În pielea personajului negativ

Poveștile se repetă chiar în decursul unei singure existențe. Nu e nevoie să vorbim acum despre câte s-au întâmplat de la începuturile omenirii. Istoria e bogată în tot ce-ți poți imagina. Ideile, gândurile, trăirile – la fel, se tot repetă. Nu există idee sau gând care să se fi născut doar o dată sau care să aparțină doar unuia. Citim, observăm, spunem că vedem și înțelegem, dar rareori învățăm și tot rareori înțelegem ceea ce ar trebui înțeles.

Să ne gândim puțin la personaje și la roluri, la cum se construiește un personaj negativ și mai ales cine-l învestește, cine decide că e negativ.

Nu există poveste fără cel puțin un personaj negativ, dar răul e un cumul de trăiri și întâmplări, ceva ce apare prin procese complexe. În toate poveștile lumii, fictive sau reale, de la basmele copilăriei, romane și ecranizări, la tot ce trăim zi de zi, personajele negative sunt nelipsite. Dar, dacă privim dincolo de aparențe, observăm un adevăr fundamental: niciun personaj negativ nu se naște malefic. Monștrii nu sunt creați din nimic, ci din suferință, marginalizare și dintr-o profundă neînțelegere.

Fiecare dintre noi ajungem la un moment dat personaj negativ în povestea cuiva, oricât am încerca să nu devenim. Despre unii se vorbește așa, sunt prezentați așa, iar alții chiar devin. Într-o lume în care perspectivele sunt întotdeauna subiective, nu există eroi absoluți și nici răufăcători puri. Să ajungi antagonistul cuiva nu e greu. Dar rolurile se mai și inversează din când în când.

Cine creează monștrii?

În mituri și basme, răul apare aproape întotdeauna ca rezultat al unor traume și nedreptăți. Vrăjitoarea cea rea a fost cândva o femeie alungată și disprețuită. Regele sau conducătorul tiranic a fost cândva un copil umilit. Monstrul din întuneric a fost cândva un suflet sensibil, incapabil să se adapteze unei lumi care nu l-a acceptat. Această dinamică o vedem de-a lungul istoriei literare și cinematografice în mii și mii de povești. Dar o vedem și în jurul nostru.

Un personaj negativ se naște când latura sa emotivă și sensibilitatea profundă nu sunt înțelese, iar lumea, incapabilă să îi ofere un loc în care să se simtă acceptat, îl împinge spre întuneric. Într-un fel, orice antagonist este un personaj tragic – cineva care, în alte împrejurări, ar fi putut fi erou.

Dar totuși, ce-ar fi poveștile fără personajele negative, care pun personajele pozitive în lumină, oferindu-le un prilej de învățare și evoluție? În absența unui antagonist, eroul nu ar avea ocazia să își dovedească valorile, să își depășească limitele sau să își definească principiile. Totuși, percepția asupra acestor personaje este adesea greșită. Cel care pare pozitiv nu este întotdeauna un erou, iar cel care pare negativ nu este întotdeauna răufăcătorul absolut.

Această perspectivă ne ajută să privim dincolo de stereotipuri și să înțelegem că nimeni nu este cu adevărat malefic fără un motiv. Așa cum monștrii ficționali sunt creați prin excludere, frustrare și durere, la fel se întâmplă și în viața reală. Te-ai putea întreba: oare eu, la crearea câtor „monștri” am contribuit? Dar stăm măcar să ne întrebăm? Și, mai important, vrem să rupem acest ciclu, încercând să înțelegem înainte de a judeca?

Personaje negative iconice din literatură și cinematografie

Personajele negative sunt adesea complexe și nuanțate, iar literatura și cinematografia e plină de astfel de exemple. Redau numai câteva. Portretul lui Dorian Gray de Oscar Wilde și La răscruce de vânturi de Emily Brontë sunt povești care m-au marcat profund.

Portretul lui Dorian Gray

Dorian Gray, protagonistul romanului Portretul lui Dorian Gray de Oscar Wilde, este un personaj negativ complex. La început, un tânăr frumos, naiv și fermecător, dar influențat de Lord Henry Wotton, Dorian începe să vadă plăcerea și hedonismul ca principii supreme. Când își exprimă dorința ca portretul să îmbătrânească în locul său, iar el să rămână veșnic tânăr, dorința i se împlinește, iar acest miracol îl corupe treptat și îl conduce către un final tragic.

La răscruce de vânturi

Heathcliff e un personaj la fel de complex. Torturat, motivat de răzbunare, a fost crescut într-un mediu ostil și tratat ca un străin, astfel că în timp devine crud și nemilos, dar suferința lui este reală și profundă. Heathcliff este unul dintre cele mai complexe și tragice personaje negative din literatură. El nu este rău din fire, ci devine astfel din cauza felului în care a fost tratat de societate. Este un exemplu clasic al ideii că personajele negative nu se nasc așa, ci sunt modelate de experiențele trăite.

The Dark Knight și Joker (2019)

În diferite interpretări, Joker este fie un anarhist haotic, fie un marginalizat care cedează sub presiunea unei societăți crude. Filmul din 2019, în special, explorează ideea că societatea creează monștri prin indiferență și cruzime.

Marile Speranțe – Charles Dickens

O femeie bogată, abandonată în ziua nunții, Miss Havisham își dedică viața răzbunării și transformă o fetiță inocentă într-un instrument al durerii sale.

Stăpânul Inelelor – J.R.R. Tolkien

Gollum e o ființă tragică, coruptă de puterea Inelului și prinsă între două identități – una inocentă și una malefică.

Fantoma de la Operă – Gaston Leroux

The Phantom e un geniu muzical desfigurat, care își manifestă suferința și dorința de dragoste prin acțiuni violente.

Frankenstein – Mary Shelley

Probabil cel mai celebru monstru din literatură, Frankenstein e o creatură făurită de om, dar respinsă de societate și transformată într-un „monstru”. Frankenstein dorea inițial doar să fie acceptat, dar devine violent din cauza izolării și respingerii.

Lista e nesfârșită, dar personajele enumerate ne ajung pentru a înțelege cum uneori „cei răi” sunt modelați de suferință, respingere și circumstanțe nepotrivite. Răul nu este absolut, iar granița dintre bine și rău e întotdeuna fluidă.

– – –

Cosmina Marcela OLTEAN

Fotografii – cadru din filmul Portretul lui Dorian Gray, ecranizarea din 2009 și fragment din afișul filmului.

Programul intensiv de mediere culturală “Lumi ale artei” (Iași, 6-12 septembrie)

În prima parte a lunii septembrie s-a desfășurat un curs intensiv de mediere culturală adresat tinerilor care activează în instituții culturale, organizat de Asociația Culturală AltIași și găzduit de Facultatea de Arte Vizuale și Design din cadrul Universității Naționale de Artă George Enescu din Iași.

Cursul a fost însoțit de ateliere de formare în mediere artistică și patrimoniu și de conferințe susținute de profesioniști din țară și străinătate, care au punctat aspecte importante, teoretice și practice, din activitatea lor de-a lungul timpului.

Astfel, am avut ocazia să-i audiem și să învățăm de la Erwin Kessler (București), Cristian Nae (UNAGE, Iași), Alice de Dinechin (Franța), Alexia Manzano (GE/ARG), Mihaela Tilincă și Dana Sarmeș (Timișoara), iar ulterior să participăm la atelierele susținute de ei, în urma conferințelor.

Printre subiectele abordate de specialiștii invitați s-au numărat adaptarea medierii pentru diverse publicuri; cum construiești un program de mediere în cadrul unui eveniment destinat spațiului public; strategii interactive de lucru cu copiii; cum prezentăm și înțelegem arta în context muzeal; cum scriem despre arta contemporană și nu numai. S-au discutat pe larg idei în ce privește strategia de mediere, dar și idei puse deja în practică, care funcționează ca repere de bune practici.

“Medierea, pe scurt, înseamnă cum faci ca un număr cât mai mare de categorii de public, de oameni din comunitate cu interese diverse, să fie vizați, chiar implicați, să accepte / tolereze / creeze noi înțelesuri și, de ce nu, să-și deschidă mințile vizavi de lucrări de artă din spațiul public / galerii / muzee / alte instituții de cultură.

Conferințele au avut rolul de a ghida modul în care este expusă, percepută și semnificată arta contemporană atât în cadre specializate (muzee, galerii, diverse instituții culturale), cât și în spațiul public” - George Pleșu, organizator, președinte al Asociației AltIași.

Conferințele din cadrul proiectului „Lumi ale artei. Program de mediere culturală”

„Cum e cu putință ceva recent în artă”

Erwin Kessler a susținut pentru noi prelegerea cu tema „Cum e cu putință ceva recent în artă”, în Aula Magna a Universității „Al. I. Cuza”.

La întrebarea „Cum e cu putință ceva recent în artă” răspunsul pare să fie de la sine înțeles: în arta de acum nu este cu putință decât ceva recent. Fără noutate, fără ceva de ultimă oră, arta de acum riscă să nu fie a timpului nostru, a vremurilor în care atracția stă în inovație și noutate. Și totuși, cei interesați de conferința „Cum e cu putință ceva recent în artă” vin pentru că au dubii: oare să fie cu putință ceva cu adevărat nou în arta de acum? Versiunea scurtă a răspunsului este nu, nu este cu putință.

Erwin Kessler (1967) este istoric de artă, curator și filosof român, cercetător știintific la Institutul de Filosofie al Academiei Române, critic de artă la Revista 22 și director-fondator al MARe/ Muzeul de Artă Recentă, București. A făcut studii de filosofie și de istoria artei la București, Praga, Paris și Maastricht și a obținut D.E.A. la École des Hautes Études en Sciences Sociales, Paris. Este specializat în artă modernă și contemporană și în istoria și estetica artei moderne universale. A conferențiat, printre altele, la Universitățile Berkeley și Stanford, Kunstakademie Düsseldorf, Stockholm, Helsinki, Louvain, Rennes, Varșovia, Poznan, Cracovia, Praga, Budapesta, Zagreb. A publicat mai multe volume de istoria și teoria artei în țară și în străinătate. Cele mai recente apariții: „Efectul Picasso” (2023) și „Cei noi” (2024).

„Current challenges in cultural mediation in French museums”

Alice de Dinechin ne-a vorbit despre „Current challenges in cultural mediation in French museums”, la Institutul Francez din Iași. Cum arată medierea culturală în zilele noastre? Care sunt scopurile echipei departamentului educațional într-un muzeu francez? Care sunt tendințele actuale în domeniul medierii în muzeele franceze? Această conferință a oferit răspunsuri concrete la toate aceste întrebări, bazate pe exemple concrete și pe experiența profesională a invitatei.

După absolvirea Ecole du Louvre, Alice de Dinechin a lucrat aproape 15 ani în domeniul medierii culturale în muzeele franceze. A ocupat mai întâi un post de mediator cultural la Muzeul de Arte Frumoase din Lyon, a fost angajată ca șef adjunct al departamentului Educație al Muzeului de Arte din Nantes, înainte de a deveni șefă a acestui departament. În prezent, lucrează ca cercetător științific la Muzeul de Istorie din Nantes, dar luarea în considerare a diversității publicurilor rămâne în centrul preocupărilor sale.

“Reimagining Art Spaces: not only for experts, but for the people”

Alexia Manzano a explorat peisajul cultural dinamic al Berlinului, cu accent pe Institutul KW pentru Artă Contemporană. Ea a discutat despre angajamentul KW de a face arta mai accesibilă și incluzivă, străduindu-se să ajungă la un public mai larg cu expoziții care abordează probleme sociale presante. În plus, Alexia Manzano a punctat rolul finanțării publice în susținerea acestor inițiative și responsabilitatea care decurge din aceasta.

Alexia Manzano (Argentina/Germania) este șef al departamentului de educație și informare la KW Institute for Contemporary Art din Berlin, poziție pe care o deține din 2022. Cu un background eclectic în artă și implicare socială, Alexia este, de asemenea, un membru cheie al „Accessibility and Inclusion Focus Group” la KW, reflectând dedicarea ei pentru a face arta contemporană mai accesibilă pentru audiențe diverse. Înainte de rolul său la KW, Alexia Manzano a co-fondat și a condus „The Hub e.V.”, o asociație dedicată medierii artei și cercetării artistice din 2018. 

Călătoria ei în medierea artei a început în 2016 ca freelancer, unde a lucrat în muzeele din Berlin, galerii, școli, cluburi de tineret și chiar asociații pentru tinerii fără adăpost, aducând aducând arta contemporană mai aproape de cei care altfel nu s-ar fi implicat în ea. În 2021, și-a extins expertiza în calitate de stagiar științific la Muzeele de Stat din Berlin (Staatliche Museen zu Berlin), consolidându-și și mai mult cunoștințele pentru a lucra la instituții culturale.

Cristian Nae, critic și teoretician de artă, conf. univ. dr. în cadrul Facultății de Arte Vizuale și Design din cadrul Universității Naționale de Artă George Enescu din Iași, ne-a prezentat aspecte importante legate de instrumentele medierii textuale, sub toate formele în care acestea se găsesc într-o expoziție, în cadrul unei galerii ori a unui muzeu. Iar în cadrul atelierului, alături de George Pleșu, am vizitat Muzeul de Artă din cadrul Palatului Culturii din Iași, unde a fost prezentat proiectul de mediere SIMAP, care împlinește 10 ani de la implementare.

„Medierea culturală cu / pentru / despre fiecare”

Ne-am întâlnit apoi cu Mihaela Tilincă, în Sala Studio J a Muzeului Vasile Pogor, pentru a audia prelegerea cu titlul „Medierea culturală cu / pentru / despre fiecare”. În această conferință, Mihaela Tilincă a explicat ce înseamnă un program de mediere cu un design pedagogic modern, în cadrul căruia se face atât educație prin cultură, cât și educație pentru cultură.

Mihaela Tilincă este universitar (prof. dr.) și mediator cultural. Începând cu anii 2000 dezvoltă, monitorizează și implementează proiecte în educație, dezvoltare profesională și incluziune. Are un doctorat în Alfabetism și Lingvistică de la Universitatea din Lancaster/UK. Între anii 2000 și 2006 a fost directorul Centrului British Council la Timișoara. A predat începând cu anii 2008 Managementul Proiectului la programe de M.A. la Universitatea de Vest din Timișoara. Are experiență în formare, mentorat, cercetare în educație.

Dr. Dana Sarmeș (Timișoara) ne-a ghidat pașii, mai ales în a doua parte a cursului intensiv, prin procesul de realizare al unui program/plan de mediere, cu grijă la detalii și la tot ceea ce face să funcționeze sau nu planul nostru de mediere.

Toți cei care am avut oportunitatea de a lua parte la activitățile din cadrul acestui program amplu și necesar, am fost de acord că am ieșit din el cu multe gânduri și idei noi, desprinse atât din experiențele împărtășite de specialiștii alături de care ne-am format, cât și din interacțiunea cu alți colegi din țară, care activează în diferite instituții de cultură, publice sau private. Pe scurt, o experiență bogată și concentrată, care printre altele te fac să-ți dai seama ce ai și ce-ți lipsește.

Contextul care a dus la concretizarea acestui program de mediere:

“În ultimii ani, în România și la Iași arta în spațiul public a fost motiv de revoltă a comunității și scandaluri care au căpătat amploare națională: amplasarea instalaţiei lui Clemens Behr în faţa Bisericii Trei Ierarhi (2018); degradarea şi intervenţiile asupra soclului şi ariei de protecţie a Monumentului Independenţei, unde travertinul a fost înlocuit cu ciment vopsit (2019); bustul lui Goga a fost amplasat fără aprobarea Comisiei Monumentelor de For Public și a provocat proteste puternice din partea istoricilor și comunității evreiești (după 3 ani e tot acolo, chiar dacă eticheta explicativă cu privire la trecutul legionar a dispărut la scurt timp după ce a fost adăugată) (2021); sculpturile de la ediţia de anul trecut a Lunii Sculptorilor Români nu aveau numele autorului şi al lucrării, unele mai conceptuale fiind confundate cu elemente de mobilier urban (2023); instalația Labirintul lui Cristian Rusu a generat indignare publică, apărând chiar și o petiție pentru îndepărtarea ei (2023); în februarie 2024 sculptura Hidra a lui Cristian Ioniță a fost vandalizată, fiind necesară instalarea unui gard metalic pentru protecția ei.

Ce au în comun toate aceste cazuri este lipsa oricărei medieri a lucrărilor de artă, cauzată de lipsa de viziune a administrației locale și instituțiilor responsabile de amplasarea lor, cât și de lipsa unor specialiști care să inițieze și să pună în aplicare programe și acțiuni de mediere culturală. În absența unor texte curatoriale prezente în spațiul expozițional sau a unor etichete explicative, recurența unor teme și motive iconografice, precum și logica montajului cinematografic sunt singurele tehnici interpretative care funcționează pentru a oferi un context și un mod de lectură operelor artistice prezentate la Iași.” (George Pleșu, Asociația AltIași)

- - -

Activitățile organizate de Asociația AltIași, fac parte din proiectul „Lumi ale artei. Program de mediere culturală”, co-finanțat de AFCN și Primăria Municipiului Iași. Parteneri: Centrul Cultural German din Iași, Institutul Francez din Iași, Universitatea Națională de Arte „George Enescu” și Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași.

Cosmina Marcela OLTEAN

Foto, Asociația AltIași

Toamna în pastelurile Irinei Iosip

„Tehnica implică o anume spontaneitate în timpul lucrului, putând fi combinate linii, puncte, pete, intensități ale tușei și culori diferite...”

Probabil că pastelul este cea mai potrivită tehnică prin care un artist poate exprima un gând sau un sentiment legat de anotimpul atât de bogat în culori și nuanțe, dar care generează și stări contradictorii. Ce poate face toamna cu psihicul și imaginarul unui artist? Mixajul cromatic din paleta toamnei se traduce într-un răspuns psihologic și afectiv.

Pentru un peisagist, toamna este artă în sine, prin tot ceea ce relevă. Peisajul natural de toamnă se schimbă zilnic, mai ales sub raport cromatic, fiind mereu altul în funcție de momentul zilei.

Irina Iosip, artist vizual cu studii universitare urmate la București și Iași, alege adesea să se exprime prin tehnica fină și plină de prospețime a pastelului, o tehnică artistică a cărei vechime se leagă de primele reprezentări vizuale din istoria artei: picturile rupestre. În trecut, referindu-mă acum la arta modernă, pastelul era folosit de portretiști și peisagiști pentru a realiza schițele pregătitoare ale unor picturi. În istoria artei românești, Ștefan Luchian a rămas cunoscut ca cel mai iscusit pastelist. Pastelurile sale, de o mare măiestrie și sensibilitate, se găsesc azi pe simezele tuturor muzeelor de artă din țara noastră. „Peisajele sale pastorale amintesc de căldura molcomă omului de la sat (așa cum a fost el cândva), de apropierea acestuia de natură...”, spune Irina Iosip.

Azi am aflat mai multe despre această tehnică și despre valențele ei artistice de la un practician, care va exprima și câteva gânduri personale.

Irina Iosip: “În interiorul actului artistic mă atrage în mod special expresivitatea culorii. Lucrul cu pastelul uscat este una dintre tehnicile preferate, care este însă deosebit de delicată, deoarece nu permite ștergeri sau suprapuneri de straturi fără diminuarea calității esențiale a acestui material, aceea de a-și schimba nuanța în funcție de natura luminii (naturală sau artificială), de unghiul de reflexie și intensitatea acesteia (anotimp, oră din zi). Asta datorită particularității cristalelor de pastel care, pure sau în amestec, reflectă lumina în mod diferit în condiții diferite. Materialul și structura suportului (suprafața, gradul de absorbție a pastelului, culoarea și aciditatea hârtiei) au și ele mare importanță în punerea în valoare a calităților acestui material și în stabilitatea calității și a expresivității lucrării.

Dacă am părăsit uleiul, cu ceva timp în urmă, în favoarea pastelului și a tehnicilor mixte, probabil, atunci când natura nu-mi va mai permite să discern cele mai fine variații de culoare ale cristalului pastelului, voi reveni definitiv la ulei, culori de apă, acrilice sau chiar cărbune și tuș. Deocamdată tehnicile mixte, ce includ diferite materiale, inclusiv culori de apă și foița de aur, le integrez în structura multora dintre lucrările bidimensionale sau tridimensionale”[1].

Plecând de la observațiile artistei, se pot desprinde câteva idei principale despre ceea ce înseamnă această tehnică pentru un practician. „Pastelul înseamnă suprapunere și amestec, prin diverse metode, a două sau mai multe culori. Pe de altă parte, modul de aplicare al culorilor (direcția, lungimea și lățimea liniei sau petei, intensitatea aplicării pe suport cu batonul de pastel uscat, desimea acestora etc., sunt asemănătoare hașurilor cu grafitul), alăturarea sau suprapunerea ușoară a culorilor sau intercalarea culorilor pot da o structură și consistență asemănătoare țesăturilor”, spune artista.

E pictură sau mai degrabă grafică?

„Tehnica pastelului (sec sau uleios) este revendicată dar și respinsă, în același timp, și de pictură și de grafică. Este o tehnică de graniță, contestată ca partenență. Ea poate fi și linie colorată și pată colorată delimitată în cadrul compoziției și poate genera o structură compactă asemănător tehnicii uleiului. Mai ales pastelul sec poate fi ușor manipulat pentru crearea unei lucrări de tip grafică sau pictură. Culorile cerate și uleioase sunt mai restrictive. Pastelul sec poate fi amestecat cu uleiurile specifice picturii și generează pictură, sau, unele, în amestec cu apa, generează acuarelă, acest lucru pentru că este chiar materialul de bază din care se fac culorile de ulei sau apă. În cazul unor amestecuri complexe de culoare și acoperirea suportului cu pete de culoare și mai puțin cu „hașuri”, pastelul poate fi denumit cu lejeritate ca fiind o tehnică picturală.

Se consideră o tehnică rapidă, adică facilă, deoarece, pentru pregătirea unei picturi, pe vremuri, se executau mai întâi schițe ale compozițiilor în pastel sau acuarelă. Erau lucrări pregătitoare, de studiu al formei, culorii și compoziției. Dar o lucrare definitivă în pastel are cu totul altă valoare și alt aspect decât o schiță. Tehnica implică, într-adevăr, o anume spontaneitate în timpul lucrului, putând fi combinate linii, puncte, pete, intensități ale tușei și culori diferite, conform gândului și sentimentului care ghidează mâna”.

Așa cum spune, artista a vrut și a reușit să reflecte prin aceste pasteluri lumina colorată a toamnei de afară, care ne inspiră și ne îndeamnă la visare.

Cosmina Marcela Oltean

Fotografii, pasteluri de Irina Iosip, arhiva personală

- - -

[1] Cosmina M Oltean, Irina Iosip, Interviu în Revista Luceafărul, din 9 iulie 2021, https://luceafarul.net/irina-iosip-intotdeauna-mi-a-placut-sa-experimentez-domenii-noi-sa-produc-lucruri-cu-semnificatie-sa-las-urme-palpabile

Creații ale artistului Hans Hermann, digitizate și puse în valoare într-o nouă expoziție la Muzeul de Artă Brașov

La Muzeul de Artă Brașov s-a deschis expoziția „Hans Hermann. Gravură și animație”, care se poate vizita până pe 29 septembrie.

Hans Hermann (1885 – 1980) este unul dintre cei mai importanți artiști transilvăneni din secolul al XX-lea. Repertoriul său tematic este dominat de lucrări care descriu un spațiu tradițional: monumente reprezentative şi colţuri anonime din burgurile transilvănene, cetăți țărănești și biserici fortificate, peisaje şi scene rurale, personaje în costume populare, dar şi peisaje montane. Imaginea gravată rămâne întotdeauna fidelă reprezentării obiective, indicând „un spirit metodic punând multă grijă în redarea fidelă a adevărului plastic al lucrurilor, insistând asupra detaliilor cu acea atenţie specifică gravorului”, dar reuşind „să dea unitate amănuntului făcându-l expresiv” (Julius Bielz).

“Gravurile sale servesc ca documente istorice valoroase. Ele oferă informații cu privire la aspectele arhitecturale, culturale și sociale ale regiunii, fiind mărturii vizuale ale unui trecut îndelungat și bogat, ce oferă o perspectivă unică asupra vieții, peisajelor și evenimentelor din aceea perioadă istorică. Prin interpretarea sa artistică, Hermann a înfățișat obiceiuri locale, tradiții și viața de zi cu zi, contribuind astfel la conservarea și promovarea patrimoniului cultural al regiunii. Dincolo de semnificația lor istorică și culturală, gravurile lui Hermann sunt apreciate pentru valoarea lor artistică. Folosirea pricepută a liniilor, formelor și compoziției demonstrează măiestria sa în tehnica gravurii.

Prin utilizarea tehnologiei digitale pentru animarea a 7 gravuri ale lui Hans Hermann, proiectul expozițional aduce o perspectivă inovatoare și captivantă asupra lucrărilor artistului. Astfel, se îmbogățește experiența vizuală a vizitatorilor, pe care îi încurajează să exploreze și să interacționeze cu operele de artă într-un mod inedit, contribuind la diversificarea și democratizarea accesului la artă”, transmite Alexandra Ilnițchi-Ardelean (Comunicare și Relații Publice MAB).

Muzeul de Artă Brașov deține în patrimoniu peste 240 de lucrări de gravură realizate de Hans Hermann, iar acest proiect de digitizare a operei marelui artist răspunde nevoii de valorificare a unei părți importante din patrimoniul muzeului și de asigurare a accesului publicului la lucrările de gravură aflate în prezent în depozitele instituției.

Expoziția face parte din proiectul „Explorând gravurile lui Hans Hermann. De la arta tradițională la cea digitală”, realizat de Muzeul de Artă Brașov și co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național.

O pictură se va restaura sub privirile vizitatorilor, la Muzeul de Artă Brașov

Muzeul de Artă Brașov oferă publicului ocazia de a urmări desfășurarea unor etape din procesul de restaurare a unei opere de artă, în perioada 31 iulie – 14 august 2024, de miercuri până vineri, între orele 11-15. Dacă sunteți curioși Radu Tătaru va demonstra înlăturarea depunerilor care împiedică vizibilitatea optimă a lucrării, la sediul muzeului din Bulevardul Eroilor nr. 21, în Sala unu. Procesul va continua în laboratorul Muzeului de Artă Brașov până la finalizarea, respectiv expunerea lucrării în Galeria de Artă Românească.

Odată cu trecerea timpului, vernisurile utilizate de pictori în vederea protejării suprafețelor pictate în ulei, se pot deteriora. Adesea, acestea pot dezvolta cracluri, se pot albi ori îngălbeni. În acest ultim caz, decolorarea opacizează detaliile originale ale picturii afectându-i întreaga tonalitate cromatică. Tonurile de alb și crem devin gălbui, în timp ce albastrurile virează în verde. Curățarea vernisului îngălbenit este un proces delicat, dar poate schimba în mod dramatic aspectul general al picturii. 

Opera de artă selectată a fost realizată de artistul brașovean Friedrich Miess, „în întâmpinarea anului jubiliar al lui Honterus 1898”, conform unei inscripții aflate pe spatele lucrării. Intitulată „Portret de femeie în port săsesc (Portretul Friedei Teutsch)”, Cu prilejul dezvelirii statuii lui Johannes Honterus pe 21 august 1898, Miess a realizat portretul mătușii sale, Frieda Teutsch, după o fotografie de Carl Muschalek, cumnatul ei. În cadrul festivităților de inaugurare a monumentului, membrele Uniunii libere a femeilor săsești au fost îmbrăcate în bogate costume naționale săsești. Lucrarea a fost realizată în ulei pe pânză și are dimensiunile de 198 x 115 cm – transmite Alexandra Ilnițchi-Ardelean, referent de specialitate Comunicare și PR.

