Ce este
opera de artă?
Cosmina Marcela Oltean
Am dobândit în timp o oarecare
obişnuinţă în a numi ceea ce iese dim mâna unui om cu statut de artist operă de
artă. Şi asta fără se ne mai întrebam dacă lucrarea sa merită sau nu acest
titlu, impus de societatea artistică. Acum credem cu uşurinţă că statutul de artist îi transformă automat munca
într-o operă. Se întâmplă adesea să o considerăm ca atare, trecând pe lângă
problema: ,,ce face acest obiect operă de artă?’’ Am ajuns într-un punct în care o distincţie între cele
două ne poate resulta dificilă.
Wassily Kandisky – Circles in a circle
Toate acestea ridică un firesc semn
de întrebare. Iar încercarea de a contura răspunsuri ne directionează spre alte
semne de întrebare. Problema ,,ce este arta? ce este esteticul?’’ ne
conduce spre ,,ce este artistul? cine şi de ce dobândeşte acest statut? cu ce operează el în practica sa?’’ Toate cu răspunsuri aparent simple, aceste probleme
se cer analizate în profunzime, căci au mai multe substraturi.
Sursa creativităţii artistice se
află în imboldul de a exprima propriile imagini interioare, cuvintele a face, a crea, definind principiul
divin al creaţiei. Începutul unei lucrări de artă stă în concept,
iniţial schiţat în câteva linii. Acesta
evolueză ulterior, prinzând contur şi materie. Ia fiinţă opera, după ce a trecut
prin complexul filtru bio-psiho-afectiv. Dar conceptul şi
concretizarea lui – esenţa lucrării – trece şi acesta printr-un filtru
deopotrivă divin şi genetic: talentul. Ne aflăm în faţa unui proces aproape
supranatural – procesul creator, înconjurat de acea aură enigmatică, în care
nu se poate pătrunde uşor, iar accesul se poate face tot prin artă şi prin
lumina intelectului.
Senzaţia, ce-i drept, seamănă cu zborul unui fluture prea aproape de Soare. Dar cum altfel am putea încerca măcar să înţelegem ce se întâmplă cu adevărat în artă dacă nu am căuta răspunsuri în epicentrul artei, la acel fin observator al vieţii, cu un simţ analitic aparte, la cel ce este deopotrivă psiholog, pedagog şi moralist: artistul ?
Senzaţia, ce-i drept, seamănă cu zborul unui fluture prea aproape de Soare. Dar cum altfel am putea încerca măcar să înţelegem ce se întâmplă cu adevărat în artă dacă nu am căuta răspunsuri în epicentrul artei, la acel fin observator al vieţii, cu un simţ analitic aparte, la cel ce este deopotrivă psiholog, pedagog şi moralist: artistul ?
Jackson Pollock – No.8
Din neant artistul plăsmuieşte
chip, iar în haos el aduce ordine, investighează realul şi întrevede irealul,
trecutul, viitorul, tranzitoriul şi eternitatea. Căutarea începuturilor, a
rădăcinilor sale şi ale artei e căutarea unei continuităţi, căci numai ştiind
de unde vine poate şti omul unde se duce. Teoriile idealiste pun la originile
lui ,,homo aesteticus’’ voinţa de artă. Simbolul este exprimat printr-un
echivalent intuitiv a unei idei, de unde derivă concepţia sa magică, credinţa
că o imagine sau obiect de artă traduce la modul sensibil-intuitiv o forţă invizibilă
a naturii.
,,Similitudinile fac arta, dar diferenţele o
decid.’’ (James Todd)
Pentru a ilustra acest aspect, am ales o
serie de lucrări semnate de nume mari din istoria artei moderne, precum Kandinsky, Pollock şi Kooning. Dacă toate cele şase lucrări prezentate pot forma un
ansamblu unitar, acest lucru este posibil datorită mediului artistic şi a
cromaticii vibrante – două caracteristici comune importante. Lucrările lui
Pollock şi Kooning putem spune că împart similitudini sub aspectul cromaticii
vii şi a spontaneităţii. La fel aş spune despre geometrismul, care automat
trimite către simbolism, din lucrările lui Kandinsky pus în relaţie cu un anume
geometrism pe care îl putem sesiza în operele lui Kooning. Căci acestea se
întâlnesc în registrul stilistic.
Dar din moment ce, în modernitate şi
post-modernitate, arta nu îşi mai pune problema a ceea ce este şi ceea ce nu
este artă, ajunge la conştiinţa de sine, iar esenţa se transformă în filosofie.
Căci asta este arta contemporană – un nou mod de a face
filosofie. Renunţă la canoane şi stricteţe pentru a tinde spre forme noi.
Devine astfel un eşantion ce se prezintă pe sine, dezvoltându-şi latura
autoreferenţială.
Willlem de Kooning - Excavation
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu