Recenzie de expozitie

Salvador Dali la Muzeul Unirii din Iaşi

Expoziţia Salvador Dali - Divina Commedia 

Complexul Muzeal Naţional Moldova, Iaşi

Muzeul Unirii, str. Lăpuşneanu nr.14

21 octombrie – 6 decembrie 2015

Publicul ieşean, format din artişti, studenţi şi profesori de la Universitatea de arte, ori iubitorii de artă, a participat la data de 21 octombrie la un eveniment artistic de mare anvergură: deschiderea expoziţiei - eveniment Salvador Dali- Divina Commedia. Proprietarul colecţiei, dl. Thomas Emmerling, originar din Nürnberg, oraşul natal a lui Dürer, deţine printre altele şi cele 111 gravuri, dintre care 108 după Dürer, realizate cu o măiestie tehnică şi o minuţiozitate specifică celui mai important reprezentant al artei renascentiste nordice. Lucrările din cadrul expoziţiei Capodopere ale graficii lui Albrecht Dürer, vernisate pe 20 octombrie, au putut fi admirate în una din încaperile Palatului Culturii, pregatită special pentru acest eveniment fără precedent la Iaşi.

 Cele 100 de gravuri color ale lui Dali, în trei cicluri, realizate în placă de lemn, trimite privitorul într-o călătorie de căutare sau regăsire a eului prin intermediul celor trei faze ulterioare existenţei telurice, într-o călătorie ascensională de la Infern, spre Purgatoriu şi în final spre Paradis. Această ascensiune progresivă spre absolut are un effect de suprasolicitare a conştiinţei de sine. Seria de gravuri ilustrând Divina Commedia lui Dante urmăreşte firul epic propus de poet, însă reflectă, într-un mod metaforic, existenţa tumultuoasă a artistului, şi implicit se pliază la fel de bine poveştii fiecărui privitor capabil să se recunoască în traseul propus de artist. În final, fie că luăm parte activ la acesta, fie că, dimpotrivă, rămânem reticenţi, în faţa ochilor ni se derulează o peliculă. Inevitabil te găseşti la un moment dat într-o atitudine de auto-reflexie în faţa provocării artistului. Ca şi cum te-ar întreba indirect până unde vei călători, până unde meriţi să ajungi. Dante trece de la imaginaţie la contemplaţia mistică. Parcurgând Divina Commedia poate fi surprins progresul imaginaţiei care după ce în Infern se rezumă doar la imagini vizuale şi auditive, la experienţa oferită de simţuri şi pasiuni, devine, în Prugatoriu şi Paradis, simbolistică de viziuni mistice până la apariţia Sfintei Treimi, când lumina creşte mult în intensitate. Pentru Platon fantezia dă formă opiniei şi înlesneşte naşterea conceptului. Pentru Dante nu e doar receptacol de viziuni mistice, ea e şi forţă pentru a le exprima. Forţă care se istoveşte doar în faţa Divinităţii şi nu când urcă treptele realităţii poetului. La Dante nu găsim o nouă concepţie a fanteziei, ci o credinţă nouă în forţa fanteziei, ca activitate sensibilă şi umană. Dali reuşeşte să pătrundă acest univers fantezist imaginat de poet şi prin mijlocul expresiei vizuale să ne ajute să luăm parte la însufleţirea versurilor lui Dante prin recurgere la culoare şi sentiment.  

Înţeleasă prin prisma unei existenţe nonconformiste şi extravagante, opera lui Dali este echivalentă cu căutarea înverşunată a unei identităţi, iar căutarea identitară este nucleul şi motorul artei sale. Dali proiectează imagini inspirate de poetul florentin, însă abia după ce ele trec prin filtrul memoriei şi imaginaţiei sale, iar din culorile lor transpar emoţii ce conturează şi dau naştere în interior unor stări de nelinişte, zbatere, luptă, auto-căutare şi, în fine, linişte. Prin această serie de ilustraţii, realizate pentru ediţia aniversară a Divinei Commedia, comandată de guvernul italian pentru celebrarea a 700 de ani de la naşterea lui Dante Alighieri, facem cunoştinţă cu graficianul Dali. Forţa expresivă a lucrarilor este susţinută de alternanţa culorii cu nuanţele fine de pastel, precum şi de raportul abrupt dintre viziunile terifiante şi scenele paradisiace.

Cosmina Marcela Oltean (ITA II)

Din Iaşul de altadată…

Cosmina Marcela Oltean

Fiecare oraş are o istorie proprie, un trecut care a mai lăsat încă semne în edificiile pe care le adăposteşte. Acestea, sau măcar unele dintre ele care au depăşit testul timpului şi încă se ţin pe temelii, şi-au schimbat aspectul treptat, unele destinaţia pentru care au fost construite, altele mai există doar în fotografii vechi şi diferite documente păstrate în arhive. Însă cele pe care le mai putem admira azi ascund în zidurile lor istorii interesante, care merită rememorate ori aduse la lumină pentru cei care nu le cunosc încă. Trecem zilnic pe străzi, pe lângă edificii a căror arhitectură ne poate fura pentru câteva clipe atenţia. Şi asta pentru că ele ne vorbesc, au puterea de a ne face să ne întrebăm referitor la scopul existenţei lor, pentru că este cât se poate de clar că nu se află întâmplător acolo unde sunt, ci au apărut din iniţiativa cuiva, pentru a comunica ceva despre oamenii vremii, despre nevoile şi aspiraţiile lor. Mi-am propus astfel să constuiesc o imagine a Iaşului de demult, prin intermediul a patru clădiri representative, cu intenţia de a-i evidenţia farmecul pe care încă nu l-a pierdut.   

Palatul vechi şi nou

Şi voi începe construcţia acestei imagini cu edificiul-simbol al Iaşului, cu o veritabilă bijuterie arhitectonică. După aproape două decenii de lucrări, suspendări şi reluări ale construcţiilor, la data de 11 octombrie 1925 a fost inaugurat Palatul Administrativ şi de Justiţie Iaşi. S-au aniversat anul acesta 90 de ani de atunci, eveniment sărbătorit de ieşeni luna trecută prin numeroase activităţi artistice. Construcţia în stil neo-gotic flamboyant, îmbogăţit cu motive heraldice, a început în 1906 din ambiţia regelui Carol I. Vechiul Palat Administrativ, construit pe ruinele fostului Palat Moruzzi, a fost distrus de un incendiu la sfârşitul secolului XIX. Pe ruine se va ridica actuala clădire proiectată de Ion Berindei.

Eliberându-se de funcţiile administrative de dinaintea şi de după cel de-al doilea război mondial, din 9 iunie 1955 acesta a devenit Palatul Culturii din Iaşi. Chiar dacă există un contrast evident între stilul său arhitectural şi cel moldovenesc al Cetăţii ieşene, acest lucru nu l-a împiedicat să devină principalul simbol al oraşului, cu recunoaştere naţională şi internaţională.

Palatul adăposteşte în interiorul său trei mari muzee: Muzeul de Artă – înfiinţat în 1860, Muzeul de Istorie (1916) şi Muzeul Etnografic al Moldovei (1943), care laolaltă formează Complexul Muzeal Moldova. În timpul lucrărilor de restaurare, care continuă până anul viitor, săpăturile au relevant ruinele de sub Palat. S-a costatat că Palatul Administrativ a fost construit pe fundaţia clădirii anterioare, iar ulterior pe a doua fundaţie susţinută de prima s-a ridicat Palatul pe care îl putem admira azi. Lucrările de restaurare au mai adus la lumină şi pictura originală, foarte frumoasă, ascunsă sub alte straturi de vopsea. Pictorii restauratori muncesc să o reintregească spre a spori valoarea artistică a Palatului, care îşi aşteaptă vizitatorii începând de anul viitor.

Palatul Dogilor din Moldova

Dornici de frumos şi inedit, ieşenii şi-au dorit o gară frumoasă şi au apelat în acest scop la arhitectul austriac Johan de Wachter, căruia i-au cerut să se inspire în proiectare din faţada Palatului Dogilor (foto dreapta) din Veneţia. Loggia gării imită o parte din loggia Palatului Dogilor. Construită în stil neo-gotic veneţian, una dintre clădirile-simbol ale Iaşului este veche de aproape 145 de ani, perioadă în care a fost greu încercată de intemperii. Gara a fost ridicată în cadrul unui plan complex gândit la mijlocul secolului XIX, în timpul domnitorului Mihail Sturza, pentru legarea României într-o reţea feroviară. Planurile iniţiale au fost abandonate rând pe rând din lipsa resurselor financiare. Lucrările sunt finalizate, iar gara e inaugurată în iunie 1870, pe atunci fiind una dintre primele staţii de călători din România, a treia de pe teritoriul actual al ţării, după cele din Bucureşti şi Giurgiu, inaugurate în 1869.

În 1932 gara a trecut prin cea mai mare cumpănă din istoria sa, în timpul celui mai mare dezastru natural care s-a abătut asupra Iaşului – o revărsare de ape la 26 iunie, după 21 de zile de ploaie continuă. Cutremurul din 4 martie 1977 a avariat grav clădirea gării, slăbindu-i structura de rezistenţă. În 1979 s-au început lucrările de restaurare şi restaurare a edificiului, lucrări care nu s-au încheiat în totalitate nici în present. În timpul reconstrucţiei aspectul iniţial a fost modificat substanţial, loggia veneţiană fiind înlocuită cu un balcon cu trei deschideri în arc gotic. În locul ceasului amplasat într-o ogivă central sprijinită de alte două laterale, mai mici, a fost ridicat un turn de zidărie care adăpostea un orologiu cu patru cadrane. Dar cele 140 de tone de zidărie au afectat serios structura vechii clădiri la cutremurul din 1977, fapt care a determinat demolarea lui în 1988, odată cu debutul lucrărilor de consolidare coordonate de arhitectul Munteanu.  

Vechea clădire a Academiei Mihăilene

Demolată abuziv la începutul anilor 1960, Academia Mihăileană a fost prima instituţie modernă de învăţământ superior din Moldova (1835-1847), inaugurată la Iaşi sub domnia lui Mihail Sturza, prin implicarea decisivă a lui Gheorghe Asachi şi a altor învăţaţi români ai vremii. Academia a fost şi sediul Pinacotecii înfiinţate odată cu Şcoala de Arte Frumoase, la 25 octombrie 1860. Alături se afla şi clădirea teatrului evreiesc, demolată odată cu Academia. Precursoare a Universităţii şi a Colegiului Naţional, Academia a funcţionat în casele Cazimir şi Voinescu, unite printr-un pasaj sub formă de arc.

Arcul Academiei Mihăilene, construit în 1890, a fost un element arhitectural caracteristic Iaşului din a doua jumătate a secolului XIX. Arcul s-a construit din necesitatea legării cladirilor ce adăposteau Academia Mihăileană: casele lui Petrache Cazimir, cu sălile de clasă şi casele Voinescu, în care se afla internatul. Arcul a existat până în 1890, când a fost demolat pentru a permite lărgirea străzii şi construcţia Liceului Naţional. Cu ocazia expoziţiei Luna Iaşilor, din primăvara anului 1936 în Parcul Expoziţiei, a fost construită o replică la scară redusă a arcului, construcţie ce există şi azi. 

Universitatea din Iaşi

Construit pe locul fostului Teatru Naţional, Palatul Universităţii a fost inaugurat în 1897. Ca instituţie modernă de învăţământ, a fost fondată la 26 octombrie 1860.  Universitatea este continuatoarea simbolică a vechii Academii Vasiliene, înfiinţat de Vasile Lupu în 1640, urmată la 1707 de Academia Domnească. În mod direct, Universitatea se trage din Academia Mihăileană.

În noua sa formă e inaugurată la 7 noiembrie 1860 în prezenţa domnitorului Al.I. Cuza, al cărui nume îl poartă din acelaşi an.

Bineînţeles că acestea nu sunt, nici toate edificiile posesoare de istorii, nici toate secretele lor, iar ceea ce am prezentat până acum nu înglobează decât foarte puţin din valoare artistică şi puterea lor de fascinaţie. Însă nicio descriere vreoodată nu va fi suficientă pentru a vă transpune în acea stare de totală cunoaştere a lor şi nu se poate trăi astfel sentimentul întâlnirii cu trecutul decât atunci când păşeşti pe holuri şi în încăperi născute din el.

Fenomenul abstractizării în artă

Cosmina Marcela OLTEAN

Neîndoielnic, o gândire orientată spre abstract, cu scopul de a creea ceva nou, se educă. Aceasta se formează în timp, bazându-se pe mult studiu şi exerciţiu. Mulţi artişti de-a lungul istoriei au mărturisit că au învăţat întâi să deseneze imitând cât mai fidel natura ori obiectul reprezentat şi că doar o astfel de performanţă poate educa o gândire care să surprindă esenţialul, creând un produs abstract. Cu precădere în rândul artiştilor, o gândire educată să surprindă esenţa lucrurilor, este indispensabilă mai ales în arta zilelor noastre, când abstractizarea este căutată. De la complex la tot mai simplu, pare a fi deviza. Pus în raport cu concretul, care corespunde modurilor realităţii, abstractul aparţine spaţiului conceptual şi transformă concretul. Teritoriul concretului este mai vast decât al abstractului, mai simplu şi mai uşor explicabil. Din înţelegerea sensului concretului putem extrage semnificaţia abstractului.

Dar, punctând pe latura psihologică, ce înseamnă acest proces al abstractizării? Cum se formează, în timp, gândirea abstractă şi cum poate ajunge la apogeul de a creea mereu ceva nou?

Pasarea Maiastra - C.Brancusi

            Victoriţa Croitor: Cel mai complex stadiu în dezvoltarea cognitivă descrisă de Jean Piaget ce este caracterizat de adaptare, flexibilitate și utilizarea conceptelor și generalizării. Prin exercițiu, stimulare a creativității și evident lectură.

Bazele gândirii abstracte sunt reprezentate de gândirea critică. Creația liberă, prin unicitatea dată de autorul ei, formează premisele unei dezvoltări durabile a, filozofic vorbind, trezirii conștiinței de sine.

O reducere la esenţial, la ceea ce contează cu adevărat pentru fiecare individ, o stabilire a priorităţilor, este o nevoie a fiinţei umane, aplicabilă pe toate laturile vieţii. La fel este şi în artă. Ajungi la concluzia că esenţa e totul şi că lucrurile simple sunt de fapt cele mai complexe. Este, poate, un mod de a pune ordine în lucruri. Acesta să fie motivul pentru care tindem spre abstract?

Pornesc de la afirmațiile lui Heidegger ”Opera de artă deschide într-un fel specific ființa ființării. Pentru că de fapt în operă survine această decshidere, adică ieșirea din ascundere, adică adevărul ființării. Arta este punerea-de-sine-în-operă a adevărului.”

Pe de altă parte Stephen Hawking crede că ”dacă nu vom avansa în profunzime, vom avansa în complexitate și ne vom afla mereu în centrul unui orizont al posibilităților care se lărgește.”

Disciplina interioară e o nevoie dezvoltată la nivel superior de cei care transformă creativitatea în artă, prin procesul abstractizării.

Lucrările abstracte pot spune foarte multe lucruri despre autorul lor. Pot fii ele văzute ca pe nişte veritabile teste psihologice? Cu siguranţă că o încercare de interpretare a lor poate conduce la o serie de posibile interpretări în misiunea de a desluşi intenţia, implicit mesajul artistului. Iar interpretarea nu se întâlneşte prea des cu intenţia acestuia, însă în cazul artei abstracte tind să cred că intenţia artistului este tocmai aceea de a oferi cât mai multe interpretări posibile. Aşa să fie?

           

Domnisoara Pogany II - Brancusi

Da, operele de artă pot fi considerate tehnici proiective de autocunoaștere a trăirilor afective cele mai complexe. Dar să nu uităm că la bază acestea prezintă de cele mai multe ori un sens enigmatic. Ioan Slavici spunea ”Ceea ce îi dă operei de artă viață este efectul ei.”

            Cum spuneați și dumneavostră, intenția artistului este aceea de a da ocazia consumatoruluii de artă să ofere propria lui interpretare. Lucrările de artă, tematică sau abstractă, diversifică accesul la nivelurile psihice cele mai profunde, spre exemplu inconștientul.

Lumea  ”digitalizată”  de astăzi reduce accesul la gândirea reflexivă, însă arta abstractă o favorizează și dezvoltă durabil. În orice instituție care oferă educație ar trebui să existe programe și activități de dezvoltare a creativității.

Acolo unde sfârşitul se împleteşte cu noul început…

Când simt că mintea mi-e iar umbrită de gânduri, de întrebări, de căutarea adevărului, când imaginaţia mea nu se poate materializa în imagini, atunci stau… Nu-mi place că stau. Simt că nu am acest drept şi că, orice aş face, nu voi câştiga vreodată acest drept. De ce? Răspunsul stă într-un singur cuvânt, simplu şi care totodată cântăreşte atât de greu: timp.

Conştientizez cu părere de rău că timpul meu trece. Stau întinsă, privesc în jur. Sunt înconjurată de ceasuri. Mă gândesc: dacă timpul e cel care presează cel mai mult omul, de ce ţine el să-şi creeze aceste presiuni prin simplul fapt că-şi umple singur casa de ceasuri? Cum ar fi ca măcar pentru o zi să nu mai facem totul la minut, să mai pierdem puţin noţiunea timpului? Uneori doar asta înseamnă cu adevărat să visezi. Mai stau uneori deoarece simt o nevoie de totală deconectare, vreau să nu mă gândesc la ceva anume, aş vrea să nu mă gândesc la nimic, să  mă reculeg, să adun putere pentru a creea apoi ceva demn de aspiraţiile mele. Dar nu ştiu ce am de făcut. Nu am aflat încă secretul deconectării totale de tot ce e-n jur, şi cu atât mai puţin a ceea ce înseamnă să nu te gândeşti la nimic. Cum ar putea vreodată cineva să nu se gândească la nimic? Unii susţin că e posibil, că ei reuşesc. Ori mie nu mi se pare posibil aşa ceva, decât atunci când încetezi să mai ai activitate cerebrală. Te gândeşti că n-ai vrea să te gândeşti la nimic şi tot te gândeşti la ceva. Dacă e să mă gândesc la nimic, mă gândesc la câte litere are cuvântul, la forma caracterelor, la cum sunt ele puse laolaltă, în fine, şi astfel se poate dezvolta o adevărată teorie în jurul nimicului, care se dovedeşte a însemna totuşi multe. De multe ori nimic poate însemna orice lucru care nu mai contează pentru noi şi de multe ori nimic poate însemna totul… Astfel descopăr că de fapt nimic nu există, sau că este tot ceea ce nu există încă.  

Şi cum e clar că la nimic nu mă pot gândi, şi nici nu-mi doresc asta, gândurile mi se îndreaptă spre viitoare lucrări, care deşi inexistente momentan, tind să prindă un contur vag şi fluid în imaginaţia mea brăzdată de gânduri, frământări, frustrări, ori mici victorii. Ştiu bine că nu pot sta. Nu am timp pentru asta. Şi pot sta mai liniştită numai gândindu-mă că repausul fizic nu este altceva decât un bun prilej de muncă intelectuală. Chiar dacă aparent stau, privesc în jur şi analizez în detaliu ceea ce mi se perindă în câmpul visual. Abia după minute bune realizez şi eu ce fac de fapt. De ce mă torturez adesea cu gândul că poate ceea ce reuşesc să fac nu este neapărat cel mai bine şi mai potrivit, că timpul e scurt şi că oricât ar fi, nu ajunge niciodată? Asta ştiu! Dacă am ştii măcar, de la început, ce ni se potriveşte, pentru a nu mai irosi timp şi cu altele. Dar viaţa te învaţă că ceea ce durează mai mult sunt căutările, iar certitudinile vin târziu, ori pot că nu mai apară deloc.

Ticăitul ceasului îmi perturbă gândurile şi-mi mai dă şi o oarecare nervozitate împletită cu neputinţă. Văd şi aud clar cum trece timpul meu, când eu stau, privesc şi gândesc asta fără să pot schimba ceva. N-aş putea decât să accept asta, dar nu vreau deocamdată. Cum e mai bine oare: să conştientizezi şi să analizezi în profunzime fenomenul, ori să te prefaci că nu ştii, nu vezi, nu auzi şi să încerci să trăieşti şi să le primeşti pe toate aşa cum vin? Ambele variante îmi par înspăimântătoare. Iar de mi-aş lăsa mintea să înţeleagă şi să cerceteze şi mai profund problema trecerii timpului, cred că teama ar creşte. Se întâmplă ceva: privesc spre ceas. Arată o oră ciudată: 00:00. Mintea mea începe să caute semnificaţii. Mi-a trecut prin cap că aceasta e ora la care, preţ de un minut, timpul nu mai există. 

E ora la care sfârşitul dă mâna cu un nou început, sau când sfârşitul stă faţă-n faţă cu noul început, la limita dintre temporal şi atemporal. Câteva clipe văd timpul ca pe o clepsidră răsturnată. Parcă nu ar mai avea puterea de a impune limite. Dar când ridic iar privirea spre ceas, arată 01:50, şi-mi zic: mda, nu s-a oprit… atât mi-a fost cu sfârşitul împletit cu noul început. Cel puţin până mâine. Timp, viaţă, sfârşit, nou început… Ce au în comun? Toate sperie, toate sunt imprevizibile, cu toate trebuie să ne împăcăm până la urmă, pentru a putea continua.   

Text si fotografii: Cosmina Marcela Oltean