Radu Tătaru este restaurator la Muzeul de Artă Brașov din anul 2007, specializat pe conservare curativă şi restaurare pictură ulei, iar din anul 2019 îndeplinește și funcția de Șef serviciu – Secția artă. A publicat articole de specialitate cu privire la noi tehnici și metodologii de restaurare a picturilor, iar o parte din operele de artă pe care le-a restaurat sunt prezentate în expoziția de bază a Muzeului de Artă Brașov. În 2022 a publicat catalogul „Muzeul de Artă Braşov. Patrimoniu salvat”, care cuprinde o selecție de 16 picturi restaurate în laboratorul Muzeului de Artă Brașov de către specialistul Radu Tătaru. Prin munca sa de cercetare, contribuie în mod semnificativ la valorificarea și popularizarea patrimoniului Muzeului de Artă Brașov în rândul specialiștilor și cercetătorilor.

Una dintre funcțiile esențiale ale muzeului este conservarea patrimoniului, ceea ce înseamnă atât păstrarea în stare bună a materialității operelor de artă, cât și a aspectului estetic. Înainte ca lucrările de artă să ajungă în muzee pentru a fi conservate, există posibilitatea ca ele să fi suferit modificări estetice sau chiar pierderi de materie față de starea lor inițială, fie datorită vechimii lor, fie traumelor care le-a afectat integritatea.

Misiunea restauratorului este, în primul rând, să asigure integritatea lucrării, înlăturând toate problemele care pot duce la pierderea din materialele componente (desprinderi ale peliculei de culoare, rupturi ale pânzei sau lemnului suport). O a doua componentă în procesul de restaurare este prezentarea estetică. Dacă o lucrare este acoperită de depuneri de murdărie sau lacul protector este închis la culoare, mesajul artistic este greu de descifrat, iar restauratorul trebuie să le înlăture. Astfel, privitorul va avea acces la întreaga imagine, nemărginit, fie pentru a o admira, în calitate de vizitator al unui muzeu, fie pentru a o studia, în calitatea de cercetător sau istoric de artă.

Veți avea ocazia de a interacționa cu specialistul restaurator pentru a afla secretele profesiei sale. Accesul publicului se face în baza biletului de vizitare a muzeului.

Foto, MAB

Mari artiști contemporani, pe simezele Galeriei de Artă a Consiliului Județean Harghita: acad. Mircia Dumitrescu și dr. Florina Breazu

Zilele trecute s-a deschis expoziția FREE Camp, rezultat al Atelierului Internațional de Arte Vizuale cu același nume, ajuns la ediția XX. O ediție aniversară despre care artistul și curatorul Botár László spunea că poate fi privită “ca o încununare” a activității de două decenii, în care au avut loc atâtea întâlniri artistice - între generații, naționalități, stiluri și tehnici artistice, schimburi de idei și experiențe, menite să vorbească despre libertatea creației, despre formă, lipsa formei, culoare sau nonculoare.

Participanții la FREE Camp 2024. Artiști și critici.

În timp, taberele FREE Camp au reunit peste 100 de artiști vizuali din 16 țări. În ediția curentă întâlnim 10 artiști din 5 țări, fiecare cu viziunea și universul său. Ca și în cazul edițiilor trecute, spațiul expozițional e dominat de culoarea vibrantă, care devine o expresie a vitalității și libertății. Mă voi opri la două cazuri artistice aparte, descoperite aici: Mircia Dumitrescu și Florina Breazu.

Mircia Dumitrescu, între arte vizuale și literatură

M.D. în atelier. Foto, Radio România Cultural

Mircia Dumitrescu (n. 1941, Căscioarele, Călărași), unul dintre cei mai importanți artiști contemporani din România, este grafician, gravor-ilustrator, pictor şi sculptor, doctor în Arte vizuale, membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România, Doctor Honoris Causa al Universității „Ovidius“ din Constanța și Doctor Honoris Causa al Universității Naționale de Arte „George Enescu” din Iaşi.

În 2007 a fost distins cu Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler, categoria „Literatură“, iar în 2002 primise acceaşi distincţie la categoria „Arte plastice“. În aprilie 2013 era ales membru corespondent al Academiei Române, în cadrul secţiei de Arte, arhitectură şi audiovizual.

Artistul a manifestat întotdeauna o afinitate specială cu literatura. Cunoscut ca prieten apropiat al poetului Nichita Stănescu, pe care îl citează cu fiecare ocazie și care i-a dedicat un decalog, Mircia Dumitrescu s-a apropiat foarte mult, spiritual și ideatic, și de universul eminescian, mai ales în urma implicării în amplul proiect de digitizare a operei marelui poet.

Eugenia Vodă remarca: “Dumneavoastră sunteți omul care a stat cel mai mult în compania scrisului eminescian, la propriu... Dumneavoastră vi se datorează o operă formidabilă…”. (Profesioniștii, ianuarie 2021)

“Ediţia facsimilată a Manuscriselor lui Eminescu în 38 de volume, realizată sub egida Academiei Române şi îngrijită de academicianul Eugen Simion şi Mircia Dumitrescu, rămâne a fi unul dintre cele mai importante evenimente ale culturii române postdecembriste. Din cele 45 de caiete dăruite de Titu Maiorescu, în data de 25 ianuarie 1902, Academiei Române – „pentru a servi celor ce se vor ocupa în viitor” – Mircia Dumitrescu a facsimilat în total 38 de volume, care au 16.000 de pagini”. (Academia Română citată în Revista Contemporanul, 1 februarie 2022)

“Pentru mine cititul, apropierea de cultură a fost o construcție. De altfel, artistul ce trebuie să facă? Meditează asupra existenței. Cred că orice om face același lucru. Iar la un artist e problema lumbajului și a formei asupra limbajului. Deci aceste lucruri trebuie să se lege. (...)”, sublinia artistul într-un interviu pentru Radio România Cultural (Ascultă vocile de azi, 21 decembrie 2023).

Această legătură specială cu literatura face ca astăzi atelierul artistului să se găsească în clădirea Muzeului Național al Literaturii Române, acolo unde merge și lucrează cu mult drag, înconjurat de prieteni, după cum mărturisește.

Din parcursul artistic

Prima expoziție personală o prezenta în 1973, după care a urmat o pauză de 35 de ani, spre uimirea multora. A mai expus în 2008, 2012, 2017, iar “în 2021 m-am încăpățânat și am trântit patru expoziții simultan”, glumea artistul. Despre această prezență redusă în spațiul public afirma că i se pare absolut firească, deoarece artistul nu trebuie să se grăbească să-și arate creația, iar dacă o arată rar, asta nu înseamnă că nu lucrează. “Pentru mine o expoziție e o construcție precisă, care încheie un demers”.

Lucrări de M. Dumitrescu din expoziția FREE Camp

Despre ilustrațiile sale cu caracter grotesc spunea: “Nu-mi plac lucrările de atârnat pe pereți. Îmi place ca o lucrare să transmită ceva și să fie asemeni unui roman sau unei poezii” - în dialog cu Eugenia Vodă (Profesioniștii, ianuarie 2021).

“N-am vrut să intru într-o rutină, să intru într-o manieră. Mă consider un grafician. Țin foarte mult la desen. Desenul e alfabetul oricărui artist, după mine, pentru că el îți face ochiul și în același timp trebuie să ai mâna foarte bună.” (Ascultă vocile de azi, Radio România Cultural, 21 decembrie 2023).

Referitor la cotă spune că nu știe care îi corespunde. “Cred că arta nu e de vânzare. (…) Am dăruit multe lucrări, dar aș fi vrut să fie păstrate. Dacă tu vinzi pe gustul celui care vrea să cumpere, în momentul ăla te-ai pierdut. Trebuie să încerci să fi tu, în toate condițiile, și să nu vrei să faci gustul celuilalt... Să nu faci pentru altcineva.” (idem) 

Legat de evoluția artei românești recente afirma că “(...) datorită cenzurii intelectuale, am fost atât de dornici să ne sincronizăm cu arta occidentală, încât am început să ne pierdem pilonul nostru național. De multe ori dorința de a fi sincron, să fim egali, ne-a dus într-un vârtej.” (idem)

“Lăzarea”, colorate și aerograf pe hârtie, realizată în 1980

Unul dintre frumoasele semne ale trecerii maestrului prin Harghita este o lucrare grafică ce ilustrează un bastion al castelului Lazar. Lucrarea “Lăzarea”, în creioane colorate și aerograf pe hârtie, e realizată în 1980, în cadrul taberei de arte plastice de la castelul Lazar, tabără care a luat ulterior forma atelierului FREE Camp de la Miercurea Ciuc (n.r. această lucrare nu se regăsește în expoziția curentă).

Florina Breazu – culoare, armonie, antimaterie

Florina Breazu (n.1973) a urmat primele studii la Chișinău, inclusiv pe cele liceale, iar pentru formarea academică a ales România, „pentru a învăța altceva” – spunea artista. Așa că a plecat la Cluj, unde a studiat arte textile, apoi la Iași, pe urmă la București, la școala doctorală. „Colaborările, comunicările cu artiștii și profesorii români m-au inspirat foarte mult (...)”, sublinia Florina Breazu într-un interviu pentru Teleradio Moldova.

După revenirea la Chișinău, în paralel cu practica artistică, a predat istoria artei, iar acest rol pedagogic și l-a asumat timp de peste 20 de ani. Pandemia dar și un nou rol, cel de președinte al Uniunii Artiștilor Plastici din Chișinău, au determinat-o să renunțe în cele din urmă la predat. Este, de asemenea, critic de artă.

„Fiecare artist e un univers. (…) O expoziție e un examen pentru un artist. Este atunci când etalezi cercetările tale estetice, vizuale, pe care le-ai elaborat în ultimii ani.”

Arta Florinei Breazu se concretizează într-o pictură abstractă, o „antimaterie ce vine să dizolve forma, să dizolve consistența cromatică”, după cum o prezintă artista. În spațiul galeriei din Miercurea Ciuc putem regăsi lucrări din seriile “Antimaterie” și “Pioni”. Arta ei se caracterizează prin armonie, finețe și căldură, exprimate prin culoarea și materia care trimit la imaterial.

Lucrări de Florina Breazu din expoziția FREE Camp

În cadrul expoziției veți regăsi și lucrări ale artistei Inga Edu (Chișinău), o operă din care transpare mereu bucuria și energiile pozitive. “Niciodată nu pictez când mă simt rău. Pictez numai când mă simt bine”, spunea artista, pentru a exprima astfel doar sentimente și emoții pozitive către public.

Lucrări de Inga Edu din expoziția FREE Camp

Expoziția se poate vizita până pe 21 august, după care va fi itinerată la Galeria Artoteca, din cadrul Bibliotecii Municipale București.

Cei 10 artiști expozanți sunt: Florina BREAZU (MD), BUDAHÁZI Tibor (HU), Mircia DUMITRESCU (RO), Inga EDU (MD), FAZAKAS Csaba (AT), KENTELKI Gábor (RO), KÁNTOR József (HU), ChaRyong KO (KR), ORBÁN Anna-Mária(RO), BOTÁR László (RO).

- - -

Cosmina Marcela OLTEAN

Foto, arhive personale și Centrul Cultural Județean Harghita

Întâlnire cu Mircea Cărtărescu la Miercurea Ciuc

“înainte scriam cu ochii arzând

acum scriu cu genele ude

totul se vede altfel acum

de la celălalt capăt al vieții (...)”

- din poemul “înainte scriam cu ochii arzând”

La finalul săptămânii trecute am avut bucuria să-l întâlnesc pe omul și autorul Mircea Cărtărescu, în cadrul lansării celui mai nou volum de versuri intitulat “Nu striga niciodată ajutor”, acum tradus și în limba maghiară de către poetul și dramaturgul Visky Andras, publicat de Editura BOOKART, traducere care pe autor îl bucură și îl onorează, după cum mărturisea. A fost o întâlnire om la om și suflet la suflet, în care unii dintre noi ne-am conectat sincer cu autorul, în lumea ideilor, unde te mai ghida numai vocea sa caldă și sinceră.

Volumul scris integral cu litere mici, dar în cuvinte pe cât de simple și firești, pe atât de grele, este un volum minimalist în care găsim foarte puține semne de punctuație. În multe dintre poeme nu găsim deloc nici virgulă, nici punct. Poate pentru că atunci când ești trist, deprimat, disperat, nu mai are sens nici punctuația, nici moderația sau pauzele, nici prea multe cuvinte. Vrei să dai totul afară dintr-o suflare și să te eliberezi de greutate. Deși volumul își are rădăcinile în perioada pandemică, sensul și semnificația disperării se răsfrânge și se ramifică în contexte mult mai largi, până la descrierea unei condiții generale a omului.

“Nu striga niciodată ajutor” este al optulea volum de versuri al lui Mircea Cărtărescu, iar autorul mărturisește că e diferit de toată poezia lui precedentă. De altfel, acest volum apare la treizeci de ani după cel pe care la acel moment îl considera ultimul, timp în care autorul n-a mai vrut și n-a mai simțit a scrie poezie. Acest volum “reprezintă o întoarcere la simplitatea și generalitatea poeziei genuine, imediate și emoționale, dezbrăcate de sofisticarea intelectuală și culturală din vechea sa poezie”.

Volumul, despre care autorul spune că este unul întunecat, lipsit de orice speranță, cuprinde o sută de poeme scurte, unele de doar câteva rânduri, care îl fac pe cititor să se regăsească, să-și găsească acolo oglindite propriile trăiri, cu răul și durerea, depresia, melancolia și amărăciunea condiției umane, trăiri care nu se sunt străine niciunuia, chiar dacă unii simt așa mai rar, alții mai des, dar nu ne lipsesc, indiferent cât de fericiți sau triști suntem. Tema centrală a cărții este așadar singurătatea esențială a oamenilor, oricât de mult îi despart distanțele temporale, spațiale sau culturale. Astfel, Nu striga niciodată ajutor e una dintre rarele cărți care se poate adresa oricui.

În cadrul lansării de la Miercurea Ciuc, în dialogul purtat cu Visky Andras, s-au făcut trimiteri la teme din literatura universală, ce se regăsesc și în volum, și la gânditori precum Kant, Kafka și Bacovia, ultimii doi fiind autori care au redat literar numeroase fațete ale nefericirii și disperării.

Redau doar câteva versuri din acest volum recent, din care se pot desprinde ușor cele expuse anterior.

“nu striga niciodată ajutor

n-o să te audă nimeni

pentru că nu există nimeni

în jurul tău (...)”

- din poemul “nu striga niciodată ajutor”

“(...) câte gânduri și imagini

strângi într-o viață?

destule ca să plângi

în viețile viitoare (...)

- din poemul “câte boabe de apă”.

Note despre autor

MIRCEA CĂRTĂRESCU s-a născut pe 1 iunie 1956, în Bucureşti. A absolvit Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti în 1980.
Este poet, prozator, eseist, critic literar şi publicist. În prezent este profesor dr. în cadrul Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti.

Cărţile sale au fost premiate de Academia Română, Uniunea Scriitorilor din România şi din Republica Moldova, Ministerul Culturii, ASPRO, Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, Asociaţia Editorilor din România. Romanul Nostalgia a primit în 2005 Premiul literar „Giuseppe Acerbi“, Castel Goffredo, Italia. De asemenea, autorul a primit Premiul Internaţional pentru Literatură de la Vileniča (2011), Premiul Internaţional pentru Literatură „Haus der Kulturen der Welt“, Berlin (2012), Premiul internaţional pentru literatură, Berlin (2012), Premiul Spycher – Literaturpreis Leuk, Elveţia (2013), Marele Premiu al Festivalului Internaţional de Poezie de la Novi Sad (2013), Premiul Tormenta en un vaso, Spania (2014), Premiul Euskadi de Plata, San Sebastian (2014), Premiul cărţii pentru înţelegere europeană al oraşului Leipzig (2015); Premiul de stat al Austriei pentru literatură europeană, 2015, Premiul Leteo, Spania (2017), Premio Formentor de las Letras (2018), Prix Transfuge, Paris, 2019, Prix Millepages, Vincennes, 2019, Premiul FIL pentru Literatură în Limbi Romanice, Guadalajara, 2022, Los Angeles Times Book Prize for Fiction, 2023, The International Dublin Literary Award, 2024. (humanitas.ro)

Foto, Humanitas și C.M. Oltean.