Judith Skillman: Between Nature, Emotion and Abstraction

American artist Judith Skillman works primarily with oil on canvas and wood, creating expressive paintings rooted in her response to the natural world. Her practice moves between recognizable elements of landscape and increasingly abstract interpretations, where colour, texture and gesture become as important as the subject itself.

Skillman’s artistic background includes studies at McDaniel College, Pratt Fine Arts Center and Seattle Artist League (SAL), and her work has been presented in exhibitions at venues including The Pratt, Galvanize and Seattle Artist League. Her paintings have also appeared on the covers of Thin Air Magazine, Pithead Chapel and Torrid Literature, as well as in publications such as The Penn Review, Artemis and Raven Chronicles.

A landscape transformed by feeling
Although nature remains an important point of departure, Skillman’s paintings are not simply attempts to reproduce what the eye sees. Her landscapes often become spaces where atmosphere, memory and emotion are translated into colour and physical movement.

Horizons, skies, water and land remain perceptible, yet they are interpreted through broad passages of colour, layered surfaces and visible brushwork. In "Pacific Beach II", for example, the ocean and sunset are suggested through horizontal bands and palette-knife marks, allowing the landscape to retain its recognizable character while becoming more tactile and expressive. "Storm Front" similarly balances the suggestion of a landscape with a much more abstract treatment of its elements.

This tension between representation and abstraction is one of the most interesting aspects of Skillman’s work. The viewer can recognize a sea, a horizon or an approaching storm, but the painting does not depend on precise depiction. Instead, the experience is shaped by the interaction of colour, texture, rhythm and the physical presence of the paint.

Water as colour, movement and atmosphere
Water occupies a particularly visible place within Skillman’s recent body of work. "Turquoise Sea", created in 2026 in oil on wood, is part of a group of works that includes "Lavender Sea", "Fire & Water" and "Water Study". Even the titles point toward an approach in which water is explored not only as a landscape element, but also through colour and visual sensation.
In these works, the idea of water can be approached through shifts in hue, layered surfaces and fluid gestures rather than through conventional realism. Blue and turquoise become more than descriptive colours: they help construct the atmosphere of the image, while the material quality of oil paint introduces a sense of depth and movement.

This makes Skillman’s work particularly relevant to a broader understanding of landscape abstraction. Nature is present, but it is filtered through the artist’s individual perception. What remains is not necessarily a literal place, but an impression — a changing relationship between light, colour, movement and feeling.

 Judith Skillman and WATER: BLUE PULSE OF EARTH
This connection with water makes Judith Skillman a natural presence within "WATER: BLUE PULSE OF EARTH", the next juried online exhibition at People & Paintings Gallery, where she is serving as curator.
The exhibition invites artists to explore water in its many manifestations — from oceans, rivers and lakes to waves, glaciers, streams and distant horizons. Artists approach the theme through realism, abstraction or experimental techniques, with an emphasis on water as a fluid, powerful, reflective and transformative force.

The exhibition is now on view. Discover the works and cast a vote: https://peopleandpaintings.com/exhibitions/water_blue_pulse_of_earth 

Cosmina Marcela Oltean

https://peopleandpaintings.com/

Juried Exhibition "Landscape Through My Eyes" as Different Ways of Seeing the World

A landscape is never simply what we see. It can be a real place, a memory, an emotion, a state of mind, or even a space that exists only in the imagination. Starting from this idea, the juried exhibition “Landscape Through My Eyes,” presented by People & Paintings Gallery and curated by artist Geanina M. Zaharia, brought together works exploring different ways of seeing, interpreting, and transforming the landscape through art.

The exhibition was the 43rd juried art exhibition in the People & Paintings Gallery program and presented a diverse selection of contemporary artistic perspectives. Following the jurying process, 22 artworks were selected for the exhibition, offering a varied exploration of the relationship between artists and the landscapes they choose to represent.

The selected works approach the theme from different directions. Some remain close to the observation of nature and the physical world, while others transform the landscape through memory, emotion, imagination, or personal experience. Through painting, photography, and other artistic approaches, each artist creates a distinct visual interpretation of what a landscape can mean.

For curator Geanina M. Zaharia, this diversity of perspectives is an essential part of the artistic experience. As an artist and curator, she is interested in bringing together different sensitivities and encouraging artists to transform what they see into a personal form of expression. As she explains, her aim is to “promote talented artists, of all ages and styles, to spread beauty.”

This perspective resonates naturally with the theme of the exhibition. If a landscape can be viewed in countless ways, each artwork becomes an invitation to discover another world. A familiar place can become something entirely different through painting or photography, while an imagined landscape can carry the same emotional intensity as a real one.

In this sense, “Landscape Through My Eyes” does not offer a single definition of landscape. Instead, it brings together different perspectives and personal interpretations, showing that what we see is inseparable from the way we look at it — shaped by experience, sensitivity, memory, and imagination.

At the end of the exhibition, three awards were presented, recognizing three artists through distinct award categories:

🏆 Gallery Award — $100 to “Golden Field” — Cosmina M. Oltean

🏆 Curator’s Award — $100 to “Winter Day. Monastery Island.” — Alexander Kusenko

🏆 Popular Vote Award — $50 to “Caribbean Jungle Memories Full of Light, Life and Colors” — Zaplaflora

Congratulations to the winners and to all the artists selected for “Landscape Through My Eyes”. Our sincere thanks to Geanina M. Zaharia for curating the exhibition and for bringing together such diverse artistic perspectives on the landscape, as well as to all participating artists for sharing their unique ways of seeing the world.

https://peopleandpaintings.com/

Linii fine și umbre delicate: Arta Geaninei Zaharia

Când își construiesc lucrările, artiști pornesc de la un sentiment, o stare, o amintire sau de la un crâmpei de vis. Pentru Geanina M. Zaharia, arta a fost dintotdeauna strâns legată de întregul ei univers interior - un spațiu în care imaginația, emoția și observația se întâlnesc și prind treptat contur pe hârtie.

Parcursul său artistic a început înainte de studiile universitare. De mică a participat la concursuri de artă locale și naționale, obținând premii. Mai târziu, a urmat specializarea Grafică a Facultății de Arte Vizuale și Design din cadrul Universității Naționale de Arte „George Enescu” din Iași, continuând apoi cu un masterat în Grafică și Animație 3D.

Însă studiile nu au însemnat doar acumularea unor tehnici și deprinderi artistice. Au ajutat-o să înțeleagă cât de important este pentru un artist să-și găsească propria voce. „Cred că arta înseamnă reinterpretare, modificare, transformare și, dacă ai noroc, inovație”, îmi spunea Geanina, cu ceva timp în urmă, într-un interviu. „Nu are rost să imiți fidel creația altor artiști. Trebuie să-ți creezi propria artă.” Această idee pare să fi rămas până astăzi în centrul practicii sale.

O lume construită încet, detaliu cu detaliu

Compozițiile ei au fost lucrate întotdeauna cu multă răbdare. Putea petrece ore întregi desenând, revenind asupra detaliilor, adăugând, corectând și reconsiderând, lăsând imaginea să se construiască treptat, fără să o forțeze să existe înainte de vreme.

Am avut ocazia să-i urmăresc îndeaproape procesul, fiind colege de facultate, dar și de cameră în anii studenției și, de multe ori, am văzut cum lucra zile la rând. Un desen prindea încet contur, în etape, uneori rămânea o vreme neterminat, pentru ca ea să revină asupra lui mai târziu. Ceea ce, la început, părea doar o succesiune de linii și detalii se transforma, în cele din urmă, într-o lume întreagă.

Aceeași răbdare poate fi regăsită și astăzi în lucrările sale. În creațiile mai timpurii, Geanina a explorat creionul, tușul și acuarela, combinând adesea compoziții minuțioase cu o imaginație bogată. Imaginile sale păreau să existe undeva între observație și fantezie, între realitate și lumea imaginară. Mai târziu, studiile de animație 3D au deschis o nouă dimensiune lumii ei artistice. În timpul masteratului, a realizat, atât conceptual, cât și practic, o secvență animată inspirată dintr-o poveste.

Trecerea de la grafica tradițională la creația digitală a venit, astfel, natural. S-a schimbat instrumentul, dar elementul esențial a rămas același: imaginația.

De la desenul tradițional la arta digitală și, din nou, la chipul uman

De-a lungul anilor, Geanina a experimentat ilustrația, animația, portretul, compoziția artistică, designul de logo-uri și proiectele vizuale personalizate. În prezent, însă, un gen ocupă un loc aparte în practica sa: portretul realist în grafit.

Pe profilul ei de pe site-ul People & Paintings Gallery, artista vorbește despre inspirația pe care o găsește în „frumusețe și detalii naturale” și despre fascinația pentru chipul uman, pentru umbrele, diferitele nuanțe de gri și expresiile care îl transformă.

Există o anumită contradicție în alegerea grafitului, unul dintre cele mai sobre și restrictive medii artistice, după ce a explorat lumi pline de culoare și imaginație. Creionul îi oferă însă ceva esențial: subtilitate.

Un chip se poate schimba printr-o modificare aproape imperceptibilă a privirii, prin direcția unei umbre sau prin felul în care este redată textura părului. În portretele Geaninei, aceste detalii devin limbajul prin care personalitatea începe să se contureze. „Îmi place armonia dintre creion și hârtie și toate texturile și formele care se creează astfel”, mărturisește artista.

Printre lucrările ei recente regăsim portrete ale unor actori, personalități istorice, dar și ale unor oameni simpli, care i-au comandat portrete. Indiferent de subiect, atenția rămâne concentrată asupra expresiei, asupra acelui moment în care un desen corect din punct de vedere tehnic începe să transmită mai mult decât asemănarea fizică și să capete din prezența unui om real.

Pentru Geanina, arta nu a fost niciodată doar o ocupație sau un hobby. A fost mereu modul ei de a privi și de a înțelege lumea. Artista a descris arta drept „o alegere, un stil de viață” și, mai profund, drept o necesitate - un mod prin care poate trece atât prin momentele frumoase, cât și prin cele dificile.

Această convingere explică, poate, caracterul atât de personal al lucrărilor ei. Chiar și atunci când desenează chipul altcuiva, ceva din ea însăși se așterne în lucrare, prin răbdare, sensibilitate, fascinația pentru detaliu și atracția pentru frumos.

Poate tocmai de aceea parcursul ei artistic nu s-a limitat niciodată la un singur mediu sau la o singură direcție. Creionul și tableta grafică sunt instrumente diferite; animația, ilustrația și portretul se lucrează fiecare în tehnici specifice, dar toate servesc, în fond, aceluiași scop: acela de a da formă unui lucru care există mai întâi în imaginație.

Artistul-curator

Mai există o dimensiune a identității creative a Geaninei: aceea de curator. Interesul ei pentru artă nu se oprește la propria creație, fiind la fel de preocupată să descopere alți artiști, să le descopere lumile vizuale și să creeze contexte în care diferite voci artistice se pot întâlni.

Așa cum spune chiar ea, își dorește să „promoveze artiști talentați, de toate vârstele și stilurile, pentru a răspândi frumusețe”. Această dublă ipostază - de artist și curator - îi oferă o perspectivă aparte. Știe ce înseamnă să stai în spatele unei lucrări și să dezvălui prin ea ceva personal, dar știe și ce înseamnă să privești numeroase lucrări, căutând legături, contraste și sensuri între ele.

În ultimii ani, a curatoriat câteva expoziții la People & Paintings Gallery, devenind parte din programul galeriei. În această săptămână, galeria îi prezintă lucrările, oferind publicului ocazia de a descoperi o parte din universul ei artistic - în special portretele în grafit și atenția minuțioasă acordată chipului uman.

Începând de luni, 7 septembrie, Geanina revine în spațiul galeriei într-o altă ipostază: cea de curator al expoziției „Landscape Through My Eyes”, a 43-a expoziție de artă jurizată la People & Paintings Gallery, care se va desfășura până pe 18 septembrie 2026.

Așadar, întâi ne invită în propria lume, apoi creează un spațiu în care alți artiști ne pot arăta felul în care văd ei lumea prin peisaj. Fie că ține în mână un creion, construiește digital o lume imaginară, studiază un chip sau selectează lucrări pentru o expoziție, ea face, în esență, același lucru: privește cu atenție, imaginează și transformă ceea ce vede într-un lucru care poate fi împărțit, dăruit.

Iar undeva între prima linie și imaginea finală, lumea aceea care a existat mai întâi doar în imaginație, devine artă.

Cosmina Marcela OLTEAN

 

Foto: Colaj cu lucrări ale Geaninei – „The Wizard” / „Digital Self Portrait” / „Autumn”; desen în creion după peisaj de Vincent van Gogh; portret „Anne with an E”.

Profilul artistei: Geanina M. Zaharia [https://peopleandpaintings.com/geanina_m_zaharia]

Din 7 septembrie, selecția expoziției se vede aici:
Landscape Through My Eyes [https://peopleandpaintings.com/exhibitions/landscape_through_my_eyes]

Dincolo de legendă: Două proiecte de artă contemporană la Castelul din Trenčín, Slovacia

 La Castelul din Trenčín*, istoria, legenda și arta contemporană se întâlnesc într-un dialog despre memorie, tăcere și urmele invizibile ale trecutului. Două proiecte prezentate în acest spațiu istoric — „Palimpsest and the Whispers of the Well”, o instalație video holografică realizată în 2026 de artiștii interdisciplinari Ahmet Rüstem Ekici și Hakan Sorar, și „OOZE”, instalația site-specific a arhitectei și artistei Büşra Tunç — revin asupra celebrei legende a Fântânii Iubirii, dar o privesc din perspective profund contemporane.

În loc să reproducă povestea romantică asociată fântânii, cele două lucrări caută ceea ce se află dincolo de ea: munca și efortul ascunse în piatră, vocile care nu au fost auzite, tăcerile care au devenit parte din istorie și straturile de memorie care continuă să existe sub narațiunea cunoscută.

Dincolo de poveste: Muncă, materie și memorie

De secole, Fântâna Iubirii de la Castelul din Trenčín este asociată cu o legendă romantică. Însă, dincolo de povestea idealizată, există o altă istorie, una legată de efort fizic, construcție și rezistența materialului.

Acesta este punctul de plecare al lucrării „Palimpsest and the Whispers of the Well”, care, după cum explică artiștii, mută atenția „de la mit la memorie, dezvăluind munca invizibilă încorporată în piatră.”

Conceptul de palimpsest — o suprafață pe care urmele unor înscrisuri mai vechi rămân vizibile sub cele ulterioare — devine esențial pentru înțelegerea instalației. Legenda romantică reprezintă stratul vizibil, lustruit, al poveștii, în timp ce urmele uneltelor, rezistența pietrei și munca anonimă rămân ascunse dedesubt.

Instalația este amplasată paralel cu fântâna originală. Zece dispozitive holografice sunt dispuse asemenea unui cor în jurul privitorului, iar mișcarea lor mecanică permanentă devine parte a lucrării. Repetiția acestei mișcări trimite la efortul constant aflat în spatele atât al construcției istorice, cât și al iluziei tehnologice create de instalație.

Imaginile proiectate prezintă fragmente de scene — mâini care se întind, voaluri care trec prin spațiu, forme organice aflate într-o continuă transformare. Aceste „halucinații digitale” oscilează între realism și abstractizare, uneori sincronizându-se, alteori devenind disonante.

Tensiunea dintre armonie și dezordine reflectă astfel tensiunea dintre povestea aparent coerentă și straturile complexe care se ascund în spatele ei.

Prin video generat cu ajutorul inteligenței artificiale, design sonor generativ și realitate augmentată, lucrarea aduce tehnologia contemporană în dialog cu materialitatea veche de secole a castelului. Vizitatorii pot accesa conținut suplimentar printr-o interfață AR activată prin cod QR, extinzând instalația fizică într-un spațiu virtual. Astfel, fântâna devine, în cuvintele artiștilor, „un loc al rememorării și al efortului colectiv.”

Femeia din interiorul legendei

Dacă Palimpsest and the Whispers of the Well explorează straturile materiale și fizice ascunse în spatele poveștii romantice, „OOZE”, proiectul realizat de Büşra Tunç, se concentrează asupra unei alte forme de absență: vocea. În centrul lucrării se află Fatima — prezentă în inima legendei, dar lipsită de posibilitatea de a vorbi pentru ea însăși.

Textul proiectului pornește de la o observație esențială: „În legenda Fântânii Iubirii, Fatima este prezentă, dar niciodată pe deplin recunoscută.” Deși povestea se construiește în jurul captivității sale, ea nu primește statutul unui subiect care vorbește, cunoaște și acționează în propria poveste. Tăcerea ei devine astfel o condiție care limitează ceea ce poate fi spus, cunoscut și transmis mai departe.

De aici pornește OOZE. Dintr-o perspectivă contemporană, poziția Fatimei scoate la iveală o fisură chiar în structura legendei. Povestea continuă să circule, să fie transmisă și să pară completă, însă se sprijină pe figura unei femei căreia nu i se permite să vorbească. Această contradicție nerezolvată destabilizează povestea, dezvăluindu-i limitele.

Castelul ca spațiu al tăcerii

Instalația lui Büşra Tunç situează prezența Fatimei în interiorul castelului, transformând un spațiu istoric asociat cu captivitatea într-un „câmp perceptual încărcat”. Aici, povestea nu este reconstruită printr-o succesiune convențională de imagini și informații. În schimb, vizitatorul intră într-un mediu în care respirația, sunetul, fragmentele de limbaj și lumina circulă prin spațiu. Clustere fosforescente de text apar și dispar, refuzând să se fixeze într-un singur sens. Sunetul nu funcționează ca un discurs propriu-zis, ci mai degrabă ca efort și respirație.

Este o alegere importantă: Fatima nu primește, prin intermediul instalației, o voce clară și definitivă. Lucrarea nu încearcă să inventeze ceea ce ea ar fi spus, ci atrage atenția asupra condițiilor care au făcut imposibilă existența unei astfel de voci în cadrul legendei.

După cum explică textul proiectului, „OOZE nu caută să restaureze o voce pierdută. În schimb, urmărește modul în care tăcerea continuă să modeleze ceea ce poate fi spus și ceea ce poate fi reținut în memorie.” Fatima devine astfel centrală pentru legendă, dar rămâne incapabilă să acționeze pe deplin în interiorul ei. Prezența sa nu repară povestea, ci o tensionează și îi expune limitele.

Două perspective contemporane asupra aceleiași legende

Deși folosesc limbaje artistice diferite, cele două instalații au un punct comun fundamental: privesc dincolo de suprafața unei povești familiare.

Palimpsest and the Whispers of the Well se îndreaptă spre material — piatră, unelte, muncă, mișcare mecanică și urmele lăsate de oameni. OOZE se concentrează asupra imaterialului — tăcere, respirație, memorie, absență și dificultatea recuperării unei voci pe care istoria nu a păstrat-o. Una dintre lucrări ne invită să ne întrebăm ce urme fizice au fost ascunse sub legendă, în timp ce cealaltă întreabă a cui voce a fost ascunsă în interiorul ei.

Împreună, cele două proiecte transformă Fântâna Iubirii dintr-un reper asociat unei povești romantice într-un spațiu al întrebărilor. Arhitectura medievală a Castelului din Trenčín devine parte activă a acestei întâlniri, permițând artei contemporane să intre în dialog cu poveștile, corpurile și urmele acumulate aici de-a lungul secolelor.

Rezultatul nu este o respingere a legendei, ci o lectură mai profundă a acesteia. Dincolo de romantism se află munca și efortul; dincolo de narațiune se află tăcerea; dincolo de ceea ce este vizibil există alte istorii care așteaptă să fie percepute.

În aceste două lucrări, Fântâna Iubirii devine mai mult decât un monument al unei povești romantice. Devine un palimpsest al memoriei — un loc în care tehnologia contemporană, sunetul, lumina și intervenția spațială fac perceptibile straturi care până acum au rămas ascunse și ne invită să reconsiderăm nu doar ceea ce ne spune istoria, ci și ceea ce a ales să nu spună.

- - -

*Orașul istoric Trenčín este Capitală Culturală Europeană în 2026.

