Personalitatea impunătoare a
unora dintre artiștii noștri nu constă atât în bogăția biografiei cât în
performanțele artistice înregistrate și a valoroasei contribuții la îmbogățirea
comorii noastre naționale. Pe când unii au fost uitați, sau au rămas în istoria
artei ca simplii epigoni, căci munca lor nu a avut puterea de a supraviețuii
timpului și criticilor, alții, deși au studiat mult în străinătate, nu au avut
succes în a pune în practică învățăturile acumulate, remarcându-se doar prin
faptul că au lucrat alături de artiști străini consacrați. Iar apoi sunt
artiștii greu încercați de soartă, care au și contribuit cel mai mult la
moștenirea noastră artistică. Adesea, artistul adevărat, cu sclipire de geniu,
îl găsim în omul modest, dar foarte bogat din punct de vedere spiritual și
artistic. Acesta este și cazul pictorului
Andreescu.
Linii de portret
Ion Andreescu, născut la 15 februarie
1850, București,
a fost un pictor și pedagog român, membru post-mortem al
Academiei Române (1948). A urmat și el cursurile Școlii de Arte Frumoase
din București, condusă de Aman, iar din 1872, devine profesor la
catedra de desen liniar și caligrafie a Seminarului
episcopal din Buzău. În 1873 se transferă la Gimnaziul
comunal ,,Tudor Vladimirescu", apoi, în 1875, la școala de meserii
din aceeași localitate. La sfârșitul anului 1878 pleacă la Paris, unde frecventează cursurile Academiei libere Julian. Verile pictează la Barbizon,
unde se întâlnește cu Nicolae Grigorescu, și în alte așezări
rurale. Scurta sa biografie, marcată de boală și de condițiile materiale
modeste, e mult îmbogățită de vocația pentru artă, caracterizată printr-o
descoperire târzie a necesității exprimării artistice, care a dus la conturarea
unei opere importante ca extensie, matură, unitară, dealtfel, ca sentiment,
atitudine și calitate, cu caracter definit, lipsit de ezitări artistice. Pasionat de cuceririle
impresioniste, Andreescu s-a bucurat
de cea mai fertilă etapă creativă, cu realizări semnificative în perioada
petrecută la Barbizon.
Scurtă istorie a Școlii de la Barbizon
Școala de la Barbizon a reunit un grup de pictori francezi la mijlocul
secolului al XIX-lea. Numele vine de la mica localitate Barbizon
situată la sud de Paris,
în apropierea pădurii din Fontainebleau
care devine locul preferat de întâlnire și de creație al artiștilor, devenind
astfel leagănul unei școli de pictură. Membrii fondatori ai acestei școli au
fost Jean-Baptiste Camille Corot, Théodore Rousseau, Jean-François Millet și Charles François Daubigny,
la care se alătură încă un mare număr de alți artiști, printre care și maestrul Nicolae Grigorescu. Ca rezultat al operelor
lor, peisajul francez se înnobilează. La influența peisagiștilor olandezi și englezi,
artiștii barbizonieni situează în prim-plan pictura de atmosferă, renunțând în
mare parte la stlul clasicist.
Termenul a apărut pentru prima dată în istoria picturii în anul 1890 datorită lucrării
criticului de artă scoțian David Croal Thomson
intitulată "The Barbizon School
of Painters". De atunci termenul a fost pus sub semnul întrebării
de mulți critici de artă, care contestă ideea că ar fi existat o adevărată
"școală" de pictură în Barbizon, fiind vorba de fapt de un grup de
artiști cu stiluri foarte diferite și din epoci diverse, care au descoperit ca
sursă de inspirație peisajele oferite de pădurea din Fontainebleau și din împrejurimile
sale.
Dar începând cu anul 1820, tot mai mulți
pictori sosesc la Barbizon, localitate care a devenit cunoscută datorită
frumuseții sale naturale. Barbizonul devine în scurt timp locul de întâlnire a
tinerei generații de artiști. Aici se leagă prietenii și se desfășoară discuții
aprinse. Tendința comună este întoarcerea la peisagistică, mai ales sub
influența picturii flamande. Artiștii
nordici, Pieter Bruegel cel Bătrân și Jacob van Ruisdael, foarte
apreciați, sunt cei care au reușit să redea în tablourile lor mai bine decât
oricine atmosfera autentică a satului. Rousseau,
unul din cei mai importanți membrii ai școlii barbizoniene, considerat fondator
al ei, avea multe tablouri în acvaforte ale acestor artiști. O altă
importantă sursă de inspirație pentru barbizonieni este arta peisagistică engleză,
în special creațiile lui John
Constable, care și-a expus la Salonul din Paris
în 1824
tabloul intitulat "Căruță cu fân".
Pictorii din Barbizon adoptă acuarela
reactualizată de peisagiștii englezi, deoarece această tehnică este foarte
potrivită pentru pictura în "plein-air".
Ceea ce unește grupul barbizonian în
afară de cele amintite este și răzvrătirea împotriva autoritarismului: refuză academismul,
dar și romantismul.
Împreună organizează expoziții cu vânzarea propriilor tablouri și editează un
ziar propriu. În hanul lui Père Ganne, refugiul preferat al artiștilor,
au loc discuții aprinse privind actualitățile în artă
și literatură.
Théodore Rousseau explică astfel
concepțiile despre pictură: "Arta
noastră reușește să atingă patosul, sentiment pe care ne străduim să îl găsim
prin sinceritatea portretului, prin prisma adevărului dur. Ne străduim să
studiem cu toată inima, visăm viața și nu copiem ceea ce vedem cu precizie
matematică, ci simțim și explicăm lumea reală, fiind condamnați să nu o putem
ocoli."
Influența barbizonienilor depășește în curând granițele Franței.
La Barbizon sosesc artiști din nordul Europei și din Statele Unite ale Americii. Pictorul român
Nicolae Grigorescu descoperă localitatea
Barbizon în 1862,
unde rămâne pentru câțiva ani. Sosesc la Barbizon pentru un popas mai scurt și
pictori cehi,
maghiari,
elvețieni,
belgieni
și polonezi.
"Școala" de la Barbizon se deschide pentru lumea întreagă, și
deschide totodată drumul pentru impresionism.
Emoție, patos, melancolie ...
,,Printre pictorii români, cu siguranță nu există
personalitate mai atrăgătoare ca a lui Andreescu și destin mai plin de înțelesuri
ca al său. El, de fapt, a orientat definitiv arta românească’’. Cuvintele aparținând lui Jacques Lassaigne, unul
dintre criticii de artă francezi care s-a ocupat cu pasiune și interes de arta
românească, par a fi revelatoare pentru locul deținut de Andreescu în
dezvoltarea artei românești moderne și, în egală măsură, pentru modul cum a
pătruns marele pictor în circuitul valorilor europene. „Stejarul lui Andreescu”
încă mai rezistă vremurilor și se găsește în parcul Crâng din Buzău. Botaniști și iubitori de natură îl
îngrijesc pentru a-i prelungi viața. Deși
a trait doar 32 de ani, Ion Andreescu a lăsat o operă care demonstrează că este
un pictor de un excepțional talent. Creația sa se numără în câteva sute de
tablouri: naturi statice, flori, portrete și mai ales peisaje. Pictura sa are
un caracter profund, grav și meditativ, asemeni personalității sale, căutând
astfel a se oglindi în operă, a-și găsi ,,vocea’’, un limbaj propriu cu care să
se adreseze lumii în ideea de a se face înțeles. În lucrarea ,,Stejarul’’,
una din capodoperele sale, putem regăsi întrega emoție, patosul reținut,
temperamentul plin de melancolie al artistului. S-a afirmt inclusiv că e primul pictor român cu
adevarat modern, fiind în același timp unul dintre punctele de referință atunci
când vorbim despre tradiția artei românești. Pictorul s-a stins pe 22 octombrie
1882, la București.
Cosmina Marcela OLTEAN
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu