru că i-ai adus în inima mea!

Doriţi să ne spuneţi câteva cuvinte despre viitoarele dvs. proiecte artistice?

Pentru toamna aceasta lucrez la câteva recitaluri de poezie. Începe o nouă stagiune, aşa că încă nu ştiu sigur în ce proiecte voi mai fi prinsă alături de colegii mei. Va aşteptăm la teatru, să ne cunoaşteţi mai bine, să descoperiţi în dumneavoastră emoţii neîncepute, să plecaţi din sală cu mai multe răspunsuri, sau de ce nu, cu întrebări, dar cu siguranţă mai senini...

Acolo unde sfârşitul se împleteşte cu noul început…




Când simt că mintea mi-e iar umbrită de gânduri, de întrebări, de căutarea adevărului, când imaginaţia mea nu se poate materializa în imagini, atunci stau… Nu-mi place că stau. Simt că nu am acest drept şi că, orice aş face, nu voi câştiga vreodată acest drept. De ce? Răspunsul stă într-un singur cuvânt, simplu şi care totodată cântăreşte atât de greu: timp.
Conştientizez cu părere de rău că timpul meu trece. Stau întinsă, privesc în jur. Sunt înconjurată de ceasuri. Mă gândesc: dacă timpul e cel care presează cel mai mult omul, de ce ţine el să-şi creeze aceste presiuni prin simplul fapt că-şi umple singur casa de ceasuri? Cum ar fi ca măcar pentru o zi să nu mai facem totul la minut, să mai pierdem puţin noţiunea timpului? Uneori doar asta înseamnă cu adevărat să visezi. Mai stau uneori deoarece simt o nevoie de totală deconectare, vreau să nu mă gândesc la ceva anume, aş vrea să nu mă gândesc la nimic, să  mă reculeg, să adun putere pentru a creea apoi ceva demn de aspiraţiile mele. Dar nu ştiu ce am de făcut. Nu am aflat încă secretul deconectării totale de tot ce e-n jur, şi cu atât mai puţin a ceea ce înseamnă să nu te gândeşti la nimic. Cum ar putea vreodată cineva să nu se gândească la nimic? Unii susţin că e posibil, că ei reuşesc. Ori mie nu mi se pare posibil aşa ceva, decât atunci când încetezi să mai ai activitate cerebrală. Te gândeşti că n-ai vrea să te gândeşti la nimic şi tot te gândeşti la ceva. Dacă e să mă gândesc la nimic, mă gândesc la câte litere are cuvântul, la forma caracterelor, la cum sunt ele puse laolaltă, în fine, şi astfel se poate dezvolta o adevărată teorie în jurul nimicului, care se dovedeşte a însemna totuşi multe. De multe ori nimic poate însemna orice lucru care nu mai contează pentru noi şi de multe ori nimic poate însemna totul… Astfel descopăr că de fapt nimic nu există, sau că este tot ceea ce nu există încă.  
Şi cum e clar că la nimic nu mă pot gândi, şi nici nu-mi doresc asta, gândurile mi se îndreaptă spre viitoare lucrări, care deşi inexistente momentan, tind să prindă un contur vag şi fluid în imaginaţia mea brăzdată de gânduri, frământări, frustrări, ori mici victorii. Ştiu bine că nu pot sta. Nu am timp pentru asta. Şi pot sta mai liniştită numai gândindu-mă că repausul fizic nu este altceva decât un bun prilej de muncă intelectuală. Chiar dacă aparent stau, privesc în jur şi analizez în detaliu ceea ce mi se perindă în câmpul visual. Abia după minute bune realizez şi eu ce fac de fapt. De ce mă torturez adesea cu gândul că poate ceea ce reuşesc să fac nu este neapărat cel mai bine şi mai potrivit, că timpul e scurt şi că oricât ar fi, nu ajunge niciodată? Asta ştiu! Dacă am ştii măcar, de la început, ce ni se potriveşte, pentru a nu mai irosi timp şi cu altele. Dar viaţa te învaţă că ceea ce durează mai mult sunt căutările, iar certitudinile vin târziu, ori pot că nu mai apară deloc. 

Ticăitul ceasului îmi perturbă gândurile şi-mi mai dă şi o oarecare nervozitate împletită cu neputinţă. Văd şi aud clar cum trece timpul meu, când eu stau, privesc şi gândesc asta fără să pot schimba ceva. N-aş putea decât să accept asta, dar nu vreau deocamdată. Cum e mai bine oare: să conştientizezi şi să analizezi în profunzime fenomenul, ori să te prefaci că nu ştii, nu vezi, nu auzi şi să încerci să trăieşti şi să le primeşti pe toate aşa cum vin? Ambele variante îmi par înspăimântătoare. Iar de mi-aş lăsa mintea să înţeleagă şi să cerceteze şi mai profund problema trecerii timpului, cred că teama ar creşte. Se întâmplă ceva: privesc spre ceas. Arată o oră ciudată: 00:00. Mintea mea începe să caute semnificaţii. Mi-a trecut prin cap că aceasta e ora la care, preţ de un minut, timpul nu mai există. E ora la care sfârşitul dă mâna cu un nou început, sau când sfârşitul stă faţă-n faţă cu noul început, la limita dintre temporal şi atemporal. Câteva clipe văd timpul ca pe o clepsidră răsturnată. Parcă nu ar mai avea puterea de a impune limite. Dar când ridic iar privirea spre ceas, arată 01:50, şi-mi zic: mda, nu s-a oprit… atât mi-a fost cu sfârşitul împletit cu noul început. Cel puţin până mâine. Timp, viaţă, sfârşit, nou început… Ce au în comun? Toate sperie, toate sunt imprevizibile, cu toate trebuie să ne împăcăm până la urmă, pentru a putea continua.    
Cosmina Marcela Oltean