luni, 20 mai 2019

Noaptea Muzeelor în Cluj-Napoca la Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei şi Muzeul de Artă din Palatul Bánffy


Anul acesta de Noaptea Muzeelor am avut ocazia de a vedea cum organizează clujenii acest important eveniment cultural. Deşi au pregătit un amplu program în care s-au implicat 17 instituţii culturale, zona la care am rămas a fost cea din centru. Am făcut un tur al Departamentului Foto-Video al Universităţii de Artă şi Design, care a pregătit publicului o expoziţie foto-video foarte vastă în care au expus profesori, absolvenţi şi studenţi ai acestui department. Fosta Casă a Modei de pe str. Bariţiu a găzuit un mare număr de lucrări în numeroasele sale încăperi.  

De aici am plecat spre Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei. Oferta expoziţională a acestui muzeu a fost deasemenea foarte bogată, cuprinzând 5 expoziţii pe diferite teme. Expoziţia “Incursiuni dacice în spaţiul virtual” are un caracter real şi virtual, cuprinde vase ceramice, obiecte de fier, bronz, sticlă, dar şi de metal preţios. Totodată, vorbim despre o expoziţie interactivă, care apelează la tehnologie pentru a crea publicului o experienţă inedită. Expoziţia “Cornul abundenţei. Luxul în lumea nobiliară transilvăneană” reuneşte obiecte de vestimentaţie, bijuterii şi nu numai, menite să reflecte lumea nobiliară din Transilvania premodernă. Celelalte expoziţii sunt “Mari fotografi din Transilvania. Secolele XIX-XX”, “O prietenie regală: Grigore Antipa şi regii României – 1892-1944” şi “I want to belive”, expoziţie din programul Festivalului Internaţional de Ceramică Contemporană – Caolin, ce cuprinde artefacte din lut încadrate în epoca neolitică. Alte artefacte ca acestea s-au mai prezentat la Turnul Croitorilor (Centrul de Cultură Urbană), o altă locaţie cuprinsă în circuitul Nopţii Muzeelor, unde s-a desfăşurat de fapt acest festival de ceramică. Atmosfera a fost una aparte pentru că în gradina interioară a muzeului a avut loc şi un recital de muzică şi poezie renascentistă, susţinut de solişti ai Operei Naţionale din Cluj.


În continuare am mai făcut un tur al Muzeului de Artă din Palatul Banffy, care a optat pentru o prezentare inedită a colecţiei din Galeria Naţională: pe lângă pictură şi sculptură, publicul numeros a avut întâlnire cu muzica şi dansul. Echipa din cadrul muzeului a decis să propună o îmbinare a acestor arte, pe care să le aducă mai aproape de vizitatori, oferindu-le o experienţă cum poate n-au mai avut.
În comportamentul publicului am remarcat implicare şi emoţie. Muzeul de Artă din Piaţa Unirii a pregătit 5 expoziţii. Proiectul “O noapte la Palat” este acela în cadrul căruia s-a creat o îmbinare între arte vizuale, muzică, dans şi scriere creativă. “Galeria Naţională a Muzeului de Artă Cluj-Napoca” oferă o imagine panoramică asupra evoluţiei mişcării artistice naţionale pe parcursul secolelor XVI-XX, cu accent pe zona Transilvaniei. “Raul şi Faun” este o expoziţie temporară de pictură semnată de artistul clujean Călin Raul Anton, “Sinteza retrospectivă Balázs Péter (1919-2003) cuprinde 50 de lucrări de pictură şi grafică. “71 de ani de la proclamarea Independenţei Statului Israel” este o expoziţie cu caracter documentar-istoric ce cuprinde piese unicat de filatelie, fotografie, cărţi poştale, numismatică şi documente istorie din colecţia privată Andrei Klein.
Muzeul contemporan încearcă prin astfel de activităţi inedite să raspundă aşteptărilor publicului de azi, lucru nu prea uşor. Caută sa-şi păstreze publicul şi să câştige public nou prin intermediul unor astfel de experienţe în cadrul muzeal.


Foto şi text: Cosmina Marcela OLTEAN
Publicat de la Niciun comentariu:

Sesiunea clujeană a Workshop-ului de Teorii şi Metode în Cercetarea Istoriei Artei (ed. a II-a)


Sesiunea clujeană a workshop-ului de teorii și metode în cercetarea istoriei artei, inițiat de Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași, în colaborare cu Universitatea Națională de Arte din București și Universitatea de Artă și Design din Cluj-Napoca, finanțat de Ministerul Educației Naționale prin programul de activități extra-curriculare, s-a desfăşurat la Casa Matei Corvin din Cluj (sediul departamentului ITA) în perioada 16-18 mai şi a avut ca temă centrală relația dintre arte și oraș (Arts and the City) cu focus pe viitorul Centru European de Artă Contemporană (ECCA) prevăzut a fi înființat la Cluj în anii următori. Instituția coordonatoare a proiectului ECCA, Centrul Cultural Clujean (CCC), a fost  alături de Universitatea de Artă și Design din Cluj-Napoca în acest demers. 

