“Fata cu cercel de perlă” – o prezenţă enigmatică, pătrunzătoare şi totodată subtilă

Johannes Vermeer, maestrul uitat şi redescoperit

Lucrările de specialitate nu oferă multe date despre viaţa marelui pictor olandez Johannes Vermeer van Delft, asta ştim bine deja pentru că este menţionat în fiecare carte sau articol ce are ca subiect viaţa şi opera acestui pictor, iar numărul redus al pânzelor (aproximativ 40), depăşeşte cantitativ informaţiile biografice. Când vorbim despre Vermeer, vorbim despre acea tipologie de artist pe care poţi ajunge să-l cunoşti doar prin intermediul operei. Însă mulţi artişti şi scriitori ar vrea să fie cunoscuţi şi judecaţi doar prin prisma a ceea ce au realizat. În unele cazuri, ca şi în cazul de faţă, nu există altă cale. 

Povestea lui Vermeer este una poate chiar mai enigmatică decât a altora. Abilul mânuitor de clar-obscur-uri savante şi de trompe l’oeil-uri derutante, a fost în timp încărcat cu atâta mitologie critică încât riscă să rămână pentru totdeauna o tulburătoare enigmă[1], dar cu toate acestea Vermeer rezumă Olanda, după cum spunea Elie Faure. Théophile Thoré-Bürger afirma că arta secolului XII se maifestă în două direcţii potrivnice: emotivitatea lui Rembrandt şi Rubens, pe de o parte, iar pe cealaltă luciditatea rece a lui Velázquez şi Vermeer. Ca şi Rembrandt, Vermeer s-a aflat înaintea epocii sale, a fost puţin cunoscut în timpul vieţii şi repede uitat după moarte. La rândul său, Vitale Bloch[2] spunea despre arta lui Vermeer că este o împlinire şi o sinteză a stilului de viaţă olandez.

Primul tablou al lui Vermeer datează din 1656. Nu se ştie cu cine a studiat şi unde a mai călătorit. Probabil a fost elev al lui Carel Fabritius, la rândul său discipol al lui Rembrandt.[3] O analiză a pânzelor sale demonstrează că multe îl leagă de Carel. Viaţa sa personală este învăluită în tăcere, iar arhivele nu ne ajută sub acest aspect. Împovărat de griji familiale, tată a 11 copii, cade adesea pradă problemelor financiare, însă chiar şi aceste menţiuni sunt laconice. Pe la 1660, creaţia lui Vermeer pare să-şi atingă culmea. Ca şi în trecut, figura femeii tinere se menţine în centrul atenţiei sale. Nici unul dintre pictorii olandezi, de dinainte sau de după el, nu i-a adus asemenea elogii.

“Fata cu cercel de perlă”, un tablou-simbol al artei olandeze

Secolul XVII, Delft, Epoca de Aur Olandeză, cca 1665 – iată cadrul în care se producea faimosul tablou “Fata cu turban” sau “Fata cu cercel de perlă” (44,5X39cm) aflat în momentul de faţă în Muzeul Mauritshius din Haga. Tabloul ne prezintă o tânără cu ochii miraţi şi gura întredeschisă, ce se desprinde dintr-un fundal întunecat. Galbenului-verzui al rochiei îi corespunde culoarea turbanului: galben pal şi albastru-azuriu. Lumina îi dă reflexii schimbătoare privirii, buzelor şi perlei din cercel, pe care parcă o aprinde. Daudet a asemuit efectul emoţional al acestei opere cu cel al Mona Lisei lui Leonardo[4] şi aşa cum aceasta din urmă este o mare capodoperă şi un  simbol al artei italiene, “Fata cu cercel de perlă” este un tablou-simbol al artei olandeze. O problematică plastică foarte asemănătoare este reluată de Vermeer în “Studiu de fată” şi în “Fată râzând”, în care subiectele sunt redate în aceeaşi postură. Ultima are în comun cu faimoasa “Fată cu cercel de perlă” atât postura cât şi cercelul cu perlă.

Suprema măiestrie a artei vermeeriene ţine de poetica luminii, mijloc prin care pictorul va uimi întotdeauna. Lumina lui Vermeer e una paradoxală: învăluitoare sau rece, tandră, cristalină sau impersonală, matrice a unei călduri umane greu de definit.[5] Arta lui Vermeer este o artă superioară, spunea R. Genaille. El îşi concepe compoziţiile în funcţie de lumină, proiectând-o atent asupra părţilor esenţiale, pentru a obţine modeleul şi expresia urmărite. Totul e construit geometric la Vermeer, după rapoarte precis calculate. Departe de a reduce această geometrie la o rigoare abstractă, Vermeer îi alătură bogăţia tonurilor şi emoţia. Acordul lor perfect creează frumuseţea unor lucrări precum “Fata cu turban”[6], mai spunea acesta. Arta lui Vermeer este o reverie închisă în forme perfecte şi totuşi familiare, ce a plasticizat viaţa lucrurilor mărunte. Vermeer a reuşit să înalţe în planul expresiei limbajul expresiv al lucrurilor mute. Ceea ce tulbură în arta sa este tocmai puritatea şi armonia lăuntrică. Universul plastic a lui Vermeer este construit în jurul omului. Deşi pictează subiecte realiste, chipurile şi scenele pictate de Vermeer capătă un deosebit accent de umanitate şi rămân simple. Marea taină a picturii sale stă în tehnica luminii şi în puterea de înnobilare a figurii umane.[7]

În arta lui Vermeer au predominat astfel de reprezentări ale unor tinere în situaţii narative. În “Fata cu cercel de perlă”, fundalul aproape negru, neutru, creează un efect puternic tridimensional personajului.[8] Acesta era un proces introdus şi recomandat de Leonardo da Vinci, care nota că un fundal închis la culoare scoate personajul în evidenţă şi-l face să pară mai luminos.[9] Văzută din semi-profil, fata este surprinsă în momentul când se întoarce spre privitor, iar buzele întredeschise parcă ar vrea să ne vorbească. Pentru acest tablou, pictorul a folosit culori pure şi a ales să reducă paleta la câteva tonuri. Vermeer creează forme folosind lumina şi nu linia.[10] Se ştie că turbanele erau accesorii la modă în Europa secolului XV. Elementul de bază al tabloului este reprezentat de perla din urechea fetei. Specialiştii sunt de părere că Vermeer nu a deţinut o perlă adevărată de dimensiunea celei redate în tablou şi că de fapt cercelul era probabil din metal ori sticlă. Felul în care fata priveşte peste umăr reproduce stilul portretului introdus de Tizian în “Ariosto”.

“Fata cu cercel de perlă” este modelul misterios al maestrului olandez Jan Vermeer. Te face să te întrebi dacă se întoarce spre tine în momentul când te priveşte sau se pregăteşte să se întoarcă cu spatele, de ce are acea expresie, ce o preocupă, la ce se gândeşte, iar lista de întrebări poate continua. “Mona Lisa Nordului” aparţine unui stil olandez de pictură idealizată şi unui stil de portretistică de o mare expresivitate. Modelul nu pozează, după cum se obişnuia în portrete, ci este surprins astfel în momentul când se întoarce, ceea ce poate ar explica expresia de mirare a fetei. În loc să fie un element dintr-o scenă de teatru, aşa cum obişnuieşte Vermeer să creeze în scenele sale de interior, ea devine un subiect explorat psihologic. Turbanul subliniază caracterul lumesc al clasei negustorilor ce comandau astfel de tablouri, iar perla – simbol al bogăţiei, apare ca o exagerare, ca un miraj al bogăţiei. Imaginea tinerei stârneşte multe controverse şi contradicţii. Prezenţa ei este pătrunzătoare şi totodată subtilă, exprimă o oarecare îngrijoare, dar şi mult calm. Acest tablou reprezintă începutul unei perspective moderne, atât în ceea ce priveşte pictura olandeză, cât şi noii factori economici şi politici ai vremii.[11]

În timpul vieţii Vermeer nu a reuşit să câştige o faimă internaţională, iar după moarte a fost complet uitat. Conform criticilor, arta sa a fost redescoperită şi analizată de criticul francez Théophile Thoré.

“Fata cu cercel de perlă” a devenit o un tablou iconic pentru arta lui Vermeer abia pe la sfârşitul secolului XX, odată cu expoziţia “Johannes Vermeer” de la National Gallery of Art din Washington, D.C. (1995) şi cu apariţia romanului istoric “Fata cu cercel de perlă”, un best-seller semnat de Tracy Chevalier în 1999. Dacă tabloul a inspirat un roman, acesta din urmă a inspirat un film: “Girl with a Pearl Earing”, apărut în 2003, care se poate lăuda cu o nominalizare la premiile Oscar[12], în care cunoscutul actor Colin Firth îi dădea viaţă maestrului Vermeer. Un mare actor readuce la viaţă un mare pictor. “Fata cu cercel de perlă” ne priveşte şi azi de dincolo de timp ca şi cum nu ar aparţine unui anumit loc.[13] Adevărat, întrucât a devenit iconică şi universală.

Scriitoarea Tracy Chevalier despre “Fata cu cercel de perlă”

Tracy Chevalier, autoarea romanului istoric “Fata cu cercel de perlă”, dezvăluia în 2012, în cadrul conferinţelor TED, povestea din spatele cărţii ce a avut în centru capodopera lui Vermeer. Scriitoarea povestea că atunci când intră într-un muzeu trece repede cu privirea peste toate tablourile expuse şi se opreşte doar în faţa acelora care dintr-un motiv sau altul o intrigă, o fac să-şi pună întrbări şi care îi fac imaginaţia să creeze poveşti interesante în jurul lor.[14] Printre tablourile care au avut acest efect asupra imaginaţiei sale se numără “Fata cu cercel de perlă” a lui Vermeer. Avea 19 ani când a văzut-o prima dată, a intrigat-o, i-a aprins imaginaţia, aşa că a început să se documenteze cu privire la viaţa şi opera lui Vermeer, istoria vremii şi a petrecut câteva zile în Delft. Citind şi-a dat seama că se ştiu puţine lucruri concrete despre pictor, iar acest lucru i-a convenit şi a bucurat-o pentru că astfel avea o mare libertate în a-şi contura povestea şi propria ipoteză cu privire la contextul apariţiei tabloului. Şi-a cumpărat un poster ce reproducea opera, pe care îl are şi azi acasă, pentru a putea privi tabloul în timp ce scria povestea. 

Ea mărturisea că ceea ce i-a atras atenţia au fost minunatele culori, felul cum îi cade lumina pe faţă şi privirea ei, o sumă de contradicţii. Spunea că a privit-o îndelung şi că niciodată nu s-a putut decide asupra a ceea ce exprimă de fapt privirea ei: bucurie sau tristeţe.[15] În povestea lui Chevalier, privirea fetei ar reflecta sentimentele ei pentru pictor. Povestea lui Chevalier este povestea din spatele privirii fetei. Deşi se bazează şi pe datele biografice cunoscute, povestea lui Tracy Chevalier este în mare parte fictivă, însă atât cartea cât şi filmul reuşesc să ne trimită înapoi în timp, în Olanda secolului XVII, pentru a lua parte la evoluţia şi apariţia unei capodopere. Cartea lui Chevalier, devenită repede best-seller şi filmul nominalizat la Oscar, au contribuit semnificativ la promovarea artei lui Vermeer. Datorită lor, un public mult mai numeros a aflat despre arta lui Vermeer, iar faima “Fetei cu cercel de perlă” a crescut şi s-a răspândit. În 2012, capodopera lui Vermeer a călătorit şi a fost expusă în muzee din Japonia, Italia şi SUA, pentru ca în 2014 să revină în Olanda, de unde nu va mai pleca, după cum anunţa la acel moment conducerea muzeului din Haga.

Cosmina Marcela OLTEAN

---

[1] Vasile Nicolescu, Vermeer van Delft, Ed.Meridiane, Bucureşti, 1975, p.5

[2] Idem

[3] Michal Walieki, Vermeer, Ed.Meridiane, Bucureşti, 1972, p.11

[4] Ibidem, pp.34,35

[5] Vasile Nicolescu, op.cit., p.12

[6] Michal Walieki, op.cit.

[7] Nicolae Argintescu-Amza, Vermeer, un mare poet al realismului olandez, Ed.Meridiane, Bucureşti, 1967, pp.15-19

[8]https://www.mauritshuis.nl/en/discover/mauritshuis/masterpieces-from-the-mauritshuis/girl-with-a-pearl-earring-670/

[9] Norbert Schneider, Vermeer. The complete paintings, Taschen

[10] https://mymodernmet.com/vermeer-the-girl-with-the-pearl-earring/

[11] https://www.ted.com

[12] https://www.britannica.com/topic/Girl-with-a-Pearl-Earring-by-Vermeer

[13]  https://mymodernmet.com/vermeer-the-girl-with-the-pearl-earring/

[14] https://www.ted.com

[15] Idem

Corala “Cantores Amicitiae” a Consevatorului ieşean - o poveste despre succes

Concertul de colinde al Coralei “Cantores Amicitiae” de la Ateneu

Corala “Cantores Amicitiae” a Consevatorului ieşean a oferit publicului un concert de excepţie duminică, 16 decembrie, în Sala Mare de Spectacole “Radu Beligan” a Ateneului din Iaşi. Alături de Cantores, publicul a călătorit în toată lumea prin intermediul repertoriului vast care a cuprins o serie de colinde româneşti, apoi câteva colinde representative din Spania, Italia, Franţa, Austria, SUA şi nu numai. Cantores Amicitiae, cântăreţii prieteniei, au impresionat şi de această dată prin talent, energie şi o bună dispoziţie molipsitoare, iar reacţia din partea publicului, care a făcut neîncăpătoarea sala mare de spectacole de la Ateneul din Tătăraşi, a fost firească: mii de zâmbete, aplauze şi entuziasm. Vocile angelice, pline de căldură, ne-au transmis pe de o parte bucuria muzicii pure, iar pe de alta, ne-a introdus în spiritul sărbătorilor de iarnă: ne-au îndemnat să ne deschidem inimile, să fim buni, să ne bucurăm şi să dăruim.

Parcursul muzical al Coralei “Cantores Amicitiae”

Format în 1976, când a debutat pe scena Teatrului “Mihai Eminescu” din Botoşani, apoi pe scena Filarmonicii “Moldova”, Iaşi, Corul de cameră “Cantores Amicitiae” s-a impus pe scena muzicală românescă, dobândind un loc propriu. Populariatea corului s-a extins cu rapiditate. Când Cantores a ajuns prima dată în Austria, în 1978, presa austriacă scria că românii au adus “sonorităţi cu totul diferite, impresionante sonorităţi pierdute, dar şi veselia cântecelor populare”. Membrii Cantores au fost şi sunt majoritatea studenţi ai Universităţii Naţionale de Arte “George Enescu” din Iaşi, dar printre ei se găsesc şi studenţi de la Teologie, Politehnică, Medicină sau Arte Vizuale, tineri cu calităţi vocale deosebite. În cei peste 40 de ani de existenţă, în cor au cântat şi s-au format peste 400 de studenţi, iar unii dintre ei sunt în prezent muzicieni sau muzicologi.

Merită menţionat un aspect, care poate e şi de la sine înţeles având în vedere că vorbim despre un cor studenţesc şi anume că la fiecare 4 ani componenţa grupului se schimbă, corul se înnoieşte şi de fiecare dată prof.univ.dr. Nicolae Gîscă, cel care a fondat, a dirijat şi s-a îngrijit în permanenţă de acest cor, o ia de la capăt şi formează neobosit generaţie după generaţie. Doctor în muzică al Universităţii de Muzică, Bucureşti, profesor eminent al catedrei de dirijat coral al Conservatorului ieşean şi dirijor în peste 1000 de concerte simfonice, camerale şi corale, Nicolae Gîscă este mentorul unui număr impresionant de corişti şi dirijori de cor.

Prin precizie şi fineţea interpretării, Cantores este laureat a numeroase concursuri naţionale şi internaţionale de prestigiu, desfăşurate la Viena, Linz, Varna, Montreux, Elsenfeld, Tampere şi nu numai, a realizat o serie de turnee de succes în Austria, Belgia, Elveţia, Finlanda, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Mexic, Spania şi SUA şi a realizat numeroase înregistrări pentru radio, televiziune şi case de discuri din ţară şi din afară.

După cum se poate observa, “Cantores Amicitiae” înregistrează o vastă activitate muzicală ce s-a sedimentat de-a lungul celor 42 de ani de existenţă, devenind una dintre cele mai apreciate corale studenţeşti. La împlinirea a 40 de ani de activitate, în 2016, Corul de cameră “Cantores Amicitiae” a susţinut un concert aniversar extraordinar în Aula Bibliotecii Centrale Universitare “Mihai Eminescu” din Iaşi, concert intitulat sugestiv “40 de ani de călătorii muzicale pe meridianele globului”. Aşa cum afirma şi prof.dr. Nicolae Gîscă în cadrul concertului de duminică, corul Cantores călătoreşte anual prin lume, iar când îşi termină turul european, revine acasă, la Iaşi, pentru concertul de colinde ce a devenit tradiţie în cele 4 decenii.

Text şi foto: Cosmina Marcela OLTEAN

Cinematograful "Călimani" Topliţa s-a redeschis şi aşteaptă public cinefil cât mai numeros

Cinematograful Călimani din Topliţa s-a redeschis după mulţi ani, iar cinefilii sunt aşteptaţi să vizioneze în 2D sau 3D unele dintre cele mai noi filme care rulează în momentul de faţă în cinematografele din ţară. Primăria Municipală, Consiliul Local Topliţa şi SC Cine&Film Concept SRL au făcut posibil acest lucru. Redeschiderea cinematografului din Topliţa este un eveniment important pentru cinefilii din această zonă, cu atât mai mult cu cât au trecut ani buni de când au putut viziona un film în oraşul lor. Dovadă că publicul din Topliţa şi localităţile învecinate s-a bucurat de această veste este faptul că miercuri, 5 decembrie, sala a fost plină la toate proiecţiile. Cinefilii au făcut cunoştinţă cu sala de cinema modernizată în totalitate, care acum beneficiază de confort şi tehnologie performantă 3D, proiector Barco 2K, un sistem audio de ultimă generaţie şi ecran Silver Screen.

Redeschiderea cinematografului Călimani a fost marcată prin proiecţia de gală a comediei româneşti Pup-o, mă! începând cu ora 15, în prezenţa unor actori din distribuţie şi a unor membri din echipa de producţie, care s-au arătat dornici de interacţiune. Miercuri şi joi au avut loc 4 proiecţii ale comediei, despre care se spune că este cea mai tare comedie a anului, la care publicul a avut ocazia să se uite împreună cu protagoniştii şi producătorii Alin Panc, Alexandru Pop (Văru Săndel), scenaristul Salex Iatma şi regizoarea Camelia Popa. Înainte de proiecţia de gală, actorii şi primarul Stelu Platon au rostit câteva cuvinte publicului, precum şi îndemnul de a veni cât mai des la film. Despre Pup-o, mă!, actorii spuneau că este o comedie ardelenească ce caută să arate viaţa la ţară din această zonă, aşa cum e ea şi că au încercat un nou tip de film. Comedia împleteşte situaţiile comice cu nenumăratele încurcături în care se amestecă personajele. Din distribuţie mai fac parte Cosmin Seleşi, Constantin Cotimanis, Cătălina Grama şi Alexa Tofan.

În intervalul 5-11 decembrie, publicul poate viziona, printre altele, 3 filme în premieră: Grinch (3D dublat în română), Mortal Engines (3D subtitrat) şi Robin Hood (2D subtitrat). Sunt planificate 4 proiecţii pe zi, iar în weekend 6. Cinema 3D Călimani vă aşteaptă la film!

Text si foto: Cosmina Marcela OLTEAN

Concert extraordinar de Centenar: "România Intemporel"

În ajun de 1 Decembrie, românii din Topliţa şi împrejurimi au asistat la un concert extraordinar la Casa de Cultură Topliţa: “România Intemporel”, intitulat astfel de Grupul “Traffic Strings”, concert care a propus publicului un mod de a sărbătorii Centenarul şi Ziua Naţională prin muzică. Spectacolul a reunit muzicieni de talie naţională şi internaţională, într-o seară dedicată exclusiv muzicii folclorice, corale şi clasice româneşti. 

Seara a început cu un cuvânt din partea prof. Cristian Lazăr şi a primarului Stelu Platon. În prima parte a concertului, publicul a audiat piese din repertoriul Ansamblului profesionist Rapsodia Călimanilor al Centrului Cultural Topliţa. Orchestra condusă de Bodor Loránd a acompaniat pe rând soliştii din ansamblu: Ciprian Ilie, Dragomir Raita, Carmen Cujbă-Antal, Alexandru Olteanu şi Livia Harpa. Concertul a continuat cu evoluţia Corului “Arhanghelii” al Casei de Cultură Topliţa, condus şi dirijat de Alin Negrea. Corul a împlinit anul acesta 10 ani de activitate, timp în care a adunat numeroase participări la festivaluri şi la diferite activităţi culturale, precum şi multe premii naţionale. “Acest cor este o mândrie a oraşul nostru”, spunea prof. Lazăr.

Traffic Strings – concert cameral România Intemporel, dedicat Centenarului

A doua parte a concertului a fost rezervată invitaţilor speciali: instrumentiştii din Grupul “Traffic Strings” din Bucureşti, care au concertat pentru a doua oară pe scena Casei de Cultură din Topliţa. Programul propus de “Traffic Strings” în recitalul cameral intitulat “România Intemporel”, a început cu Enescu şi s-a terminat cu Porumbescu, iar prin asta cred că se înţelege totul, având în vedere că vorbim despre doi dintre titanii muzicii clasice româneşti. “Traffic Strings” a stilizat şi adaptat stilului propriu compoziţii precum “Rapsodia Română” op.11, nr.1 şi nr.2 de George Enescu, “Suita balcanică medievală” a lui Dimitrie Cantemir, “Gnossienne” de Erik Satie, “Balada” lui Ciprian Porumbescu, “Dansuri româneşti” de Bela Bartok şi “Concert pentru orchestră de coarde”, partea a treia – “Rondo” a lui Paul Constantinescu.

Prin acest recital, instrumentiştii au căutat să propună o sinteză de piese româneşti semnificative pentru îmbinarea tradiţiei muzicale populare cu muzica cultă, într-un limbaj muzical propriu, autentic şi actual. În fapt, asta caracterizează muzica Grupului “Traffic Strings”. În cadrul concertului “România Intemporel”, instrumentelor de coarde li s-a alăturat naiul şi fluierul. 

“În varianta Traffic Strings, folclorul românesc își păstrează conotațiile semantice care ne confirmă celor mai mulți dintre noi apartenența la spațiul mioritic dar, în același timp, vom încorpora virtuozitatea și abilităţile dobândite asupra instrumentelor, ca muzicieni de muzică clasică, în vâltoarea dinamică și captivantă caracteristică interpretării folclorului nostru. (…) Suntem muzicieni de formaţie clasică, însă ne face mare plăcere să câtnăm şi folclor pentru că ăştia suntem noi, românii, şi asta ne caracterizează”, afirma Lucian Moraru, fondatorul grupului, care la fiecare concert este şi moderator şi împarte cu generozitate publicului date din istoria muzicii şi informaţii despre lucarea şi compozitorul ce urmează a fi audiat. Alături de “Traffic Strings” publicul nu asista doar la un recital, ci la o lecţie completă de muzică. Dintr-o întâlnire cu “Traffic Strings” ai mereu ceva de învăţat.

