Jocul care unește generații - Puzzle-ul: Istorie, curiozități și popularitate

La finalul lunii ianuarie, pasionații de puzzle marchează Ziua Internațională a Puzzle-ului (29 ianuarie) – o ocazie simbolică de a celebra una dintre cele mai accesibile și apreciate activități recreative. Puzzle-ul este un joc al răbdării, atenției la detalii și al logicii, o activitate de familie care unește generații, un exercițiu de concentrare, dar și o formă de relaxare.

De la instrument educativ la fenomen global

Puzzle-ul modern, cel de tip jigsaw, a apărut în Anglia secolului al XVIII-lea. Inventatorul este considerat cartograful și gravorul britanic John Spilsbury, care, în jurul anului 1766–1767, a lipit o hartă pe o placă de lemn și a tăiat-o în bucăți pentru a ajuta copiii să învețe geografia.

Aceste prime puzzle-uri erau din lemn și aveau un scop educativ, fiind folosite mai ales ca metodă creativă de predare. Denumirea „jigsaw puzzle” provine de la fierăstrăul special folosit pentru tăierea formelor curbe. În secolele XVIII–XIX, puzzle-urile au devenit populare în special în Marea Britanie, iar ulterior s-au transformat într-un joc recreativ pentru toate vârstele.

Puzzle-ul este astăzi parte dintr-o industrie semnificativă și se găsește în diferite forme și realizate din materiale diverse. Deși publicul asociază puzzle-urile mai ales cu cartonul sau lemnul, industria puzzle-urilor este extrem de diversă, folosind de asemenea metal, plastic, cristal sau spumă. Practic, conceptul de puzzle nu este limitat la material, ci la ideea de rezolvare prin potrivire logică sau spațială.  Piața globală de puzzle-uri jigsaw era estimată la aproximativ 9,9 miliarde USD în 2024, cu creștere anuală constantă. De exemplu, un producător francez vinde peste 1 milion de puzzle-uri anual, semn al interesului constant al publicului.

De ce sunt puzzle-urile atât de apreciate?

Creșterea popularității puzzle-urilor este asociată cu nevoia de activități relaxante, care stimulează mintea și reduc stresul. Studiile de piață arată că puzzle-urile sunt apreciate de toate grupele de vârstă, fiind asociate cu dezvoltarea cognitivă și cu starea de bine mentală.

În ultimii ani, puzzle-ul a fost redescoperit și ca obiect cultural și artistic. Unele puzzle-uri sunt create de artiști sau designeri și pot deveni obiecte de colecție, ajungând uneori la valori ridicate pe piața de artă sau design.

Cel mai mare și cel mai mic puzzle din lume

Recordurile variază în funcție de criterii, dar puzzle-urile comerciale moderne pot ajunge la zeci de mii de piese, necesitând sute de ore pentru finalizare, în funcție de complexitate și experiență. Conceptul de puzzle complex este direct legat de numărul de piese și diversitatea formelor.

Cel mai mic puzzle din lume, care figurează în Cartea Recordurilor, este un nano-puzzle realizat de Selegiochi (Italia), alcătuit din 99 piese extrem de mici, având o dimensiune totală de 6,5 × 5,5 cm, adică mai mic decât o carte de joc.

Obiect decorativ

În prezent, mulți cumpărători aleg puzzle-uri ce redau opere de artă celebre sau peisaje pentru a le înrăma după finalizare, transformând jocul într-un obiect de decor.

Puzzle-ul rămâne unul dintre puținele jocuri analogice care traversează generațiile și timpul. De la copii la seniori, de la activitate solitară la activitate de familie, puzzle-ul combină jocul, educația și relaxarea. Într-o epocă dominată de ecrane, puzzle-ul îndeamnă la concentrare și deconectare într-un mod benefic pentru minte.

Cosmina Marcela OLTEAN

Lecția Pop Art – Consum, identitate și realitate socială

Pop Art este una dintre acele mișcări artistice care au schimbat felul în care urma să fie înțeleasă arta. Nu prin rafinament elitist sau abstracții greu de descifrat, ci prin imagini pe care le recunoaștem instant: reclame, benzi desenate, vedete, produse de supermarket. Pop Art a avut curajul să arate că lumea cotidiană, cu tot ce are ea comercial și repetitiv, este un subiect legitim pentru artă.

M-Maybe - Roy Lichtenstein

Pop Art nu este doar o mișcare artistică, ci o adevărată revoluție vizuală, ce comunică prin limbajul specific al reclamelor, benzilor desenate, produselor de supermarket și vedetelor pop. Azi, de Pop Art Day (28 ianuarie), celebrăm arta care a spus fără complexe: da, cultura de masă contează.

Termenul de Pop Art vine de la „popular art” și definește o mișcare apărută la mijlocul secolului XX, care împrumută imagini și simboluri din cultura de masă. Artiștii pop folosesc culori și contraste puternice, contururi clare și tehnici inspirate din tipar și publicitate, adesea reproducând aceeași imagine de mai multe ori. Dincolo de aspectul jucăuș, Pop Art conține o doză serioasă de ironie și critică socială: vorbește despre consum, faimă, identitate și despre modul în care imaginile ne modelează percepția realității.

Mișcarea apare aproape simultan în anii ’50–’60 în Marea Britanie și în Statele Unite. În Europa, artiștii privesc cu fascinație explozia culturii americane a consumului, în timp ce în SUA Pop Art devine o oglindă directă a societății postbelice, marcate de publicitate, televiziune și producție în masă. Este, în multe privințe, o reacție la expresionismul abstract, considerat prea introspectiv și prea rupt de viața reală.

Caracteristicile de bază ale acestei mișcări sunt culorile puternice, plate, adesea inspirate din tipar, imaginile recognoscibile, ușor de „citit”, folosirea tehnicilor industriale (serigrafia, reproducerea mecanică), apelul la ironie, critică socială, ambiguitate și estomparea graniței dintre artă și consum.

Cel mai cunoscut nume asociat cu Pop Art este, așa cum știm deja, Andy Warhol, artistul care a transformat obiecte banale și chipuri celebre în adevărate iconuri vizuale. Conservele Campbell, portretele lui Marilyn Monroe sau Elvis Presley nu sunt doar imagini decorative, ci comentarii despre producția în serie, despre faimă și efemeritate. Roy Lichtenstein, un alt artist emblematic, duce benzile desenate la scară monumentală, folosind punctele tipografice și cadre dramatice pentru a explora emoția ca produs vizual. Richard Hamilton, unul dintre pionierii britanici ai mișcării, analizează societatea de consum cu luciditate și umor, în timp ce Claes Oldenburg transformă obiectele cotidiene în sculpturi uriașe, moi sau rigide, care schimbă complet relația noastră cu lucrurile familiare. James Rosenquist, fost pictor de panouri publicitare, combină imagini comerciale și politice în colaje monumentale, încărcate de tensiune vizuală.

Marilyn Monroe - Andy Warhol

Dacă ar fi să alegem o singură lucrare care să reprezinte esența Pop Art-ului, aceasta ar fi „Campbell’s Soup Cans” de Andy Warhol, realizată în 1962. Seria, compusă din imagini aproape identice ale unei conserve de supă, ridică întrebări esențiale despre originalitate, valoare artistică și rolul autorului. Este o lucrare simplă la prima vedere, dar extrem de puternică, devenită simbolul absolut al relației dintre artă și consum.

Astăzi, Pop Art este mai relevant ca niciodată. Trăim într-o lume dominată de imagini, branduri și repetiție vizuală, exact temele pe care această mișcare le-a pus în discuție cu zeci de ani în urmă. Pop Art nu ne cere să respingem cultura populară, ci să o privim critic, conștient și creativ. De Ziua Pop Art, celebrăm arta care a avut curajul să fie accesibilă, provocatoare și profund conectată la realitatea timpului său.

Marilyn - Richard Hamilton

// EN

The Pop Art Lesson – Consumption, Identity, and Social Reality

Pop Art is one of those artistic movements that fundamentally changed the way art came to be understood. Not through elitist refinement or hard-to-decode abstractions, but through images we recognize instantly: advertisements, comic strips, celebrities, supermarket products. Pop Art had the courage to show that everyday life, with all its commercial and repetitive aspects, is a legitimate subject for art.

Pop Art is not merely an artistic movement, but a true visual revolution, one that communicates through the language of advertising, comics, mass-produced goods, and pop icons. Today, on Pop Art Day (January 28), we celebrate the art that unapologetically declared: yes, mass culture matters.

The term Pop Art comes from “popular art” and defines a movement that emerged in the mid-20th century, drawing imagery and symbols from mass culture. Pop artists employ strong colors and contrasts, clear outlines, and techniques inspired by print and advertising, often reproducing the same image multiple times. Beneath its playful surface, Pop Art contains a serious dose of irony and social critique, addressing consumption, fame, identity, and the ways images shape our perception of reality.

The movement appeared almost simultaneously in the 1950s and 1960s in Great Britain and the United States. In Europe, artists viewed the explosion of American consumer culture with fascination, while in the U.S., Pop Art became a direct mirror of postwar society, shaped by advertising, television, and mass production. In many respects, it emerged as a reaction to abstract expressionism, which was seen as overly introspective and detached from everyday life.

The defining characteristics of Pop Art include bold, flat colors often inspired by print media, recognizable and easily “readable” images, the use of industrial techniques such as screen printing and mechanical reproduction, as well as irony, social critique, ambiguity, and the blurring of boundaries between art and consumption.

The most widely known name associated with Pop Art is, of course, Andy Warhol, the artist who transformed ordinary objects and famous faces into true visual icons. Campbell’s soup cans and portraits of Marilyn Monroe or Elvis Presley are not merely decorative images, but commentaries on mass production, fame, and ephemerality. Roy Lichtenstein, another emblematic figure, elevated comic strips to monumental scale, using typographic dots and dramatic frames to explore emotion as a visual product. Richard Hamilton, one of the British pioneers of the movement, analyzed consumer society with clarity and wit, while Claes Oldenburg transformed everyday objects into oversized, soft or rigid sculptures that completely altered our relationship with familiar things. James Rosenquist, a former billboard painter, combined commercial and political imagery in monumental collages charged with visual tension.

If one were to choose a single artwork to represent the essence of Pop Art, it would be Andy Warhol’s Campbell’s Soup Cans, created in 1962. The series, composed of nearly identical images of a soup can, raises essential questions about originality, artistic value, and the role of the author. Simple at first glance yet profoundly powerful, it has become the ultimate symbol of the relationship between art and consumption.

Today, Pop Art is more relevant than ever. We live in a world dominated by images, brands, and visual repetition—precisely the themes this movement brought into question decades ago. Pop Art does not ask us to reject popular culture, but to view it critically, consciously, and creatively. On Pop Art Day, we celebrate the art that had the courage to be accessible, provocative, and deeply connected to the reality of its time.

Cosmina Marcela OLTEAN

„Shadows of the Landscape” — dialog între peisaj, memorie și corp

O nouă expoziție de artă contemporană invită publicul să regândească relația dintre om și mediul natural, punând în centrul experienței percepția și memoria locurilor ca prezențe vii în corpul și mintea privitorului.

„Shadows of the Landscape”, creație a artistei portugheze Ânia Pais, poate fi vizitată la Contemporar până în 31 ianuarie 2026. Expoziția este parte din programul internațional de rezidențe Studiotopia și este organizată de Centrul Cultural Clujean (CCC), în cadrul ediției Challenge #3: If We Opened People Up, We’d Find Landscapes.

Vernisajul a avut loc pe 9 decembrie 2025 cu participarea colaboratorului artistic în domeniul sunetului, João Feio. Curatoare este Gabriela Moldovan, iar coordonator de program e Corina Bucea.

Expoziția este rezultatul unui proces de cercetare de un an, în care artista a colaborat îndeaproape cu omul de știință Tibor Hartel, specializat în ecologie și conservare, ca parte a dialogului transdisciplinar propus de Studiotopia.

În loc să prezinte peisajul doar ca imagine vizuală, proiectul explorează cum mediile par a rămâne în corpul și memoria noastră, influențând percepțiile emoționale mult după ce locurile dispar din câmpul vizual. Lucrările din expoziție funcționează mai puțin ca reprezentări și mai mult ca invitații la locuire senzorială a acelor spații unde materia, memoria și sensibilitatea se intersectează.

„Suntem o extensie a peisajelor pe care le locuim. Ele ne modelează memoria, corpul și identitatea, devenind parte din felul în care ne raportăm la lume. Atunci când ne îndepărtăm de natură, pierdem nu doar un cadru exterior, ci și o formă profundă de conectare cu noi înșine – un cordon ombilical simbolic care ne hrănește, ne stabilizează și ne susține devenirea” – subliniază echipa de proiect.

Pentru artista portugheză Ânia Pais, această relație nu este una abstractă, ci una trăită intens, corporal. Rezidența din cadrul programului Studiotopia a funcționat ca un proces de revelație: o explorare a modului în care legătura dintre oameni și natură lasă urme emoționale durabile în memorie și identitate, transformând peisajul într-un spațiu interior.

Prima instalație din cadrul expoziției pornește de la un gest arhaic și profund colectiv: ritualul ridicării fânului. Lucrând cu paie și lut, materiale primare și efemere, artista reactivează o formă de cunoaștere transmisă prin corp și comunitate. Paiele, strânse împreună cu tatăl ei de pe un câmp din localitatea natală, devin un limbaj vizual și afectiv – o extensie a mâinilor care le-au adunat, a timpului petrecut împreună, a muncii care leagă generațiile.

Cele trei piese ale instalației, realizate din paie și teracotă, par suspendate între cer și pământ, într-un echilibru fragil care evocă ciclurile naturale ale existenței. Ele vorbesc despre întoarcere, despre continuitate și despre ideea că „tot ce vine din pământ se întoarce în pământ”, într-un proces inevitabil, dar profund reconciliator.

A doua instalație se inspiră din insula de pe lacul Chios – un loc vizibil, dar inaccesibil. Concepută ca un spațiu care poate fi privit, dar nu atins, lucrarea propune o altă formă de relaționare cu peisajul. Aici, distanța nu echivalează cu separarea, ci devine un exercițiu de respect, contemplare și smerenie. Este o invitație la a recunoaște că anumite locuri, amintiri sau forme de cunoaștere își păstrează forța tocmai prin inaccesibilitate.

„Shadows of the Landscape” propune o abordare contemplativă asupra peisajului: acesta nu mai este doar un fundal, ci o prezență ce reverberează în întregul corp al percepției, invitând la o reconectare cu natura ca experiență internă, nu doar ca imagine externă.

 Proiectul artistic este o meditație sensibilă asupra apartenenței, memoriei și relației noastre cu pământul – un dialog între materialitate și absență, între apropiere și distanță, între ceea ce putem atinge și ceea ce putem doar contempla.

Cosmina Marcela OLTEAN

Foto și date - CCC

„Puncte de vedere 2” – o hartă afectivă a percepției

În mijlocul sezonului cultural de iarnă, Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu” din Botoșani, deschide un dialog vizual deosebit între grafică tradițională și arte media contemporane prin expoziția Puncte de vedere 2, semnată Cezarina Florina Caloian, artist vizual și lector universitar la Universitatea Națională de Arte George Enescu din Iași. Vernisajul a avut loc pe 12 decembrie 2025, în sala „Horia Bernea”, iar expoziția rămâne deschisă publicului până pe 10 ianuarie 2026.

Un proiect în oglindă cu propria percepție

Puncte de vedere 2 propune o serie de lucrări care pun grafica, animația și instalația artistică în relație directă cu experiența vizitatorului. Expoziția este structurată ca un traseu afectiv, în care semnul grafic elementar – punctul – funcționează ca nucleu al unor explorări spațiale, temporale și introspective. Vizitatorul este invitat să parcurgă un spectru de stări și percepții care nu se limitează la suprafața vizuală, ci devin experiențe tactile și auditive.

Conform comunicatului oficial, expoziția cuprinde lucrări de gravură, animație și instalație, reunind tradiția tehnicii grafice cu mijloace moderne de expresie artistică.

Un ecosistem vizual și corporal

Expoziția își propune să depășească granița optic-spațială a artei convenționale. Prin combinarea gravurii cu elemente de animație și instalație, artista construiește un „ecosistem vizual” în care privirea vizitatorului nu este doar un receptor pasiv, ci parte activă din fluxul interpretativ. Această abordare reflectă interesul artistei pentru modul în care imaginea, semnul și mișcarea pot genera sensuri multiple atunci când sunt puse în dialog.

Deși accentul e pus în special pe tradiția graficii și pe latura reflexivă a actului vizual, elementele de animație și instalație dau o dinamicitate aparte spațiului expozițional, mobilizând energia privitorului într-un dialog direct cu lucrările.

O continuare

Expoziția Puncte de vedere 2 este o continuare și extindere a proiectului anterior Puncte de vedere, prezentat în septembrie 2025 la Centrul Internațional de Artă Contemporană – Baia Turcească, Galeria Octogon din Iași.

Expoziția inițială propunea un jurnal vizual în care punctul devenea o metaforă a percepției umane și a raportului cu realitatea exterioară și cea interioară. Criticul de artă Maria Bilașevschi descria atunci proiectul ca o „cartografiere a stărilor interioare prin pulsații vizuale și ritmuri speculative”, accentuând legătura dintre gravură, animație și instalație ca forme de meditație asupra percepției.

Proiectul artistic Puncte de vedere punea accentul pe rolul semnului ca non-text – un element care nu doar reprezintă, ci evocă procese mentale și afective în interacțiunea cu privitorul.

O artă a introspecției

Puncte de vedere 2 se înscrie în tendințele contemporane de explorare a hibridului vizual, unde granițele dintre tradiție și inovație se estompează pentru a da naștere unei experiențe estetice complexe. Prin această expoziție, Cezarina Caloian reiterează angajamentul său față de o artă care nu se limitează la privire, ci solicită întreaga sensibilitate a publicului. Expoziția de la Memorialul Ipotești nu este doar o prezentare de lucrări, ci un spațiu de reflecție asupra modului în care privim, simțim și înțelegem lumea din jurul nostru.

Note despre artistă

Cezarina Florina Caloian s-a născut la Iași, în 1981 și are un parcurs profesional solid în domeniul artelor vizuale. Absolventă a Facultății de Arte Vizuale și Design din Iași, secția Grafică, și doctor în arte vizuale din 2009, ea este conferențiar universitar habilitat la specializarea Grafică în cadrul Universității Naționale de Arte „George Enescu” din Iași. Expoziția Puncte de vedere 2 marchează un punct important în evoluția sa artistică și profesională, consolidând tema explorării percepției în grafică și media.

Cosmina Marcela OLTEAN

Foto, Ana Maria Micu & Cezarina Caloian

//

“Points of View 2” – Mapping Perception

In the midst of the winter cultural season, the Ipotești Memorial House within the National Center for Mihai Eminescu Studies in Botoșani opens a distinctive visual dialogue between traditional printmaking and contemporary media arts through the exhibition Points of View 2, signed by Cezarina Florina Caloian, visual artist and university lecturer at the “George Enescu” National University of Arts in Iași. The exhibition opened on December 12, 2025, in the “Horia Bernea” Hall, and remains open to the public until January 10, 2026.

A project mirroring one’s own perception

Points of View 2 presents a series of works that bring printmaking, animation, and artistic installation into direct relation with the visitor’s experience. The exhibition is structured as an affective journey, in which the elementary graphic sign functions as a nucleus for spatial, temporal, and introspective explorations. Visitors are invited to move through a spectrum of states and perceptions that extend beyond the visual surface, becoming tactile and auditory experiences as well.

According to the official press release, the exhibition includes works of printmaking, animation, and installation, bringing together the tradition of graphic techniques with contemporary means of artistic expression.

A visual and bodily ecosystem

The exhibition aims to transcend the optical–spatial boundaries of conventional art. By combining printmaking with elements of animation and installation, the artist constructs a “visual ecosystem” in which the viewer’s gaze is no longer a passive receptor, but an active participant in the interpretative flow. This approach reflects the artist’s interest in the ways image, sign, and movement can generate multiple layers of meaning when placed in dialogue.

Although the emphasis remains primarily on the tradition of graphic art and the reflective dimension of the visual act, the elements of animation and installation introduce a particular dynamism into the exhibition space, mobilizing the viewer’s energy in a direct dialogue with the works.

A continuation

Points of View 2 represents a continuation and expansion of the earlier project Points of View, presented in September 2025 at the International Center for Contemporary Art – Baia Turcească, Octogon Gallery in Iași.

The initial exhibition proposed a visual journal in which the graphic sign became a metaphor for human perception and for the relationship between external reality and inner experience. Art critic Maria Bilașevschi described the project at the time as “a cartography of interior states through visual pulsations and speculative rhythms,” emphasizing the connection between printmaking, animation, and installation as forms of meditation on perception.

The artistic project Points of View foregrounded the role of the sign as non-text—an element that does not merely represent, but evokes mental and affective processes in its interaction with the viewer.

An art of introspection

Points of View 2 aligns with contemporary tendencies toward the exploration of visual hybridity, where the boundaries between tradition and innovation blur, giving rise to a complex aesthetic experience. Through this exhibition, Cezarina Caloian reiterates her commitment to an art practice that does not limit itself to sight alone, but engages the viewer’s full sensibility. The exhibition at the Ipotești Memorial is not merely a presentation of works, but a space for reflection on how we see, feel, and understand the world around us.

Notes on the artist

Cezarina Florina Caloian was born in Iași in 1981 and has developed a solid professional trajectory in the field of visual arts. A graduate of the Faculty of Visual Arts and Design in Iași, specializing in Graphics, and holder of a PhD in Visual Arts (2009), she is currently a habilitated associate professor in Graphics at the “George Enescu” National University of Arts in Iași. The exhibition Points of View 2 marks an important moment in her artistic and professional evolution, consolidating her ongoing exploration of perception within graphic art and media practices.

Cosmina Marcela OLTEAN

Photo credits - Ana Maria Micu & Cezarina Caloian

Lecții de umanitate de la un monstru

„My maker told his tale … And I will tell you mine.”
„Perhaps, I thought, this was the way of the world. It would hunt you and kill you just for being who you are.” — Frankenstein (2025)

Reinterpretarea poveștii lui „Frankenstein”, spusă altfel de Guillermo del Toro, pare a sublinia faptul că oamenii creează monștri dintotdeauna, că monstrul a fost mereu o creație umană și o reflexie a părților întunecate și ascunse de om. Poate cea mai importantă idee e aceea că adesea ai mai multe de învățat de la monstru, dacă ești deschis către versiunea lui, decât de la „cei buni”, care l-au creat; că monstrul e alcătuit din bucăți ce nu stau bine una lângă alta și prinde formă treptat prin judecată, respingere și forțarea unor limite.

„Poate, mi-am spus, asta e natura lumii: te va vâna și te va ucide doar pentru faptul că ești cine ești.”

Orice poveste care implică un monstru sau un personaj negativ e, totodată, o oglindă întoarsă spre noi. În acest nou film, povestea clasică a lui Mary Shelley prinde viață printr-o lentilă sensibilă și profundă.

Monstrul ca oglindă umană

Pentru Guillermo del Toro, monstrul nu este doar un aparat de groază – el e o oglindă întoarsă către oameni. În reinterpretarea sa, creatura lui Frankenstein (interpretată exemplar de Jacob Elordi) nu este un simplu monstru, ci un suflet rănit și reflexia unor nesiguranțe, greșeli și visuri.

„My maker told his tale … And I will tell you mine”. Aceasta nu este doar o replică, ci o declarație de autonomie morală – monstrul devine naratorul propriei suferințe.

Victor Frankenstein, așa cum îl portretizează Oscar Isaac, nu este doar un savant impulsiv, ci un artist egocentric, obsedat de putere, care nu înțelege pe deplin ce înseamnă să dai viață. Așadar, monstrul nu este doar o greșeală, ci produsul direct al judecății, al respingerii și al limitării pe care omul le impune creației sale – și, paradoxal, al propriei lumi interioare.

Poți învăța multe de la monstru

Del Toro ne provoacă să acceptăm ideea că, de multe ori, monstrul are mai multe lecții de oferit decât cei care îl prezintă drept greșeală sau amenințare. În acest Frankenstein, creatura nu este doar violentă sau brută: este filosofică, vulnerabilă, capabilă de dragoste și reflecție.

Prin suferința sa, el ne arată ce înseamnă abandonul, ce înseamnă să fii condamnat la izolare din cauza diferenței – și, totodată, câtă forță poate exista într-o ființă care încearcă să se definească mai presus de etichete.

În acest sens, del Toro sugerează că nu ar trebui să judecăm monștrii doar după chip sau temeri. Poate că uneori lecțiile cele mai profunde nu vin de la „binefăcători”, de la cei care cred că fac lumea mai „bună” prin control și ordine, ci de la cei pe care îi respingem — pentru că aceia reflectă consecințele propriilor noastre acțiuni.

Judecata, respingerea, construirea monstrului

Tema judecății și a excluderii este centrală în mai multe povești clasice, dar o întâlnim și peste tot în jur, chiar zilnic. Monstrul nu apare pur și simplu: el e rezultat al unui experiment, da, dar și al unei al unei izolări împinse de teamă. Prin ochii lui del Toro, respingerea nu este pasivă; ea modelează monstrul. Atunci când societatea refuză să vadă, când nu oferă compasiune sau dialog, monstrul nu rămâne stătător: se transformă, devine conștient de propria suferință și, în această conștiență, capătă o forță morală și existențială.

În acest context, del Toro pare să ne avertizeze: dacă nu ne tratăm unii pe alții cu demnitate și empatie, putem ajunge să creăm monștri. Iar acești monștri înseamnă vulnerabilități emoționale, traume neasumate — locuri în care nu vrem să ne uităm.

Monstrul în alte povești spuse de Guillermo del Toro

Dacă Frankenstein este declarația directă că omul își creează propriii monștri, restul filmografiei lui Guillermo del Toro este demonstrația atent construită a acestui adevăr. La el, monstrul nu apare niciodată din neant — el este orbit de abandon, de frică, de lăcomia celorlalți, de o lume care nu are loc pentru ceva diferit. Del Toro nu portretizează creaturi, ci consecințe.

În „The Shape of Water”, ființa acvatică nu este amenințare, ci sensibilitate pură. Monstrul nu e creat prin experimente, ci prin privirea celor care îl consideră obiect de laborator. Iar adevăratul monstru devine omul „normal”, respectabil, bine integrat social — cel care crede că i se cuvine puterea. Del Toro inversează axa morală: nu creatura trebuie salvată de lume, ci lumea de propria cruzime. Iubirea, acolo, nu este poveste romantică, ci o formă de vindecare.

În „Pan’s Labyrinth”, monstrul e o metaforă pentru regimul fascist, autoritatea rigidă care confundă ordinea cu violența. Acolo, monștrii se nasc din frică politică și din obediență. Lumea reală este mai înfricoșătoare decât cea fantastică, pentru că nu are imaginație, doar reguli. Copilul este cel care vede adevărul — iar monștrii devin, paradoxal, cei care oferă refugiu, nu amenințare.

Iar în “Crimson Peak”, monstrul este trecutul nedeclarat — trauma, rușinea, secretele care devin fantome. Nimic supranatural nu sperie mai tare decât ceea ce oamenii refuză să își asume. Del Toro pare să spună: fiecare monstru pe care nu îl înfrunți își cere la un moment dat tributul.

De aceea, Frankenstein nu este o abatere, ci o culminare. Del Toro revendică povestea pentru a ne aminti faptul că monstrul a fost întotdeauna un produs al omului, al nepăsării lui, al excesului său, al închiderii sale. Și că, pentru a-l distruge, omul trebuie mai întâi să-și înțeleagă responsabilitatea.

În universul lui del Toro, monștrii nu cer să fie iubiți — ci văzuți. Ascultați. Înțeleși. Ei sunt simptomele unei lumi care își ratează umanitatea. Iar când îi condamnăm, fără să ascultăm povestea lor, nu facem decât să repetăm greșeala creatorului: fugim de ceea ce am provocat.

Așa că poate cea mai tulburătoare idee care se desprinde de aici este că dacă nu recunoști niciodată posibilitatea de a fi fost „răul” din povestea altcuiva, e foarte probabil să fi contribuit, conștient sau nu, la crearea monstrului din viața lui.

Responsabilitatea morală și oglinda interioară

Dacă nu te-ai simțit niciodată un personaj negativ într-o poveste, dacă nu ai experimentat rolul celui „rău”, asta nu înseamnă neapărat că nu ai fost implicat în suferința altuia. Poate, fără să vrei, ai contribuit la crearea unui monstru. Prin indiferență, prin granițele pe care le impui altcuiva, prin judecată. Monstrul, în viziunea lui del Toro, este un produs al realității tale interioare — și apoi al lumii.

A recunoaște asta nu e ușor. Nu e un simplu exercițiu de empatie: e o provocare morală.

În Frankenstein lui Guillermo del Toro, monstrul nu este doar un simbol al groazei, ci un profet al sufletului uman — un mesager al rănilor noastre nespuse, al fragilităților pe care le ascundem. El ne învață că judecata și excluderea nu produc ordine, ci suferință; că, uneori, cele mai valoroase adevăruri vin din glasul celor pe care îi numim monștri.

Și poate, așa cum del Toro ne invită să-l ascultăm pe monstru, ar trebui și noi să învățăm să ascultăm: să nu mai construim prăpăstii, ci punți. Să nu respingem, ci să ne uităm la durerea celuilalt, și să ne recunoaștem, în el, pe noi înșine.

Cronică de Cosmina Marcela OLTEAN

Afiș, IMDb; Netflix

Descoperit într-o zi de 4 noiembrie: Mormântul lui Tutankhamon, „mormântul care a schimbat lumea”

La 4 noiembrie 1922, arheologul britanic Howard Carter făcea una dintre cele mai importante descoperiri arheologice ale secolului XX: mormântul faraonului Tutankhamon, ascuns în Valea Regilor. Această descoperire, care a marcat istoria Egiptului, a captivat încet întreaga lume.

Căutarea îndelungată a unui faraon pierdut

Timp de ani de zile, Howard Carter a cercetat deșerturile din Teba, convins că cel puțin un mormânt regal din dinastia a XVIII-a nu fusese încă descoperit. Expedițiile sale au fost finanțate de Lord Carnarvon, un aristocrat britanic pasionat de Egiptul antic.

Foto, National Geographic

Până în 1922, majoritatea experților credeau că Valea Regilor fusese complet explorată. Totuși, Carter a continuat să sape. Când un tânăr a descoperit din întâmplare o treaptă de piatră în timp ce explora printre dărâmături, echipa a început să dezgroape o scară care cobora adânc în stâncă. Ceea ce avea să fie găsit dedesubt urma să schimbe istoria.

Pe măsură ce Carter înainta, a descoperit o ușă cu sigiliile necropolei regale. La 26 noiembrie 1922, el a făcut o mică gaură în tencuială, a introdus o lumânare și s-a uitat înăuntru. Când Lord Carnarvon l-a întrebat dacă vede ceva, Carter a răspuns cu cuvintele care aveau să devină legendare: “Yes, wonderful things.” Dincolo de acea ușă se afla o lume neatinsă de peste 3.000 de ani.

Mormântul, cunoscut astăzi sub numele de KV62, era relativ mic comparativ cu alte morminte regale, dar uimitor prin bogăția și starea sa de conservare.

Spre deosebire de majoritatea mormintelor regale, care fuseseră jefuite în Antichitate, cel al lui Tutankhamon a fost găsit aproape intact, cu sigiliile originale neatinse.

Înăuntru se aflau peste 5.000 de obiecte: statui de aur, carete împodobite cu bijuterii, vase de alabastru, paturi ceremoniale în formă de animale sacre, instrumente muzicale, dar și hrană și vinuri destinate vieții de apoi.

Camera funerară principală conținea patru altare aurite, așezate unul în interiorul celuilalt – asemenea unor păpuși rusești. În centrul lor se aflau trei sicrie antropoide, dintre care cel mai interior era din aur masiv, conținând mumia lui Tutankhamon purtând celebra mască de aur.

Carter a descris prima vedere asupra antecamerei ca fiind „de parcă ar fi fost camera de recuzită a unei opere dintr-o civilizație dispărută”.

Arta din mormântul lui Tutankhamon: Splendoarea unei lumi sigilate

Descoperirea mormântului nu a scos la lumină doar comori regale, ci și o demonstrație excepțională de măiestrie artistică egipteană.

Fiecare obiect – de la cea mai mică amuletă la cele mai mari sanctuare aurite – a fost realizat cu o finețe și o simbolistică profundă, exprimând credința egiptenilor că arta era o punte între viață și eternitate.

Masca de aur – portretul unei divinități

Cel mai celebru artefact din lume, masca mortuară a lui Tutankhamon, reprezintă apogeul artei orfevreriei egiptene.

Masca de peste 10 kilograme a fost realizată din aur solid și incrustată cu lapis lazuli, obsidian, turcoaz și sticlă colorată. Redă chipul tânărului faraon în mod idealizat, exprimând calm și perfecțiune divină. Coiful dungat și barba falsă îl asociază cu Osiris, zeul lumii de dincolo.

Pe spatele măștii apare gravată o vrajă din Cartea Morților, menită să-i protejeze spiritul. Istoricul Nicholas Reeves a descris-o drept „cea mai perfectă îmbinare dintre artă și credință realizată vreodată în Egiptul antic”.

Cofretele funerare – o trilogie de aur

În interiorul altarelor aurite se aflau trei sicrie antropoide, fiecare simbolizând o trecere spirituală.

Primele două erau din lemn aurit și împodobite cu pietre semiprețioase, iar cel din centru era din aur masiv, cântărind peste 100 de kilograme. Decorul cu zei protectori, aripi aurite și texte hieroglifice transforma fiecare sicriu într-o rugăciune sculptată pentru renaștere.

Mobilier, carete și viața cotidiană în eternitate

Printre comori se aflau scaune, tronuri, lăzi și carete, fiecare combinând utilitatea cu rafinamentul artistic. Tronul de aur îl arată pe Tutankhamon alături de soția sa, Ankhesenamon, într-o scenă tandră sub razele discului solar Aten. Această reprezentare combină realismul moștenit din perioada Amarna cu formele tradiționale tebane.

Caretele, folosite atât ceremonial, cât și la vânătoare, erau decorate cu foiță de aur și motive regale. Aceste obiecte reflectă convingerea egipteană că frumusețea și funcționalitatea trebuiau să însoțească regele și dincolo de moarte.

Sculpturi și zei protectori

La intrarea în camera funerară stăteau două statui negre, în mărime naturală, ale lui Tutankhamon, ținând bastoane. Culoarea lor neagră simboliza pământul fertil al Nilului și renașterea.

Alături, statui mai mici ale zeilor Anubis, Isis, Nephthys și Ptah erau realizate din lemn aurit și faianță, păstrând echilibrul proporțiilor perfecte ale artei sacre egiptene.

Mumia lui Tutankhamon era împodobită cu peste 140 de bijuterii – coliere, inele, brățări și pectorali – fiecare având o funcție magică: scarabeele simbolizau renașterea, ankh-ul reprezenta viața, ochiul lui Horus oferea protecție. Arta și credința se contopeau în aceste obiecte, fiecare piatră având un rol spiritual precis.

Moștenirea artistică

Obiectele descoperite în mormânt au influențat profund estetica secolului XX, inspirând mișcarea Art Deco din anii 1920. Simbolurile egiptene – scarabeii, soarele înaripat, liniile geometrice aurii – au devenit motive moderne de eleganță. Dar dincolo de influență, aceste opere rămân dovezi ale convingerii egiptene că arta era însăși forma vizibilă a eternității.

Moștenirea „regelui copil”

Tutankhamon a domnit doar aproximativ zece ani și a murit tânăr, la circa 18 ani (în jurul anului 1323 î.Hr.), dar este poate cel mai cunoscut faraon datorită completitudinii mormântului său.

Descoperirea a oferit istoricilor o imagine unică asupra religiei, artei și vieții de curte din Egiptul antic.

„Blestemul faraonilor” – între mit și realitate

După deschiderea mormântului, presa occidentală a lansat legenda unui „blestem al faraonilor” care ar fi lovit pe cei ce tulbură somnul regilor.

Moartea bruscă a lui Lord Carnarvon în 1923, în urma unei infecții, a alimentat zvonurile. Totuși, niciun text din mormânt nu conținea vreo amenințare, iar majoritatea echipei lui Carter a trăit mult timp. Mitul blestemului rămâne o creație modernă, nu o realitate antică.

Un secol de cercetări

Carter și echipa sa au lucrat peste zece ani pentru a fotografia, documenta și conserva toate artefactele. Metodele lor au devenit modele pentru arheologia modernă. Astăzi, cele mai multe obiecte se află în marele muzeu egiptean din Giza, unde cercetările continuă cu tehnologii de ultimă generație, aducând noi informații despre viața și moartea tânărului faraon.

Descoperirea mormântului lui Tutankhamon – „mormântul care a schimbat lumea” – a reaprins fascinația globală pentru Egiptul antic, a revoluționat arheologia și a inspirat generații de artiști și istorici.

Prin perseverența lui Carter și prin geniul artizanilor egipteni, vocea fragilă a unui faraon adolescent – amuțită timp de milenii – a renăscut, șoptind din aur și tăcere, din inima Văii Regilor.

Ca orice eveniment istoric major, dar și ca o descoperire de excepție, viața faraomului și decoperirea mormântului său au fost redate și în câteva ecranizări – filme, seriale și documentare dintre care amintesc:

„Tut” (miniserie, 2015) — prezintă în trei episoade dramatizarea scurtei domnii a faraonului.

„Tutankhamun” (serial TV, 2016) — urmăreşte cercetările arheologului Howard Carter pentru mormânt.

„The Curse of King Tut’s Tomb” (film TV, 2006) — combină aventura şi elemente fictive inspirate de descoperirea mormântului.

„Tutankhamun: The Last Exhibition” (documentar, 2021) — documentează istoria descoperirii mormântului şi expoziţia itinerantă a comorilor.

„Tutankhamun: The Truth Uncovered” (documentar, 2014) — investigaţie ştiinţifică privind moartea şi mumificarea lui Tutankhamun.

Cosmina Marcela OLTEAN

 

Surse:

National Geographic – „How Howard Carter Discovered King Tut’s Golden Tomb”

Britannica – „Howard Carter” și „Tutankhamun”

Smithsonian Magazine – „The Discovery of King Tut’s Tomb”

World History Encyclopedia – „Wonderful Things: Howard Carter’s Discovery of Tutankhamun”

Euronews – „The Tomb That Changed the World: 100 Years On”

Scientific American – „King Tut Mysteries Endure 100 Years After Discovery”

The Metropolitan Museum of Art & British Museum – arhive de artă egipteană