Adițional parcurgerii literaturii de specialitate recomandate anterior, audierii de prezentări academice și vizitării de instituții culturale clujene, cei 15 studenți participanți la workshop au fost stimulați să imagineze funcțiile ECCA în relație cu orașul Cluj-Napoca valorizând experiențele din orașele lor de origine.

Cele 3 zile de workhop au fost, ca de fiecare dată, zile pline de activităţi, dar şi productive. În primele 2 zile am participat la prelegerile susţinute de Mara Raţiu şi Anamaria Tomiuc, cadre didactice la Universitatea de Arte şi Design. Aceste prezentări au vizat artele în sens larg, oraşul, legătura dintre acestea şi tipurile de experienţe urbane pe care le putem avea. Am mai audiat prelegeri din partea altor profesionişti din domeniul artistic şi cultural precum Rarița Zbranca (CCC), Ștefan Teișanu (CCC) și Horea Avram (UBB și CCC), care ne-au vorbit despre arte, cultură, strategii şi politici culturale şi despre ce înseamnă a construi şi a menţine funcţională orice instituţie culturală. Toate prezentările au avut loc la Casa Matei Corvin însă programul zilnic a fost unul foarte dinamic şi a presupus mai multe vizite în diferite spaţii precum Muzeul de Artă Cluj, Fabrica de Pensule, Centrul de interes şi alte instituţii ca acestea. Am vizitat numeroase expoziţii şi am purtat diferite discuţii cu practicienii din domeniu. 



La Muzeul de Artă Cluj am întâlnit-o pe muzeografa Alexandra Sârbu, cu care am avut o discuţie despre dinamica vieţii de muzeu, despre munca şi atribuţiile muzeografului, despre practici muzeale actuale, cercetarea artistică în muzeu şi educaţia muzeală orientată catre publicul larg şi de fapt către diferitele tipuri de public, pe care muzeul vrea să-i atragă în continuare către activităţile propuse de acest tip de instituţie. Când am ajuns la muzeul de artă, pregătirile pentru Noaptea Muzeelor erau în toi şi se discutau ultimele detalii. Curioşi de ceea ce pregăteau, am revenit la Muzeul de Artă cu ocazia Nopţii Muzeelor.
În intervalul 23-25 mai e programată ultima parte a workshop-ului, cu programul propus de Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași.

Cosmina Marcela OLTEAN



Publicat de la Niciun comentariu:

marți, 7 mai 2019

Andrei Cădere şi critica instituţională. Despre natura obiectului artistic şi cadrul instituţional


Andrei Cădere (1934-1978), cunoscut la nivel internaţional ca André Cadere, este unul dintre artiştii conceptuali importanţi la nivel mondial. Pentru arta românească, acesta este probabil cel mai important artist după Brâncuşi, în ceea ce priveşte nivelul de abstractizare şi conceptualismul. Cu toate acestea, Cădere este aproape necunoscut pentru publicul larg românesc, iar cei care cunosc valoarea şi însemnătatea artei sale sunt în general profesionişti din domeniul artistic: teoreticieni, artişti, curatori şi critici de artă. 
Andrei Cădere s-a născut în Polonia, în perioada mandatului diplomatic la Varşovia al tatălui său, a petrecut câţiva ani în Portugalia, apoi după al doilea Război Mondial s-a întors cu familia în România, la Bucureşti, unde a urmat cursurile Academiei de Artă.[1] A emigrat în Franţa în 1967, iar în decursul a câţiva ani devenea o prezenţă importantă pe scena culturală pariziană şi apoi pe cea mondială.[2] La Paris şi-a dezvoltat practica conceptuală proprie, sub influenţa mişcării op art şi a noilor tendinţe minimaliste şi conceptualiste.[3] Andrei Cădere e acel artist bine cunoscut pentru barele sale sculptate şi pictate în mai multe culori, pe care le ducea şi le lasa pe unde trecea. Prin acest act s-a impus drept un conceptualist original şi un important artist performativ din arta contemporană. În prezent, Andrei Cădere este artistul român cu cea mai mare circulaţie, după Brâncuşi.


Între pictură şi sculptură
Barele sale problematizau limitele dintre pictură şi sculptură şi îmbinarea celor două. Cădere a fost printre primii artişti care au constatat şi au vrut să atragă atenţia asupra faptului că obiectul artistic este inseparabil de piaţa de artă şi de diferitele contexte instituţionale.[4] Atenţia lui Cădere s-a îndreptat în mare parte către sistemele de distribuţie din lumea artei. El îşi ducea barele pictate, deseori neinvitat, în diferite galerii şi spaţii de expunere, le introducea în expoziţiile altora, apoi le retrăgea. Realiza aceste plimbări-performative. Punea barele în diferite relaţii cu mediul, pe podea sau langă perete. Faptul că-şi introducea astfel lucrările în diferite spaţii şi în diferite împrejurări, l-au transformat într-un “infam”. Prin acţiunile sale a ajuns să deranjeze, însă acestea se regăsea interesul său pentru politica socială şi instituţională a spaţiului, apărută pe fondul crizei economice din anii ’70. Aceste apariţii ale sale la cele mai importante expoziţii europene au devenit legendare şi sunt o parte semnificativă a moştenirii sale artistice.
Începe să realizeze aceste bare la începutul anilor 1970, iar cilindrii coloraţi care alcătuiesc barele au fost mereu aşezaţi în funcţie de algoritmi proprii, culorile se repetau după un tipar, apoi brusc alege să spargă acest tipar, fiecare bară având o anomalie. Despre asta artistul declara: “arta mea este reprezentativă pentru condiţia mea în lumea artei”. Această “eroare” din tipar nu este altceva decât o critică la adresa instituţiilor artistice[5], la modul cum acestea funcţionează şi cum exclude anumiţi artişti. Cădere a devenit voit o prezenţă nomadă în arta europeană şi un reprezentant de seamă a unei generaţii de avangardă care a contestat cadrul instituţional şi natura obiectului artistic. Încerca să scoată arta din limitele restrictive impuse de muzee şi galerii.[6]

Paleta sa folosea doar 8 culori, mereu aceleaşi: cele 3 culori primare, 3 secundare, alb şi negru. Se pare că 180 dintre barele sale s-au păstrat până azi.[7] Barele sale erau un tip de artă care nu aveau nevoie de galerie, puteau fi vazute de oricine, oriunde. El le purta pe stradă, în parcuri, în diferite spaţii publice, dar cum spuneam, şi-n diferite muzee sau galerii, astfel că în cele din urmă au fost văzute de mii de oameni, de mult mai mulţi decât dacă le-ar fi expus doar într-un muzeu.[8] Acesta era de fapt scopul acestor plimbări-performative, iar el realiza un act artistic dublu: unul prin realizarea propriu-zisă a obiectului şi al doilea în cadrul performance-ului din spaţiile publice. Mai spuneam că aceste bare se află la limita dintre pictură şi sculptură. Într-adevăr, ele puteau fi prezentate diferit, fie puse pe un perete asemeni unei picturi, fie pe podea ca o sculptură. Obiectele propuse de Cădere pendulau între medii artistice şi funcţii, iar valoarea şi existenţa lor nu era decisă de cadrul instituţional, cum era cazul oricărui obiect artistic, ci era condiţionată doar de prezenţa artistului.
Obiectele lui Cădere circulau libere, în afara oricărei convenţii. Cădere a creat un obiect unic, simplu dar totodată complicat, bazându-se pe un raționament complex ce determina nu doar algoritmul matematic care ordona dispunerea segmentelor colorate din compoziția unei bare, ci și felul în care era gândită funcția ei, ca element pertubator în interiorul sistemului artei. Despre asta artistul spunea: „Activitatea mea nu are continuare și nu are nici viitor. Nu există evoluție; o bară de lemn este”.[9] Cădere excludea ideea de evoluție şi era obiectiv, îşi suprima latura personală cu care ar investi obiectul. Spunea că „totul este precizat de la bun început”[10], că producerea unui astfel de obiect se face dupa reguli prestabilite, iar prin această afirmaţie arată că împărtăşeşte ideile artiştilor minimalişti. Sol LeWitt afirma exact acest lucru, că deciziile privind executarea se iau în avans şi că „lucrarea este produsă în urma unei secvențe logice care nu necesită intuiție, creativitate și gândire rațională”.[11]

Seria barelor de lemn este singurul corpus de lucrări căruia artistul a dorit să-i confere paternitatea, emițând certificate prin care barele erau autentificate. „Este evident că singurele lucrări pe care Cădere a dorit să și le asume pe deplin au fost realizate în perioada în care și-a conceput bara de lemn rotund.”, spunea Jean Pierre Criqui în „Meditations on a Round Bar of Wood (and Several other Matters)”[12].
„Pentru Cădere, ca și pentru Daniel Buren, certificatul nu avea funcția de a înlocui opera, aceasta fiind întâi de toate un obiect dotat cu existenţă fizică. Totodată, bara de lemn este obiectul singular ce care poartă semnătura lui Cădere, iar artistul și-a rezervat dreptul de a recunoaște, de a conferi legitimitate, autenticitate doar acestei părți a producției sale artistice”[13], spunea Magda Radu în materialul publicat de criticatac.ro. „În acest sens, Cădere împărtășește ideile susținute de artiști ca Daniel Buren, Hans Haacke sau Lawrence Weiner, care în anii ’60 și ’70 militau pentru protejarea drepturilor artistului, reglementând în termeni preciși felul în care colecționarii sau instituțiile de artă urmau să gestioneze (prin expunere, revânzare, difuzare) lucrările realizate de ei”, continua aceasta.

Cădere / Brâncuşi
În texte și expoziții se fac puține trimiteri la lucrări anterioare barei de lemn, obiectul emblematic cu care este asociat Cădere începând cu anul 1972, iar trecutul românesc este prezentat în scurte note biografice.[14] Acest lucru s-a întâmplat dintr-un refuz al autobiografiei. Dorind să se integreze în mediul artistic parizian şi european, Cădere a refuzat a se mai raporta la identitatea sa românească. Cu toate acestea, pe lângă artiştii conceptualişti şi minimalişti europeni care au influenţat modul său de exprimare artistică, încă un nume ar putea fi chiar Brâncuşi. Deşi Cădere nu a făcut referiri la acesta, probabil era familiarizat cu atelierul şi arta lui Brâncuşi. La fel ca acesta, Cădere mergea pe ideea înlănţuirii seriale a unor module în celebrele sale bare, aşa cum făcuse Brâncuşi în compoziția coloanei fără sfârșit sau în Socrate. Lucrările ambilor artişti români, cu o istorie comună în mediul artistic francez, trimit către meșteșugurile tradiționale româneşti şi ambii au avut aspiraţia de a depăşi cadrele artei româneşti din epocă. Dar pentru că nu există referinţe concrete, nu putem spune cât se întâlnesc viziunile celor doi artişti şi cât ştia fiecare despre practica celuilalt. Au existat autori care au adus în discuţie raportul dintre cei doi. Cu toate acestea, Cădere respingea orice asociere a artei sale cu opere din curentele contemporane şi lupta pentru a câştiga autonomie  artistică.



Condiţia artistului marginal
Cădere se raporta mereu la sine ca la un marginal, un artist plecat „dintr-un ţinut subdezvoltat din Europa de Est”, dar pe de altă parte acest aspect a fost un impuls, „o determinare”[15] după cum afirma chiar el. Condiţia artistului marginal a fost drama ascunsă a lui Cădere, reflectată în arta sa critică. Dincolo de posibilele asemănări cu practica lui Brâncuşi, Magda Radu îl aseamănă pe Cădere cu conceptualistul japonez On Kawara. Kawara a refuzat să fie identificat ca artist japonez, pledând pentru o „conștiință post-națională”[16], iar Cădere afirma în interviul cu Lynda Morris că doar în „situații internaționale” (în contextul marilor expoziții de artă contemporană), unde specificul constrângător și alienant al fiecărei țări era depășit, nu se simțea ca un „străin”[17].

Momentul documenta
Momentul care i-a adus lui Cădere notorietate internațională a fost „participarea” la documenta 5 din Kassel în 1972. Invitat să recreeze mitul brâncușian al parcurgerii pe jos a drumului până în centrul lumii artei (de data aceasta Kassel, nu Paris), Cădere a acceptat inițial, iar apoi și-a transformat angajamentul în farsă. A trimis din când în când vederi care îi asigurau pe organizatori că „drumețul” se apropie de destinație, iar cu puțin timp înainte de data sosirii, o telegramă anunța că drumețul ajunge de fapt cu trenul.[18] Pentru asta a fost exclus din expoziţie, însă el şi-a atins scopul: și-a făcut remarcată prezența într-un context important şi a arătat că refuză a fi încadrat într-un stereotip cultural legat de originea sa. În ochii comunității artistice internaționale, el nu voia să fie încadrat într-un stereotip legat de originea sa, ci să fie perceput ca un „artist universal”.
Barele de lemn au devenit practica de bază a lui Cădere, o practică originală ce i-a adus o faimă de artist conceptual internațional. De realizarea acestor bare s-a ocupat până la moartea sa, în 1978.

Cosmina Marcela OLTEAN


[10] Idem
[11] Idem
[12] Idem
[13] Idem
[14] Idem
[15] Idem
[16] Kathryn Chiong, „Kawara on Kawara”, October, 90, (Toamna 1999), pp. 72-74
[17] „Andrei Cădere în conversație cu Lynda Morris”, Peinture sans fin, catalog, Staatliche Kunsthalle Baden-Baden, Bonnefantenmuseum Maastricht, Musee d’Art Moderne de la Ville de Paris, Walter König, Köln, 2007, p. 33
Publicat de la Niciun comentariu:
Abonați-vă la: Postări (Atom)