Foto, text - Cosmina Marcela Oltean

Scurtă istorie a tehnicii fotografice în expoziția “1001 Aparate și Accesorii Foto”

Aparatul de fotografiat are o istorie de aproape 200 de ani, însă principiul optic pe care se bazează este cunoscut de peste două milenii. Filosoful grec Aristotel descria încă din secolul al IV-lea î.e.n. fenomenul camerei obscure, dispozitiv care avea să fie studiat și perfecționat de-a lungul timpului. În Renaștere, Leonardo da Vinci i-a explicat în detaliu funcționarea, iar artiști precum Johannes Vermeer se consideră că au utilizat acest principiu pentru realizarea unor compoziții remarcabile. Camera obscură reprezintă fundamentul optic al fotografiei și, mai târziu, al cinematografiei, marcând începutul unei revoluții a modului în care omul a învățat să surprindă și să păstreze imaginea.

Călătoria fotografiei în România începea în secolul al XIX-lea, evoluând într-un ritm destul de accelerat de la primele aparate voluminoase (aparate masive din lemn, cu burduf) și plăcile de sticlă la peliculele portabile și, mai târziu, la tehnologia digitală. În decurs de aproximativ un secol, fotografia s-a transformat dintr-un proces complex, rezervat profesioniștilor, într-un mijloc accesibil publicului larg, iar arta portretului, practicată în elegantele studiouri fotografice interbelice din București și din alte mari orașe ale țării, a devenit treptat parte din viața de zi cu zi a celor care au avut posibilitatea de a-și procura un aparat. Evoluția tehnologică și artistică a fotografiei poate fi urmărită prin câteva etape esențiale.

Pionieratul și plăcile umede (secolul al XIX-lea)

Primele fotografii erau realizate cu aparate masive din lemn, prevăzute cu burduf și montate pe trepied. Unul dintre cei mai importanți pionieri ai fotografiei din România, Carol Popp de Szathmári, a rămas în istorie prin documentarea Războiului Crimeii, dar și prin numeroase fotografii, picturi sau desene ce ilustrau peisaje și oameni din spațiul românesc. Fotografiile sale erau realizate pe plăci de sticlă tratate cu substanțe fotosensibile, proces care necesita vaste cunoștințe, măiestrie și precizie. Ulterior, aparatele au devenit mai compacte, fiind construite din metal și păstrând mecanismul cu burduf, ceea ce le-a făcut mai ușor de transportat și utilizat.

Stereoscopul este un dispozitiv optic destinat vizualizării imaginilor bidimensionale în relief (cu efect 3D). Acesta utilizează două fotografii ale aceluiași subiect, realizate din unghiuri ușor diferite, imitând modul în care percep lumea cei doi ochi ai omului, aflați la o distanță de aproximativ 6–7 cm. Fiecărui ochi îi este prezentată o imagine diferită doar la nivel de detaliu, iar creierul le suprapune, creând impresia de adâncime și volum. Stereoscoapele, realizate inițial din lemn, apoi și din metal, au fost extrem de populare ca formă de divertisment în secolele al XIX-lea și al XX-lea. Prin intermediul lor, oamenii puteau “călători” virtual în locuri în care nu puteau ajunge altfel în vremuri în care călătoriile erau rezervate doar celor mai norocoși. Alte imagini stereoscopice prezentau scene din filme sau povești pentru copii. În expoziție puteți descoperi atât modelul clasic din lemn și metal, cât și variante mai recente, din plastic (anii ‘50-’80).

Epoca de aur a studiourilor (1920–1940)

În perioada interbelică, fotografia de salon și fotografia de legitimație cunosc o dezvoltare fără precedent în România. Studiourile fotografice devin tot mai numeroase, iar portretul fotografic se transformă într-un simbol al statutului social și al modernității. Aparate performante, produse de companii precum Leica sau Zeiss Ikon, ajung în atelierele fotografilor profesioniști din București și din întreaga țară, contribuind la realizarea unor impresionante arhive de portrete, imagini de familie și documente vizuale ale epocii.

Aparatele de masă (1950–1980)

În a doua jumătate a secolului al XX-lea, fotografia devine tot mai accesibilă publicului larg. Pe piața românească ajung aparate de fabricație sovietică, precum Smena, Zenit sau FED, dar și modele est-germane, precum Praktica și Exakta. Odată cu răspândirea acestora, fotografia se transformă într-un hobby practicat de mii de români, care își imortalizează familia, vacanțele la mare sau în stațiuni, excursiile montane și momentele importante din viața de zi cu zi.

Revoluția analogică târzie și tranziția

În ultimele decenii ale fotografiei pe film, aparatele care utilizau pelicula de 35 mm au devenit standardul atât pentru amatori, cât și pentru profesioniști. Modelele produse de Olympus, Canon, Nikon și alți producători consacrați, alături de aparatele compacte cu bliț încorporat, au dominat piața până la începutul anilor 2000, când tehnologia digitală a început să înlocuiască fotografia analogică.

Anii ‘70: Trecerea spre digital

Primul aparat foto digital a fost construit în 1975 de Steven Sasson, inginer al companiei Kodak. Dispozitivul cântărea aproape patru kilograme, realiza imagini alb-negru cu o rezoluție de numai 0,01 megapixeli și înregistra fiecare fotografie pe o casetă magnetică, procesul de salvare durând aproximativ 23 de secunde. Deși rudimentar după standardele actuale, acest prototip a marcat începutul revoluției digitale care avea să transforme complet fotografia.

Un loc aparte în istoria fotografiei îl ocupă aparatul Polaroid, inventat în 1947 de americanul Edwin Land. Acesta permite obținerea unei fotografii dezvoltate aproape instantaneu, datorită unui film special care conține propriul sistem de developare. După expunere, fotografia trece printre role presoare care distribuie uniform substanțele chimice necesare, iar imaginea apare treptat sub ochii utilizatorului, fără a fi nevoie de un laborator fotografic.

În expoziția de la Muzeul Oltului și Mureșului Superior din Miercurea Ciuc veți putea descoperi aparate fotografice, accesorii și echipamente reprezentative pentru fiecare dintre aceste etape, ilustrând evoluția tehnologică și artistică a fotografiei de-a lungul ultimelor două secole. Expoziția este deschisă până pe 31 octombrie 2026, iar pentru date suplimentare puteți consulta website-ul sau pagina de Facebook: MNCR - Muzeul Național al Carpaților Răsăriteni.

Foto, text - Cosmina Marcela OLTEAN

“Foreign Star”- Geometria, filosofia și spațiul urban

Două forme sculpturale spectaculoase au transformat recent una dintre piețele istorice ale orașului Brno într-un spațiu dedicat artei contemporane. “Foreign Star I” și „Foreign Star II”, realizate de sculptorul ceh Jan Dostal, au fost amplasate în Šilingrovo náměstí, în cadrul programului Galerie Šilingrák, propunând o întâlnire între geometrie, filosofie și spațiul urban.

La prima vedere, lucrările amintesc de structuri cristaline sau de obiecte desprinse dintr-un univers futurist. În spatele acestei aparente complexități se află însă un principiu geometric riguros: icosaedrul, unul dintre cele cinci corpuri platonice.

Format din 12 vârfuri și 20 de fețe triunghiulare, icosaedrul este una dintre cele mai fascinante forme geometrice, studiată de matematicieni și filosofi încă din Antichitate. Inspirată din scrierile lui Platon, această formă simbolizează perfecțiunea, armonia universală și echilibrul, depășind astfel statutul unui simplu corp geometric și devenind expresia unei ordini ideale a lumii.

Pornind de la această structură, Jan Dostal transformă un concept abstract într-o intervenție artistică monumentală, invitând publicul să experimenteze prin spațiu, lumină și mișcare ceea ce, în mod obișnuit, aparține matematicii și filosofiei.

Două stele în dialog cu orașul

Împreună, “Foreign Star I” și „Foreign Star II” cântăresc aproximativ 300 de kilograme, însă rețeaua complexă de elemente geometrice din care sunt construite le conferă o surprinzătoare senzație de transparență și ușurință.

În funcție de poziția privitorului, sculpturile își schimbă permanent înfățișarea. Din anumite unghiuri par compacte și monumentale, iar din altele permit privirii să traverseze structura lor, încadrând fragmente din clădirile istorice, vegetația și cerul orașului.

Astfel, lucrările nu se limitează la a ocupa spațiul public, ci intră într-un dialog permanent cu acesta. Lumina, arhitectura și mișcarea oamenilor devin parte a experienței artistice, iar geometria capătă o dimensiune vie.

Când matematica devine sculptură

Alegerea icosaedrului oferă proiectului și o puternică dimensiune conceptuală. De-a lungul istoriei, corpurile platonice au fost considerate expresii ale simetriei și ordinii universale, aflate la granița dintre matematică, filosofie și artă.

Prin aducerea acestei forme în spațiul public, Jan Dostal invită privitorul să descopere geometria într-un mod diferit, nu prin formule sau reprezentări teoretice, ci prin volum, materialitate și relația cu spațiul urban.

Titlul lucrării, Foreign Star, adaugă o nouă cheie de interpretare. Sculpturile par aproape extraterestre, asemenea unor obiecte sosite dintr-o altă lume și așezate în mijlocul orașului. Cu toate acestea, ele sunt construite pe unul dintre cele mai vechi și mai armonioase principii geometrice cunoscute.

Un nou reper artistic în Brno

Arta contemporană are capacitatea de a schimba felul în care privim spațiile familiare. În Piața Šilingr, cele două sculpturi nu reprezintă doar o intervenție artistică, ci creează un nou reper vizual al orașului și invită trecătorii să încetinească ritmul și să descopere spațiul dintr-o perspectivă diferită.

Îmbinând sculptura monumentală, geometria, filosofia și arhitectura, “Foreign Star I” și „Foreign Star II” arată că formele matematice pot depăși limitele teoriei și pot deveni experiențe artistice accesibile tuturor, transformând un loc obișnuit într-un spațiu al contemplării și dialogului.

Foto, text – Cosmina Marcela OLTEAN

Un desen, un gând: „Progress”, de Vitaliy Gonikman

Poate viitorul nu înseamnă să devenim mai siguri, ci să învățăm să trăim cu incertitudinea.

A existat o vreme în care cunoașterea aparținea celor care puteau observa, memora, conecta și interpreta. Până au apărut entitățile digitale, capabile să proceseze mai multe informații decât ar putea cuprinde vreodată o minte umană. Și totuși, ceva a rămas neschimbat. Atât omul, cât și mașinăria digitală pot greși. Cu siguranță o fac zilnic.

Omul ia decizii pornind de la fragmentele de realitate cu care a luat contact. Mașinăria face, într-un fel, același lucru, doar că la o scară inimaginabilă: interpretează lumea prin datele pe care le-a primit. Schimbi datele, se schimbă și răspunsul, și înțelesul. Adaugi ceva necunoscut, iar certitudinea începe să se destrame.

Poate că aici se întâlnesc omul și digitalul. Nu în perfecțiune, ci în limitare. Mașinăria poate părea că deține o putere infinită — poate aduna toată cunoașterea lumii, poate calcula, conecta și genera posibilități dincolo de capacitatea umană. Dar nici cel mai puternic sistem nu poate cunoaște ceea ce nu a fost inclus în lumea sa de date. Poate interpreta greșit. Umple golurile cu ce are la îndemână. Produce erori și poate urma un tipar greșit.

Iar omul nu este atât de diferit. Umple golurile cunoașterii cu presupuneri. Reinterpretează ceea ce știe atunci când apar informații noi. Își reconfigurează mereu înțelegerea lumii. Atunci, ce înseamnă cu adevărat progresul? Poate că nu dispariția erorii. Nici apariția unei inteligențe perfecte.

Poate că este tocmai această mișcare continuă între ceea ce știm și ceea ce încă nu înțelegem — între intervenția omului și imensitatea digitală, între prezent și un viitor pe care nu îl putem prevedea nici măcar parțial. În acest spațiu al incertitudinii, omul și entitatea digitală se poziționează similar. Și poate că tocmai asta este una dintre cele mai neașteptate asemănări dintre ei.

Mai multe lucrări de Vitaliy Gonikman: [https://peopleandpaintings.com/vitaliy_gonikman]

Cosmina Marcela OLTEAN