Grupul “Traffic Strings” are în componenţă câţiva dintre cei mai valoroşi instrumentişti din România în momentul de faţă şi a câştigat o reputaţie internaţională prin susţinerea unor turnee în Europa şi America de Nord. Concertele lor se caracterizează prin intensitate, virtuozitate instrumentală şi creativitate. Programul concertului “România Intemporel” a mai fost prezentat în luna iunie a.c. în Parcul Colţea din Bucureşti şi recent în Aula Magna a Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti.

Text si foto (1,2): Cosmina Marcela OLTEAN

Eveniment editorial deosebit – Lansarea volumului “Eroica îndârjire” a scriitorului topliţean Ilie Şandru

Profesorul şi scriitorul Ilie Şandru, “o voce puternică a unei conştiinţe lucide care scrutează adâncurile istoriei”, după cum afirma Nastasia Sârbu, a lansat o nouă carte, ca un dar de Centenar pentru cititorii pasionaţi de istorie şi literatură. Volumul “Eroica îndârjire. Evocare romanţată a eroismului românesc, la Centenarul Marii Uniri: 1918-2018”, recent ieşit de sub tiparul Editurii “Vatra Veche” din Târgu-Mureş, a fost lansat vineri, 28 noiembrie, în sala de consiliu a Primăriei municipale Topliţa. Aceasta este a 23-a carte ce poartă distinsa semnătură a profesorului Ilie Şandru. 

Cuvântul de deschidere şi o amplă expunere despre contextul istoric asupra căruia se concentrează autorul în noua sa carte, au venit din partea prof. Cristian Lazăr. “Era firesc ca în acest an jubiliar, dl. profesor să ne pună în faţă o nouă carte cu subiect istoric. Scriitorul Ilie Şandru, care dispune de un talent literar propriu şi de bogate cunoştinţe în domeniul istoriei,  se apleacă ori de câte ori are ocazia asupra acestui subiect: istoria naţională. Dar nu cred că putem pe deplin înţelege ce ne propune autorul dacă nu înţelegem contextul istoric”, spunea printre altele prof. Cristian Lazăr. Pentru a contura acest cadru istoric pentru audienţă, prof. Lazăr a vorbit despre România şi Primul Război Mondial, despre pregătirea Unirii şi mai ales despre elitele care au facut-o posibilă: elita militară, elita ecleziastică şi intelectualii vremii. Prof. Lazăr spunea că Unirea a fost posibilă prin marea mişcare a maseleor, însă ceea ce a pus masele în mişcare au fost elitele.

Viorica Lazăr a susţinut o prezentare despre omul, profesorul şi scriitorul Ilie Şandru şi despre noua apariţie editorială. “Ilie Şandru vine către noi cu toate instrumentele ce ţin de studiu: judecată, imaginaţie şi talent. În noua sa carte, scriitorul prezintă o istorie romanţată a întâmplărilor de acum un secol. Pe parcursul istorisirii, autorul prezintă simţămintele oamenilor de atunci, aflăm despre gândurile şi frământările lor. Ilie Şandru prezintă nu numai etapele ce au culminat cu realizarea Unirii, ci şi fenomenul. Cartea ce ne-o propune este una uşor de lecturat, descriptivă şi revelatoare. Bun cunoscător al istoriei naţionale, autorul ne aduce o carte pe de o parte bogată în informaţii, iar pe de alta autentică. Autenticitatea e dovedită de dialoguri şi de construcţia unor scene ce reconstituie momentele istorice. Sub pana prozatorului Ilie Şandru, eroii români se transformă în personaje însufleţite, care cred şi se tem. Prin intermediul creaţiei sale, Ilie Şandru ne apare ca un recuperator al istoriei. Mesajul său către contemporani nu este acela de a găsi un refugiu în istorie şi de a respinge prezentul, ci de a înţelege însemnătatea faptului istoric”, spunea directoarea Bibliotecii municipale George Sbârcea. La final, Viorica Lazăr i-a înmânat scriitorului Ilie Şandru o diplomă de onoare din partea bibliotecii.

A urmat cuvântul din partea scriitorului. “Trăim un mare eveniment de a cărui importanţă istorică poate nu ne dăm încă seama. Din păcate îl trăim dezbinaţi din punct de vedere social şi politic. În ceea ce mă priveşte, am încercat să dau tot ce am putut şi cum am putut mai bine prin aceste cărţi. Pentru noi, acest eveniment istoric, este cu atât mai important cu cât nu vom mai prinde un al doilea Centenar. (…) În primăvară lansam cartea Basarabia iarăşi şi iarăşi. Eroica îndârjire, o istorie romanţată cu dialoguri, este o continuare a acesteia. Am fost întrebat zilele trecute ce semnifică titlul pe care l-am ales. Am răspuns simplu: fără eroica îndârjire este greu de crezut că azi ar mai fi existat România. Puţine popoare din Europa au renăscut din propria cenuşă, iar unul dintre aceste popoare este poporul roman”, afirma prof. Ilie Şandru.

Scriitorul Ilie Şandru recurge la talentul său literar pe care îl îmbină cu bogatele cunoştinţe din domeniul istoriei, iar rezultatul este o naraţiune ce prinde viaţă pe parcursul lecturii. Acest aspect îi caracterizează opera. Din public au venit cuvinte şi gânduri de apreciere şi recunoştinţă pentru profesorul şi scriitorul Ilie Şandru, pentru opera domniei sale şi pentru tot ceea ce oferă prin intermediul acesteia contemporanilor şi urmaşilor. Viorica Macarie spunea: “Ilie Şandru – învăţător, apoi profesor, ziarist şi scriitor este un om de cultură, un om între oameni şi un exemplu în comunitate”. Prof. Victoriţa Croitor i-a adresat cuvinte de mulţumire. “Dacă e ceva pentru care trebuie să vă mulţumesc este pentru faptul că de fiecare dată când mă invitaţi la o lansare, mă opriţi din vâltoarea lucrurilor zilnice pentru a lua parte la lecţii şi pagini de istorie. Iar asta este minunat şi vă mulţumesc”, spunea prof. Croitor. În final, a luat cuvântul şi preotul Alexandru Filip, de la parohia ortodoxă “Sf.Nicolae”, Topliţa, fost elev al profesorului Şandru, pentru a-şi exprima admiraţia şi bucuria de a-i fi contemporan.

Foto si text: Cosmina Marcela OLTEAN

Castelul Urmánczy, la graniţa dintre două secole

Cândva peisajul topliţean era dominat de o frumoasă reşedinţă nobiliară, cum nu se mai găseşte în mediul transilvan: Castelul Urmánczy. Fotografiile vechi, pline de farmec şi poveste, sunt singurele care ne mai pot purta înapoi în timp pentru a ne dezvălui câteva din tainele edificiului. Fotografiile ne arată un orăşel din care azi nu mai recunoaştem aproape nimic. Vedem cadre dominate de natură, semne de început de modernitate şi peste toate castelul – puntea de legătură între orăşelul de ieri şi de azi. Fără îndoială că pe atunci castelul domina întregul peisaj, fiind vizibil peste tot în împrejurimi. Fie că au fost surprinse vara sau iarna, aceste frumoase cadre păstrează în ele spiritul acelor vremuri. Descoperim o altă lume în aceste fotografii, o lume pe care altfel n-am cunoscut-o. În cei 112 ani de existenţă ai castelului, între zidurile sale s-au întâmplat multe şi s-au conturat mii de poveşti spuse şi nespune ale  oamenilor care, într-un fel sau altul şi în contexte atât de diferite, au intrat în contact cu clădirea. A fost întâi familia Urmánczy, apoi au fost soldaţi, personal medical, pacienţi, iar ulterior artişti ori artişti în devenire şi nu numai. Ei sunt cei care ani la rând, cu un scop sau altul, i-au păşit pragul, păstrând atâtea amintiri legate de acest loc. Azi, se lucrează la revitalizarea clădirii de altădată şi la reconstituirea istoriei vremii sale.

Castelul Urmánczy - pagini de istorie

Castelul Urmánczy din Topliţa, caracterizat printr-un stil Art Nouveau sau modern secesionist combinat cu caracteristici populare, a fost construit între 1903-1906, aproape de râul Mureş, la comanda nobilului armean Jeronim Urmánczy, după planurile arhitectului tirolez Virgilio Giacomuzzi. Stilul architectural este unul unic şi special în contextul arhitecturii transilvănene a vremii. Elementul dominant al castelului este turnul de apă. Acoperişul original era de şindrilă, iar turnul zvelt, bastionul şi zidurile groase ce se sprijină pe contraforţi şi pe un soclu masiv de piatră, toate acestea dau clădirii un aer de edificiu medieval. Interiorul însă nu mai păstrează forma iniţială. Cândva încăperile se găseau de jur-împrejurul unui spaţios hol central, de influenţă englezească. Din hol se deschidea un mic salon şi o încăpere în care era amenajată o grădină de iarnă. 

Odată cu instaurarea regimului comunist, castelul şi toate bunurile familiei Urmánczy au fost naţionalizate. Astfel, odată cu anul 1944 începe declinul acestui castel, dobândind în timp o serie de diferite funcţiuni şi implicit mai multe modificări, mai ales în structura interioară a clădirii. În 1944-1945, marşul trupelor române şi sovietice au ruinat reşedinţa nobiliară. Începând cu 1952, pentru câţiva ani, în castel şi în anexele acestuia a funcţionat spitalul orăşenesc. Această nouă funcţiune a adus a castelului şi cele mai multe schimbări de structură: holul central de ceremonii, fiind înalt, a fost divizat, rezultând astfel două nivele. În castel funcţionau secţiile de chirurgie şi maternitate, iar în anexele unde altădată erau grajdurile, s-au deschis secţiile de interne, dermatologie, contagioase, staţia de salvare şi o farmacie. Familia Urmánczy deţinea cai şi porci de rasă, precum şi păsări. Fotografiile vechi arată şi căprioare în curtea castelului, iar numeroasele trofee de vânătoare dovedesc faptul că familia Urmánczy organiza multe sesiuni de vânătoare.

Între 1971-1972 au avut loc modificări şi mai drastice: intrarea principală de la baza turnului a fost desfiinţată, bolta fiind înfundată. Din acel moment intrarea principală a devenit cea din spate, cum e şi azi. Terasa nord-vestică dinspre grădină a fost închisă, acoperişul a fost modificat, partea nord-vestică a acestuia fiind ridicată cu un nivel, schimbându-se astfel volumetria sa iniţială. În interior, scara ceremonială din lemn sculptat a fost înlocuită cu una masivă din beton, care nu urmăreşte rampa celei originale. Ferestrele, grilajele de fier şi diferite elemente de lemnărie, cum sunt uşile ori terasa de la etaj, sunt şi azi cele originale, la fel şi alte câteva elemente interioare precum dale de gresie sau praguri de fier de inspiraţie grecească.

În 1982 a început construcţia clădirii cu patru etaje a noului spital. Când acesta a fost gata, castelul a rămas gol o vreme. Din 1988, la castel a început să-şi desfăşoare activitatea Centrul Cultural Topliţa, care adăpostea Ansamblul folcloric profesionist “Rapsodia Călimanilor” şi Şcoala Populară de Arte, o filială a şcolii de arte din Miercurea Ciuc. Fiind construit foarte aproape de castel, spitalul acoperă întreaga faţadă a castelului. Totodată, mare parte a parcului din jurul acestuia a fost distrusă, iar în apropierea castelului s-au construit ulterior mai multe clădiri administrative, blocuri şi case.

Spaţiosul parc ce în trecut se întindea până în strada principală din centrul actualului municipiu, s-a micşorat tot mai mult, până a ajuns o simplă grădină. Însă Tekla Katalin Szabó, istoric de artă şi preşedinte al Asociației „Positive Transylvania”, asociaţie care se ocupă în prezent de soarta clădirii, afirmă că această grădină se va extinde până la Parcul Eroilor, întrucât există un plan peisagistic ce ar vrea să reconstituie măcar o parte din vechiul parc. Conform acestui plan, o alee ar lega din nou castelul de centrul oraşului.

Castelul azi, în curs de revitalizare

Procesul de restaurare şi consolidare aflat în curs de desfăşurare va necesita fără îndoială mult timp şi investiţii, însă moştenitorii doresc reconstruirea clădirii iniţiale, înlăturarea modificărilor aduse în timp şi ca ulterior acesta să fie deschisă publicului. Există numerose fotografii-document care ne arată castelul anilor 1900, însă fotografii care să ne arate cum erau amenajate interioarele nu există. Tekla Szabó povesteşte mereu în cadrul tururilor ghidate despre cum erau mobilate şi amenajate aceste interioare, pentru a ne face măcar la nivel imaginativ o idee despre design-ul interior. Se pare că holul central înalt era decorat cu candelabre mari, cu trofee de vânătoare, iar pereţii erau decoraţi cu tablouri ce înfăţişau personalităţi istorice şi membri ai familiei. Lucrările aflate în desfăşurare au scos la iveală urme din pictura decorativă originală.

Retrocedarea castelului către moştenitorii legali a avut loc în 2009, dar aceştia au intrat din nou în posesia clădirii începând cu anul 2013. Ulterior, urmaşii familiei Urmánczy au început activitatea de cercetare şi lucrările de reabilitare a edificiului, precum şi demersurile pentru ca acesta să intre în lista monumentelor istorice. Deşi momentan nu are vreo funcţie permanentă, castelul poate fi vizitat la cerere, iar doritorii pot primi vizite ghidate în română, maghiară şi engleză. Ocazional aici se organizează diverse activităţi culturale. Grădina castelului găzduieşte vara expoziţii, concerte, conferinţe şi diferite activităţi pentru copii.

Foto şi text: Cosmina Marcela OLTEAN

Din memoriile unei supravieţuitoare: Violet Jessop – asistenta care a scăpat cu viaţă din trei dintre cele mai mari tragedii maritime din istorie

Mă întreb câţi au auzit de Violet Jessop, de incredibila sa poveste de viaţă şi de nenumăratele încercări prin care ea a trecut. Povestea vieţii sale, citită din memoriile ei şi din diferitele cărţi care o menţionează, pare un scenariu de film scris astfel încât să impresioneze şi să captiveze publicul. Numai că nu e loc de ficţiune în povestea ei, totul este real. 

Numele lui Violet Constance Jessop se leagă de numele celor mai celebre nave care au străbătut vreodată mările: navele-surori Olympic, Titanic şi Britannic, construite exact în această ordine de prestigioasa companie White Star Line, pe şantierul naval din Belfast. Violet Jessop se afla pe RMS Olympic în momentul când aceasta a întrat în coliziune cu o altă navă şi a supravieţuit scufundării navelor RMS Titanic şi HMHS Britannic. Atât înainte de aceste tragedii, cât şi după, Violet Jessop, denumită ulterior “Miss Unsinkable” (doamna de nescufundat), a navigat pe diferite ambarcaţiuni timp de 23 de ani, după care s-a retras, iar la un moment dat a scris o carte despre experienţele prin care a trecut.

Cine a fost Violet Jessop?

Violet Jessop (1887-1971) s-a născut aproape de Argentina, într-o familie de emigranţi irlandezi. A fost primul copil din cei 9 ai familiei William şi Katherine Jessop. Copilăria şi-a petrecut-o având grijă de fraţii mai mici şi îngrijind pe rând bolnavii din familie, fraţi şi mai târziu părinţii. Din cei 9 fraţi au mai rămas 6. La un moment dat s-a îmbolnăvit chiar ea foarte grav, de tuberculoză. Deşi prognosticul medicilor era fatal, tânăra a fost puternică şi s-a vindecat. În acel moment şi-a promis că atunci când va creşte va avea grijă de bolnavi. Mama ei lucra pe diferite ambarcaţiuni, iar ulterior i-a călcat pe urme. Violet Jessop a lucrat întâi la compania Royal Mail Line, apoi a fost cameristă pe RMS Orinoco (1908). După doi ani, a decis să încerce la prestigioasa companie White Star Line, plecând pe mare la bordul navei RMS Majestic şi apoi pe RMS Olympic, pe atunci cel mai mare şi mai luxos vas. Odată cu Olympic s-a lansat măreţul proiect al companiei din Belfast, o nouă clasă de vapoare. Proiectul “Olympic class” mai cuprindea două nave aflate în construcţie: Titanic şi Britannic.

Olympic, Titanic, Britannic şi Violet Jessop

Violet Jessop se afla la bordul navei militare Olympic în momentul coliziunii acesteia cu HMS Hawke, pe 20 septembrie 1911. Cu toate că a fost puternic avariată de impact, luând multă apă, căpitanul Edward Smith, ulterior commandant pe Titanic, a reuşit să ducă nava înapoi în portul Southampton în siguranţă. Ajuns aici, Olympic a intrat în reparaţii. Pentru asta s-au luat piese din cele destinate Titanic-ului, aflat în construcţie. Acest fapt a dus la amânarea lansării navei Titanic de la 20 martie, la 10 aprilie 1912. Aflată în subordinea Armatei Marii Britanii în timpul Primului Război Mondial, în perioada interbelică nava Olympic a revenit la transportul de pasageri până în 1934, când a înregistrat un incident care a condus la scoaterea ei din circulaţie: a scufundat o ambarcaţiune de mici dimensiuni. Experienţa de pe Olympic a fost prima sperietură pentru Violet Jessop, dar asta nu a determinat-o să renunţe la călătoriile pe mare. Din motive numai de ea ştiute, Violet a ales să nu dea prea multe detalii despre întâmplarea de pe Olympic atunci când şi-a scris memoriile, poate pentru că ceea ce a urmat în viaţa ei a avut o greutate mult mai mare.

În 1912 a plecat pe Titanic fără ezitare. Când vasul a lovit aisbergul, Violet Jessop mărturisea că a fost trezită din somn şi chemată urgent pe punte să se ocupe de instructajul celor care nu înţelegeau engleza. Avea sarcina de a-i linişti şi de a-i organiza. Urmărea cum erau umplute bărcile de salvare. În cele din urmă a primit şi ea un loc într-o barcă, iar un ofiţer i-a pus în braţe un copil mic, pierdut de părinţi. A ţinut copilul în braţe până când au ajuns pe puntea navei de salvare RMS Carpathia. Aici copilul şi-a regăsit mama. Violet Jessop a fost decorată după tragedia de pe Titanic şi cu toate că a trecut prin această experienţă traumatizantă, multe călătorii pe mare aveau s-o mai aştepte.

În noiembrie 1916, Violet Jessop se afla pe HMHS Britannic, care în timpul Primului Război Mondial devine navă-spital. Violet îşi ţine promisiunea din copilărie şi se îmbarcă în mod voluntar drept asistentă medicală din partea Crucii Roşii Britanice la bordul navei care avea să sfârşească asemeni Titanic-ului. Pe 21 noiembrie 1916, vasul naviga pe Marea Egee când a avut loc o explozie cauzată fie de o mină de care s-a ciocnit, fie de o torpilă trimisă de trupele germane. Cauza exactă nu se cunoaşte nici azi. A circulat inclusiv ipoteza conform căreia britanicii şi-au scufundat singuri vasul. Oricum, comparativ cu Titanicul, nava Britannic a fost scufundată intenţionat. Căpitanul a încercat să ducă nava la ţărmul unei insule aflate în apropiere, motiv pentru care a ordonat ca bărcile de salvare să rămână pe punte. Un ofiţer neinformat a apucat să dea drumul pe apă la două dintre bărci. Acestea erau pline de oameni, iar printre ei se afla şi Violet. Bărcile au fost coborâte în apropierea elicei care le aspira. Violet a văzut la timp şi a reuşit să sară. Ceilalţi au fost sfâşiaţi de elice. Deşi a suferit un traumatism cranian, a scăpat cu viaţă. După multe curse efectuate cu succes, Britannic a ajuns la 120m sub nivelul mării, fiind apoi descoperită şi explorată de Jaques Cousteau în 1976. Adâncimea la care se află acestă navă este accesibilă pentru turişti, spre deosebire de cea a Titanic-ului, care se găseşte la o adâncime de 3.784m, la care nu se poate ajunge decât cu vehicule submarine specializate. De mai mulţi ani se vorbeşte despre un proiect de transformare a epavei Britannic-ului în primul muzeu subacvatic.

După război, Violet a continuat să lucreze pentru White Star Line, apoi la Red Star Line, după care s-a întors la Royal Mail Line, compania unde a început povestea ei. Violet Jessop a înconjurat lumea de două ori cu Belgenland, cel mai mare vas al companiei Red Star Line. S-a retras după 23 de ani petrecuţi pe mare şi s-a stabilit în Anglia. A păcălit moartea de multe ori: a înfruntat o boală gravă, a scăpat cu viaţă din două tragedii maritime de proporţii istorice şi a trăit până la vârsta de 84 de ani. S-a strins în 1971, când inima i-a cedat, dar a lăsat în urmă o poveste cum puţini pot spune.

Violet Jessop – personaj de film

Tragediile de pe Titanic şi Britannic au inspirat multe producţii cinematografice, realizate în memoria celor care n-au mai păşit pe uscat. Multe dintre aceste producţii, bine documentate, includ referinţe care trimit şi la povestea lui Violet. Totuşi, multă lume nu a auzit de ea, astfel că vagile referinţe pot trece neobservate. În filmul “A Night to Remember” (1958), inginerul navei, Thomas Andrews, cheamă o însoţitoare de bord să se ocupe de instructajul pasagerilor care urmau să primească loc în bărcile de salvare. În “Titanic”, celebrul film al lui James Cameron, întâlnim o scenă similară. În “Britannic” (2000) avem referinţa cea mai clară: personajul principal Vera Campbell, supravieţuitoare de pe Titanic, ajunge cu o misiune pe Britannic, arătându-se tulburată din cauza experienţei trecute. Tot în acest film se ţine cont şi de episodul descris de Violet, în care sare dintr-o barcă de salvare chiar inainte ca aceasta să fie aspirată de elicea navei. Referinţe la povestea supravieţuitoarei mai întâlnim în filmul “Shadow Divers” (2006), unde o echipă pleacă într-o expediţie la epava Britannic-ului şi în piesa de teatru “Iceberg – Right Ahead!” a lui Chris Burgess, care s-a jucat prima dată cu ocazia celebrării centenarului scufundării Titanic-ului.

Totuşi, cunoscând acum incredibila poveste a lui Violet Jessop, care e prin ea însăşi un scenariu de film complet, mă miră faptul că până acum aceasta nu a atras atenţia vreunui regizor care să vrea s-o spună complet, nu doar fragmentar ca până acum, şi s-o facă mult mai cunoscută lumii. În data de 2 octombrie a.c. se împlinesc 131 de ani de la naşterea lui Violet Jessop.

Cosmina Marcela OLTEAN