joi, 19 mai 2016

Gheorghe Petraşcu – o pictură sinceră, unitară, coerentă



Cosmina Marcela Oltean


Născut la Tecuci, în 1872, şi crescut doar de mamă, rămasă văduvă, Petraşcu şi-a petrecut copilăria în acest mic orăşel de provincie din care a ieşit doar după terminarea gimnaziului, atunci când a luat drumul liceului din Brăila. La liceu întâlneşte primul om care se interesează de formaţia lui spirituală: profesorul de ştiinţe naturale, care îl sfătuieşte să acorde mai multă atenţie desenului şi recunoscându-i talentul, îl sfătuieşte să se gândescă la posibilitatea de a deveni artist. După bacalaureat, sub amintirea sugestiei profesorului pe care nu-l uitase, Petraşcu decide să urmeze studii de ştiinţe naturale şi, în paralel, de artă. Dar curând constată că de fapt vocaţia de pictor este cea reală şi renunţă la studiile de ştiinţe naturale pentru a se consacra exclusiv picturii.
Dar această legătură cu ştiinţele naturale nu a rămas de tot în umbră, iar nuanţe ale acestor studii se văd în activitatea sa artistică. Dintre diversele materii ştiinţifice în care s-ar fi putut specializa, Petraşcu le-a ales pe cele consecrate cunoaşterii naturii şi a lumii exterioare. Pe acest teren el se dovedeşte un realist, un sincer iubitor al vieţii şi adevărului, cum se vede şi în toată pictura sa. Studiile ştiinţifice, chiar de scurtă durată cum au fost ale sale, i-au dat o anumită perspectivă în cercetarea realităţii şi alegerea motivelor sale specific, după cum au observat istoricii si criticii care i-au studiat opera, printre ei şi Lionello Venturi.
Drept consecinţă a hotărârii de a deveni artist, renunţă la universitate şi se înscrie la Şcoala de Belle-arte din Bucureşti. Şcolile de artă, în vremea când Petraşcu îşi începea studiile, erau departe de a se bucura de o bună reputaţie printre artiştii cu veleităţi de independenţă, în toate marile centre de artă ale Europei. Ele erau discreditate din cauza metodelor de studiu şi a felului de artă care se propunea elevilor, una impregnată de un academism plat. Rolul profesorilor asupra elevilor, mai ales după moartea lui Aman, adică în epoca în care se forma Petraşcu, era cât se poate de neînsemnat, iar opera lor, exprimând preferinţele claselor exploatatoare, apărea lipsită de un real prestigiu pentru cei care simţeau picture cu adevărat. În aşa condiţii, cei mai talentaţi şi originali dintre studenţi, ajung uşor să se sustragă acestor influenţe şi să-şi constituie un drum propriu. Este cazul lui Petraşcu şi a unor alţi artişti, puţini la număr, cei mai buni din această generaţie.
Tânărul Petraşcu se putea mândri încă de atunci că a fost remarcat de Nicolae Grigorescu, pentru care nutria o admiraţie care nu va slăbi în timpul întregii sale cariere, şi de G.D. Mirea. Primul avea mereu puterea de a aprecia chiar o pictură diferită de a sa, deşi în lucrările de început ale lui Petraşcu, puţine câte s-au păstrat, ecoul artei lui Grigorescu nu se poate nega. Mirea era genul de profesor înţelegător care, deşi format într-o anume tendinţă, prezenta destulă înţelegere pentru a lasa elevilor săi o posibilitate de evoluţie în funcţie de orientarea fiecăruia. Mirea era un apreciat portretist, ceea ce nu rămase fără urmări asupra lui Petraşcu, cum se vede din portretul mamei sale, din 1898. Tot în acest an termină şcoala de arte din Bucureşti şi după câteva intervenţii I se acordă o bursă la Paris. Aici s-a perfecţionat primind pe de o parte sfaturile câtorva artişti în viaţă, iar pe de alta de lecţia şi mai bogată, mai ales în ce priveşte tehnica, pe care o putea lua din muzee. Comparativ cu Grigorescu care, copiind mari maeştri, dovedeşte o înţelegere mai largă a picturii şi o mai bună metodă de formaţie, Petraşcu îşi urmează înclinaţiile spontane şi copiază puţin. Contrar a ceea ce s-a crezut uneori, Petraşcu este poate cel mai sigur de intuiţia şi ochiul său.


Petraşcu în expoziţia de artă interbelică organizată cu ocazia redeschiderii Palatului Cultturii din Iaşi. Foto: Simona E. Florescu

La recomandarea lui Grigorescu, ministrul şcolilor de atunci, Spiru Haret, îi puse la dispoziţie o bursă care îi premise pictorului, după scurta şedere la München, să petreacă patru ani la Paris, să călătorească şi, în amintirea lui Grigorescu, să treacă pe la Barbizon. La Paris a studiat, asemeni multor alţi artişti români, la Academia Julian, a cărei influenţă în mişcarea independentă a picturii sfârşitului de secol XIX era imensă. Vara se întorcea în ţară şi încerca să-şi facă loc printre pictorii din Bucureşti.[1] La Academia Julian a studiat în atelierul lui Bouguereau. Rareori s-au înfruntat nature mai deosebite şi concepţii de artă mai contrarii, dar a lăsat intact natura spontană şi popular-românească a lui Petraşcu. În 1900, deschide prima expoziţie personală la Bucureşti, la Ateneu. Este interesantă primirea de către public a unei arte deosebite de cea cu care amatorii şi presa oficială puteau fi obişnuiţi. Deşi succesul a fost evident, vânzarea a fost totuşi puţină.
Tot în 1900 Petraşcu participă, ca membru fondator, la constituirea Tinerimii artistice, prima asociaţie serioasă de arte la noi, după efemera Societate Ileana a lui Luchian. În continuare, Petraşcu e întâlnit aproape regulat atât la Tinerimea artistică cât şi la Salonul Oficial, fiind continuatorul Expoziţiei artiştilor în viaţă. A început să câştige tot mai mult stima publicului, chiar dacă la mulţi prima impresie despre arta sa era neclară şi tindea adesea spre una nefavorabilă. Brutală în aparenţă, mai întunecată pentru ochii obişnuiţi cu armoniile clare, arta lui Petraşcu se inspira aproape numai de la unele lucrări mai convenţionale ale lui Grigorescu, din ultima sa fază. Maniera de a picta a lui Petraşcu se putea interpreta ca un ansamblu de forme violente, greoaie, in tonuri plumburi, uneori simplificate şi chiar deformate. Dar el creează subtile armonii cenuşii, în care intră toate nuanţele de griuri şi în care se formează un acord cu notele discrete de albastru şi roşu potolit.[2]    

Din toate modurile ilustrative în care se poate recunoaşte o rezonanţă a acelei sensibilităţi ce începuse şi la noi în ultimul deceniu al secolului XIX să fie tot mai mult numită simbolistă a putut fi izolată şi o esenţă teoretică. Spre a evidenţia elemente de natură simbolistă în picture din jurul anului 1900, ne putem îndrepta spre zonele rare ale picturii autentice şi să scrutăm operele de început ale lui Petraşcu din expoziţia de la Ateneu. El punea în evidenţă capacitatea de sugestie poetică a valorilor picturale, lucru ce denota perceperea unui caracter modern intrinsec.[3]  
Dincolo de latura aspră, aproape neplăcută a acestei picturi, limbajul este unul nou, diferit de al contemporanilor săi şi singurul adecvat pentru a prezenta impresiile, mesajul şi conştiinţa tânărului pictor. În autoportrete, Petraşcu s-a reprezetat adesea fără complezenţă pentru persoana sa, ceea ce este rar pentru un pictor. Ochii pătrunzători, ne privesc surâzând sau severi, din multe cadre, la toate epocile vieţii sale. Dar cea mai adevărată imagine despre sine, cea mai elocventă, este portretul din 1907, care reprezintă un moment inspirat în cariera sa. Execuţie largă, păstoasă, forţă, simplitate, colorit cald şi discret, toate dovedesc faptul că artistul este stăpân pe mijloacele sale.
A călătorit şi în Italia, iar Veneţia l-a atras în mod deosebit. Ea nu e Veneţia acelor pictori care au devenit celebri interpretând-o, precum Corot, Monet sau Ziem. Cu elementele pe care le-a procurat cetatea dogilor el şi-a construit un alt oraş: mai realist, mai material, cântărind mai greu, cu ceruri mai puţin transparente, cu palete mai întunecate, mai severe.
În Spania, la Toledo, peisajul aspru era parcă şi mai potrivit să vorbească sensibilităţii pictorului, prin locurile sale stâncoase şi clădirile vechi. Lumina, care în Veneţia părea cu totul lipsită de corp, aici căpăta mai multă consistenţă, izbea parcă obiectele, despărţind suprafaţa lor în zone clare şi zone întunecate. A vizitat şi Egiptul, dar ţărmul Nilului, cu lumina sa orbitoare, care decolorează anumite tonuri, nu putea fi pe placul unui pictor care trăieşte din nuanţe şi pentru care nici o pată de culoare nu e simplă, ci compusă din nenumărate fibre colorate puse unele lângă altele sau unele peste altele. Puţini sunt artiştii români care, asemeni lui Petraşcu, să-şi păstreze vie şi intensă curiozitatea toată viaţa. Petraşcu aparţine categoriei de artişti care, deşi înstrăinaţi de ambianţa societăţii burgheze, nu s-a integrat în marea mişcare de eliberare social a epocii. Astfel dezacordul său cu viaţa, mentalitatea şi obiceiurile burgheze nu şi-au găsit o împlinire pozitivă.[4]
Artistul se izolează în subiectivitatea sa, ceea ce duce şi la o îngustare tematică. Sunt puţine motivele care-l inspiră. Portretele, dar numai o anumită categorie: autoportrete şi portrete ale membrilor familiei, rudelor şi ale câtorva prieteni, peisajele care pornesc de la aspect ale naturii care se potrivesc temperamentului său sever şi naturile statice, în număr impresionant, în care sunt înglobate şi florile. La portret modelul este întotdeauna un personaj foarte cunoscut artistului, întâlnit zilnic şi studiat din punctul de vedere al caracterului, al trăsăturilor fizice şi morale. Soţia îi serveşte de multe ori ca model, copiii, de la o vârstă fragedă până la maturitate.
Nu-i plac tonurile amestecate, în care fiecare din culorile componente şi-au pierdut virtuţile. Gama cromatică nu este vastă, dar notele ce o compun sunt alese cu pricepere şi gust: griuri de toate felurile, de la cel aproape negru, la cel bătând în roz, albastru, verde, roşu, galben, portocaliu. Alburile, mai rare în lucrările de început, devin tot mai frecvente în ultima perioadă, dar nu sunt niciodată absolut pure, ele totdeauna reţin ceva din reflexele tonurilor înconjurătoare. În ultimii ani, Petraşcu şi-a clarificat mult paleta, dar fără a schimba elementele componente. Orchestraţia sa e redusă, dar sună just. La el sunt puţine note prea sonore, dar aici stă nota poetică şi unitatea întregului, aşa sună limbajul său propriu.[5] Cand pictează, el priveşte în jur şi vrea să facă şi pe altul să vadă. Marinele au făcut popular numele lui, aşa cum carele cu boi îl făcuseră pe al lui Grigorescu.          
În situaţia tulbure şi neliniştea ce domneau în ţară în ajunul intrării României în primul război mondial, atmosfera era încărcată. Burghezia profita de haosul de pretutindeni, situaţie în care unii artişti, ameţiţi de posibilitatea de câştig, caută să satisfacă gusturile îndoielnice ale celor îmbogăţiţi de curând. E momentul în care, printr-o execuţie bizară, o falsă originalitate şi din lipsă de principia estetice şi de pregătire profesională, mulţi pictori flatează gustul parveniţilor pentru a-şi strecura opere. Dar pictorii serioşi rămân credincioşi poziţiei lor realiste. Anii războiului, cu epidemiile, cu invazia germană, cu înfrângerea şi toate nenorocirile, nu sunt prielnici creaţiei. Într-un dezechilibru general, moral şi material, chiar şi Petraşcu, cu izolarea ce şi-o impusese, nu se putea dedica muncii sale. Îşi reia activitatea odată cu semnarea păcii. În 1919 şi 1921 se prezintă iar publicului.[6]  
Floarea a fost mereu o temă predilectă pentru pictorii noştrii. Grigorescu pictase buchete mari, flori de camp sau de grădină, în vase, pe o masă de ţară sau plasate în vreun interior. Andreescu, mai ales în ultimul timp, când boala îi răpea posibilitatea de contact cu lumea exterioară. Luchian, a făcut şi el la fel, mai ales în ultimii ani şi a dus totul la un alt nivel al sensibilităţii. Ceva mai târziu, Pallady s-a arătat şi el un interpret desăvârşit al unor asemenea subiecte. Şi Petraşcu are tablouri cu flori, iar pentru a exprima vioiciunea în colorit a petalelor umede, alege o pasta strălucitoare pe care o întinde cu un vârf de cuţit, pe care-l foloseşte şi pentru a produce impresia de transparenţă a unui vas. După ce aplică tuşe groase, cu o mişcare îndemânatică de cuţit rade culoarea şi lasă pe support doar un strat subţire, cu întreruperi. Această tehnică dă impresia improvizaţiei şi a unei incontestabile spontaneităţi.[7]  
Unele tablouri ale lui Petraşcu ne duc cu gândul la Chardin. Este evident că sentimentul ce-l stăpâneşte pe pictorul roman, curiozitatea cu care priveşte subiectul, gustul care-i dictează compoziţia şi cromatica şi entuziasmul în faţa naturii, toate ne amintesc de pictorul francez. Anul 1925 este unul important din viaţa lui Petraşcu întrucât artiştii români, în unanimitate, l-au desemnat să primească premiul naţional pentru pictură, instituit cu un an înainte. Era normal ca în expoziţiile la care ţara noastră a fost invitată să participle, lucrările lui Petraşcu să figureze la loc de cinste alături de ale marilor înaintaşi Grigorescu şi Andreescu şi lângă unele semnate de cei mai de seamă contemporani cum erau Luchian, Pallady ori Steriadi. Astfel pânzele sale au fost expuse la Paris, Geneva, Barcelona, Haga, Amsterdam, Bruxelles şi Paris. După 23 August 1944, opera sa a fost inclusă în aproape toate expoziţiile de artă românească trimise peste hotare, fiind foarte apreciată mai ales de specialiştii de la Moscova şi Leningrad, pentru fondul ei popular românesc, lirismul aspru, sinceritatea şi realismul ce o definesc. Presa sovietică, olandeză, franceză, italiană, critici importanţi precum L.Venturi, au scos în evidenţă calităţile sale de colorist şi locul său în arta contemporană europeană.
În 1936, reorganizându-se Academia Română, s-a hotărât ca la unul din locurile secţiei literar-filosofice să fie chemat un pictor. Petraşcu, cel mai cunoscut din generaţia  mai în vârstă, cea care dusese mai departe faima artei noastre, a devenit astfel primul artist roman membru al savantei adunări. Un an mai târziu, în discursul de recepţie, care era o privire retrospectivă asupra picturii româneşti în secolul XIX, Petraşcu vorbea despre trecutul nostru plastic, iar Grigorescu, Andreescu şi Luchian, precum şi cei mai mărunţi decât ei, primeau, prin vocea lui, omagiul la care aveau dreptul. Tot în 1937 se fonda Asociaţia Arta, ce întrunea pe cei mai reprezentativi pictori în viaţă, de unde Petraşcu n-a lipsit, şi annual asociaţia invita publicul să viziteze producţia membrilor săi. 

Petraşcu nu s-a limitat în cariera sa la pictura în ulei, deşi e tehnica cea mai apreciată de el. Există numeroase desene, acuarele şi gravure semnate de el. Cum putem judeca locul lui Petraşcu în şcoala de pictură românească în comparaţie cu marii înaintaşi şi contemporani pe care i-am amintit deja? Ei bine, putem spune că având în vedere ceea ce cunoştem deja despre ceilalţi maeştri, Petraşcu are o altă structură sufletească. El nu doreşte să facă tablouri deosebit de atrăgătoare, în care unele părţi să uimească, ci opere în care totul să fie la un nivel. Firea sa cerea o lucrare unitară, armonioasă, coerentă şi, pe cât posibil, completă. El urmăreşte o unitate de viziune, de compoziţie, de colorit şi de tratare şi prin asta oferă contemporanilor şi urmaşilor o lecţie despre cum se cuvine executată o pictură care să-şi merite menirea şi despre datoria unui artist.  






    



[1] George Oprescu, Maeştrii artei româneşti: Ghoerghe Petraşcu, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1963, pag.11
[2] Ibidem, pag.15
[3] Institutul de Istoria Artei, Pagini de artă modernă românească, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1974, pag. 17
[4] George Oprescu, Maeştrii artei româneşti: Ghoerghe Petraşcu, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1963, pag. 18
[5] Ibidem, pag. 26
[6] Ibidem, pag. 34
[7] Ibidem, pag. 36

Cézanne şi fascinaţia unui munte




Unul dintre cei mai influenţi artişti din istoria picturii de sfârşit de secol XIX, Paul Cézanne a inspirat generaţii la rând de artişti moderni. Catalogat drept post-impresionist, acesta a construit o metodă unică de construcţie a formei din culoare şi a optat pentru abordarea analitică a naturii, lucruri care i-au influenţat pe cubişti, fovişti şi artiştii de avangardă. Maestrul din Aix a pavat calea artei modern atât din punct de vedere visual, cât şi conceptual.  
Arta sa constituie cel mai important punct de legătură între aspectul de efemer al Impresionismului, Cubism, Fovism şi începuturile artei abstracte.[1] Pentru Cézanne, a picta nu însemna a urma o cale trasată de alţii, ci a relua una câte una fiecare problem, a o pune în discuţie şi a încerca o rezolvare ca şi cum nimeni nu s-ar mai fi ocupat de ea. Pictor cultivat, frecventează muzeele şi se obligă să uite tot ce s-a spus înaintea lui. De unul singur, reîncepe o altă pictură, dând un sens nou conceptului de spaţiu.[2]
Cézanne a vrut să arate că linia, forma şi culoarea ajung să fie acelaşi lucru şi că aceste aspecte sunt inseparabile în percepţia naturii de către ochiul uman. Nemulţumit de crezul impresionist conform căruia pictura este în primul rând o reflexie a percepţiei vizuale, Cézanne a transformat munca sa într-o disciplină analitică. La el, pânza căpăta un rol de ecran în care erau stocate senzaţiile vizuale ale artistului. Cézanne aplica tuşele în vederea constuirii lucrării, nu a simplei pictări. Deşi ţelul său nu a fost niciodată acela de a deveni întemeietorul picturii moderne, 40 dintre uleiuri şi 20 de acuarele şi desene, demonstrează cu claritate impactul pe care compoziţiile sale le-au avut de atunci până acum, şi nu numai.[3]  
Inadaptabil social, se cufunda tot mai tare în singurătate. Îl preocupau alte problem decât ceea ce discutau contemporanii. Nu voia să trăiască sub povara evenimentelor. Nu-l interesează nici vânzarea propriilor tablouri, nici măcar când ajunge cunoscut. Nu voia să se abată de la drmul său. Pe măsură ce înainta în munca sa, sentimentul de siguranţă creştea şi cu atât mai puţin accepta critica. Acest biet Cézanne este furios pe noi toţi…, îi povestea Pissarro soţiei sale. Cézanne voia să urce în fugă pe culmile artei. Ceea ce îmi lipseşte e împlinirea realizării, mărturisea spre sfârşitul vieţii. Este posibil să reuşesc, dar sunt bătrân şi e posibil să mor înainte de a atinge idealul: împlinirea! A dorit să moară pictând şi dorinţa i s-a împlinit.[4] S-a îmbolnăvit din cauza ieşirilor la peisaj în condiţii foarte dure uneori. 



Despre concepţia spaţială
Viziunea spaţiului se elaborează, se modifică, se reînnoieşte ca şi culturile din care provine şi astfel ea exprimă şi ezitările, certitudinile sau involuţiile. Concepţia spaţială a unui artist este cea care-l autentifică, de aceea nu există o perspectivă ci o sută, căci sunt o sută de maniere de a rezolva problema sugerării spaţiului tridimensional cu ajutorul unei suprafeţe bidimensionale. A reda imaginea a ceea ce vedem uitând tot ce a apărut înaintea noastră, iată crezul ce rezumă întregul efort al lui Cézanne.
După ce ai văzut marii maeştri ce zac (la Luvru), trebuie să te grăbeşti să ieşi ca să învii în tine, prin contactul cu natura, spunea pictorul.[5] Cézanne e apropiat de pictorul grec, chiar înainte de a-şi pune problema unghiurilor vizuale, căreia Euclid îi va da o definiţie geometrică. Viziunea spaţială a lui Cézanne este o perspective naturalis, adică una bazată pe linia curbă. Pare că şi-a însuşit faimoasele cuvinte ale lui Delacroix: liniile drepte sunt nişte monştrii. Cel mai adesea un cerc generează compoziţia, în jurul căruia cresc cercuri concentric, aproape regulate.[6]  

Seria Mont Sainte-Victoire
Pe la 1880, pictorul s-a mutat la Provence şi, dezamăgit fiind de Impresionism, a ales să-şi urmeze propria cale. Curând a devenit interesant de muntele din apropiere. Subiectul celebrei serii de picturi în ulei semnate de francezul Cézanne, muntele Sainte-Victoire a constituit pentru artist un beau motif, cum îi spunea într-o scrisoare lui Émile Zola, şi i-a inspirat cele mai mari capodopere, dedicându-i perioada dintre 1882 şi 1906. În primele repezentări ale muntelui accentul cădea pe desen, menţionând prezenţa copacilor din împrejurimi. Progresiv, spre ultimele lucrări ale seriei, conturul a dispărut, acesta fiind sugerat prin planurile de culoare capabile să creeze volume sub abordarea tehnică a pictorului. Am ajuns la un anumit punct de dezvoltate. Dar de ce aşa târziu şi aşa de greu? Arta este oare într-adevăr o vocaţie de preot, care cere membrilor congregaţiei curăţire şi dăruire totală? – se întreba pictorul. Cézanne analiza adesea acest motiv în timp ce călătorea cu trenul, iar în jurul anului 1878 a început să-I dedice o serie de lucrări. Muntele era aproape de reşedinţa sa din Aix-en-Provence şi devenind unul dintre subiectele preferate, l-a pictat de mai mult de 60 de ori, din diferite unghiuri. S-a raportat la el aşa cum făceau anticii cu un munte sacru. Recurge la geometrie în redarea naturii şi foloseşte diferite culori pentru a reda adâncimea în spaţiu a obiectelor. Caracterul majestuos este uneori maximizant, alteori minimizat atunci când îl înconjoară în valea plină de copaci de la baza lui.   
Uitaţi-vă la Sainte-Victoire! Ce avânt, ce stăruinţă regală către soare, iar seara, când se extinde cu toată greutatea, ce melancolie! Aceste stânci au fost create de foc şi au foc în ele şi azi. Ziua arată de parcă umbra s-ar depărta de ele tremurând înspăimântată. Sus poate fi găsită peştera Platon. Când se adună norii grei, umbra lor vibrează pe stânci…, scria Cézanne.
Lucra din greu. Îşi aşeza şevaletul pe drumul care duce către  Lauves, nu departe de atelier, într-un loc de unde muntele se vede cel mai frumos. Pentru tabloul care se află azi la Zürich, varianta din 1904-1906, a ales un format specific peisajului. Acesta este vizibil geometrizat şi pictat cu trăsături mărunte de pensulă, apropiindu-se de abstract. Altă temă ce-l preocupă pe Cézanne sunt brazii. În Muntele Sainte-Victoire cu pin mare acesta apare în stânga lucrării, pe când în Marele pin şi pământuri roşii, alege planul apropiat. Crengile se împletesc pe tablou ca nişte tentacule, exprimând dorinţa de viaţă. În aceste lucrări realizează un mozaic de mici suprafeţe colorate, care reprezintă unităţile de bază ale compoziţiei, din care se simte pulsaţia vieţii. Acest mozaic determină forma geometrică, având rolul de a lega şi a da sens planurilor şi formelor tridimensionale. Acest tip de tehnică poate conferii picturii o mare încărcătură de energie.[7] Printr-un sistem complex de modulare a tuşelor care tind să elimine conturul şi tenta plată, Cézanne defineşte fundamentele întregii arte moderne.

Pictez cum văd, cum simt… trăiesc totul foarte puternic. Şi alţii simt şi văd, dar n-au curajul… (Cézanne)
Aflat la originea uneia dintre cele mai mari revoluţii estetice ale secolului XX, atât în portret, cât şi în natura static şi peisaj, Cézanne tratează picture precum limbajul sau algebra, ca pe un domeniu de experimentare destinat să dea o nouă viziune asupra universului, contrară fixităţii viziunii clasicilor. Treptat, pictorul se eliberează de contur şi clarobscur, pentru a se devote creării unui spaţiu al culorilor.
Îşi însuşeşte lecţia lui Monet lucrând cu Pissarro la Auvers-sur-Oise, dar respinge divizionismul, pentru a analiza masele, planurile, perspectiva printr-o reflectare abstractă. În ce priveşte problema profunzimii, el încearcă să găsească o soluţie prin trecerea de la un ton la altul. Deschizând calea pictorilor contemporani, el se sprijină pe calităţile intrinseci ale culorii. Pentru el, desenul şi forma sunt legate, culoarea determinând plenitudinea formei printr-o fuziune a funcţiilor formă-culoare, la care se adaugă cunoştinţele despre contrastul simultan. La 63 de ani scria: Sunt doar la începuturi[8]
Vă datorez adevărul în pictură şi vi-l voi spune. (Cézanne)
Cu Sainte-Victoire, Cézanne ajunge în 1906 la apogeul căutărilor sale în ceea ce priveşte reprezentarea peisajelor şi a iluziei spaţiale. Arta sa e o artă cubistă înaintea Cubismului. În Sainte-Victoire s-a văzut poate pe sine: singur, tăcut, puternic, cu mii de taine nedescopite în interior. Au toate acestea în comun, pictorul şi muntele. Poate asta îi reţinea atenţia şi-l îndemna la contemplare. Azi, noi am putea spune că de fapt un munte contempla un munte.    




[2] Liliane Brion-Guerry, Cezanne şi exprimarea spaţiului, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1977
[4] Revista Mari Pictori – Paul Cezanne, nr.7, Publishing Services SRL 2000, pag. 31
[5] Liliane Brion-Guerry, Cezanne şi exprimarea spaţiului, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1977, pag. 29
[6] Ibidem, pag. 39
[7] Revista Mari Pictori – Paul Cezanne, nr.7, Publishing Services SRL 2000, pag. 24
[8] Edina Bernard, Arta modernă 1905-1945, Ed. Meridiane, pag. 8-9

Analiza de opera


Pierre Puvis de Chavannes – Bietul pescar (Le pauvre pêcheur)


Puvis a intenţionat să reprezinte, într-un cadru dezolant, un văduv împreună cu cei doi copii ai săi. Faptul că personajul central este un pescar are evidente rezonanţe biblice. În 1881, stilul sintetic al lucrării, cromatica dominată de griuri colorate şi mai ales refuzul oricărui tip de perspectivă tradiţională a atras mai ales critici negative. Scriitorul Huysmans a comparat lucrarea cu frescele din trecut. Pe de altă parte, artişti din generaţiile mai tinere precum Seurat, Signac, Gauguin, Maurice Denis sau Picasso au fost entuziasmaţi peste măsură de această imagine tăcută, iar Puvis a devenit liderul unui nou stil în pictură.

Aceasta a fost prima dintre lucrările lui Puvis cumpărate de Stat. De asemenea, Le pauvre pêcheur a stârnit vii reacţii la Salonul Societăţii Artiştilor Francezi din 1881 şi a fost prima dată cumpărată în 1887, când a fost iar prezentată publicului de către colecţionarul Durand-Ruel. Au trecut aşadar şase ani până când un muzeu naţional a îndrăznit să expună acest tip de pictură, atât de ireală în lumina convenţiilor vremii. Azi, lucrarea, un ulei pe pânză, se află la Musée d’Orsay. Prin acest tablou, artistul anunţa mişcarea simbolistă.
Acesta a căutat să reprezinte izolarea şi mizeria unei fiinţe umane. Marea, de un gri murdar, e redată stingându-se treptat spre orizont. Imaginea de ansamblu inspiră o adâncă melancolie şi un sentiment de durere profundă. Sub un cer gri stă pescarul, cu mâinile una peste alta, ca-n rugăciune. Cea mai cunoscută lucrare a artistului a fost făcută într-o perioadă mai grea a vieţii. Artistul a spus că dorinţa sa a fost ca această lucrare să fie înţeleasă ca exprimând ceva uman, natural, şi nu ceva de natură mitică, religioasă ori filosofică.
Însă, am putea spune noi, lucrarea le înglobează într-o oarecare măsură pe toate: are un caracter profund uman şi totodată filosofic, prin expresia de meditaţie a pescarului, iar caracterul religios este dat de atitudinea corporală a bărbatului şi de actul pescuitului, care are un substrat creştin în arta europeană.[1] Subiectul putea fi înţeles ca unul banal şi lipsit de anecdotă şi este prezentat încă din titlu. Mulţi critici consideră această lucrare ca fiind nereuşită.
Criticul Petronius Arbiter condamnă faptul că liniile compoziţiei sunt prea în zigzag, capul fetei ar fi prea mare, iar părul ei e redat ca al unui bărbat, copilul are o atitudine nefirească, iar picioarele pescarului sunt prea scurte, având în vedere că de la genunchi în jos par a nu avea unde să se continue în interiorul bărcii. Capul pescarului este construit copilăreşte, mai spune criticul. Te face să-ţi pui întrebarea: ce face de fapt acest pescar? Se roagă, pescuieşte sau filosofează asupra destinului său? Întreaga abordare este copilărească, crede Arbiter.[2] Fata din tablou a fost identificată de unii ca o soţie, iar de alţii ca fiica pescarului.
Artistul însuşi, pe la 1900, a susţinut cea din urmă variantă, descriind subiectul şi semnificaţia lucrării sale. Artistul spune că mama copiilor este moartă, iat fata este acolo pentru a-şi supraveghea fratele, aşezat pe un pat de flori. El mai spune că această viziune a suferinţei nu a împrumutat-o de altundeva decât de la sine.[3]
Scriitorul August Stindberg, într-o scrisoare către Gauguin, îşi exprimă admiraţia pentru Bietul pescar, spunându-i ca îi revine frecvent în minte această lucrare şi că s-a dus la The Luxembourg Museum să o contemple. Pe lângă critici, tabloul a şi inspirat alte două lucrări: una care respecta originalul, de Aristide Maillol (Musée de Beaux-Arts, Nancy) şi cea a lui Georges Seurat.[4] În 1879, acesta a pictat un peisaj din Saint Ouen pe o bucată de panou din lemn, în care a integrat şi compoziţia lui Puvis. Aceasta este o interpretare pictată probabil din memorie, peste un studiu de peisaj, în ulei, şi e considerat un sincer omagiu adus lui artistului.        





[2] Petronius Arbiter, A Trivial Work of Art: The Poor Fisherman by Puvis de Chavennes, The Art World, vol. I, nr. 3, pag. 202
[3] Aimee Price Brown, Pierre Puvis de Chavannes: the Artist and his Art, New Haven, Yale University Press, 2010, pag. 47, nota 21

Cronica de film

Midnight in Paris – înapoi în anii ‘20



O poveste de Woody Allen, una dintre cele mai bune din ultimii ani, Midnight in Paris  (2011) este o comedie romantică, cu caracter de film fantastic, despre o călătorie în timp a unui tânăr scriitor aflat în căutarea inspiraţiei. Pe toată durata filmului se face paralela dintre Parisul actual şi Parisul anilor 1920, care e conturat aşa cum apare în  A Moveable Feast a lui Ernest Hemingway.
Filmul e o coproducţie a grupului spaniol Mediapro şi Gravier Productions, casa de producţii a lui Allen, având în distribuţie nume importante precum Owen Wilson, Rachel McAdams, Marion Cotillard, Léa Seydoux, Kathy Bates și Adrien Brody.
A avut premiera în 2011 la Festivalul de Film de la Cannes, a primit aprecierea criticilor şi a fost răsplătit în 2012 cu un Oscar pentru cel mai bun scenariu original, un Glob de Aur pentru cel mai bun scenariu şi alte 3 nominalizări pentru cel mai bun film, cel mai bun regizor şi cel mai bun Art Direction.


Adriana şi Hamingway

Gil Pender (Owen Wilson) se află în vacanţă la Paris cu logodnica sa Inez şi cu părinţii acesteia. Cei doi urmează să se căsătorească, dar nu totul merge bine, pentru că Inez şi părinţii ei fac anumite presiuni asupra lui Gil. Acesta din urmă ar vrea să se mute la Paris după căsătorie, dar Inez nu vrea să ia în calcul opţiunea. Scenarit la Hollywood, Gil vrea să facă un pas important spre literatură. Deşi aproape gata, simte că lipseşte ceva din cartea la care lucrează. Călătoria ar putea avea rolul de a rezolva problema, crede el. Petrece timp cu Inez, cu părinţii, iar grupului se mai alătură şi doi prieteni, un fost coleg de facultate de-al ei, pedantul Paul, şi soţia lui.
El e genul de scriitor care consideră la fel ca mulţi alţii, că s-a născut în epoca nepotrivită. Pentru el ideal ar fi fost să trăiască în efervescenţa Parisului de la 1920. Aparent totul decurge normal în timpul zilei, se plimbă prin Paris, vizitează Versailles, chiar dacă el nu se simte tocmai în largul său din cauza companiei, dar când miezul nopţii îl prinde singur şi rătăcit pe străzile oraşului, ceva interesant se întâmplă, ceva care îşi va pune amprenta asupra primei cărţi la care lucrează şi care doreşte să iasă bine. Apare de nicăieri o maşină de epocă, iar pasagerii ei îl invită la o plimbare. Acceptă fară ezitare şi fără să-şi dea seama o vreme ce se întâmplă de fapt.
Curând ajunge într-un local vechi, dar animat de petrecerea care are loc şi e surprins când e abordat de o tânără pe nume Zelda. Curând acesteia i se alătură soţul, Scott Fitzgerald, scriitorul !!! Petrece seara cu ei, apoi aceştia îl invită la o cafenea. În secundele următoare se vede la masă cu Hamingway, pe care îl roagă să arunce o privire peste manuscrisul său la o viitoare întâlnire şi să-I dea o părere. Seara se încheie, Gil se întoarce la hotel şi îi vine greu să credă cele întâmplate, dar are de gând să revină.
Când o face are parte de alte întâlniri surpriză: cu Picasso, Belmonte, Dali, Man Ray, Luis Bunuel, T.S. Eliot şi nu numai. E ca şi cum i s-a împlinit visul de a trăi în anii ’20. Repetă experienţa nopţi la rând. Primeşte sfaturi pentru carte de la Gertrude Stein. Ajunge să se simtă atras de amanta lui Picasso, Adriana, şi să pună la îndoială sentimentele pentru Inez. Ar vrea să rămână aici cu Adriana, dar curând află că ea vizează la belle époqhe, că pentru ea asta ar fii viaţa perfectă. Dintr-o întâlnire cu Degas, Gauguin şi Toulouse-Lautrec observă că pentru aceştia ‘’epoca de aur’’ ar fi Renaşterea. Conştientizează acum că poate toţi artiştii visează la ce nu au şi în următoarea noapte la ora 12 nu mai părăseşte prezentul pentru aventuri în trecut. Decide să trăiască în timpul său, rupe logodna cu Inez şi vrea să rămână la Paris.
Dar asta nu e tot… Veţi mai avea parte de câteva surprize în timpul vizionării. Vorbim de o poveste altfel, una inspirată şi mai ieşită din tipare, care ar merita timpul dvs., care vă poate captiva şi amuza. Are toate ingredientele. 

Cosmina Marcela Oltean, ITA II