Pierre Puvis de Chavannes – Bietul pescar (Le pauvre pêcheur)
Puvis a intenţionat să reprezinte, într-un cadru dezolant, un văduv
împreună cu cei doi copii ai săi. Faptul că personajul central este un pescar
are evidente rezonanţe biblice. În 1881, stilul sintetic al lucrării, cromatica
dominată de griuri colorate şi mai ales refuzul oricărui tip de perspectivă
tradiţională a atras mai ales critici negative. Scriitorul Huysmans a comparat
lucrarea cu frescele din trecut. Pe de altă parte, artişti din generaţiile mai
tinere precum Seurat, Signac, Gauguin, Maurice Denis sau Picasso au fost
entuziasmaţi peste măsură de această imagine tăcută, iar Puvis a devenit
liderul unui nou stil în pictură.
Aceasta a fost prima dintre lucrările lui Puvis cumpărate de Stat. De
asemenea, Le pauvre pêcheur a stârnit vii reacţii
la Salonul Societăţii Artiştilor Francezi din 1881 şi a fost
prima dată cumpărată în 1887, când a fost iar prezentată
publicului de către colecţionarul Durand-Ruel. Au trecut aşadar şase ani până când
un muzeu naţional a îndrăznit să expună acest tip de pictură, atât de ireală în
lumina convenţiilor vremii. Azi, lucrarea, un ulei pe pânză, se află la Musée
d’Orsay. Prin acest tablou, artistul anunţa mişcarea simbolistă.
Acesta a căutat să reprezinte izolarea şi mizeria unei fiinţe umane. Marea,
de un gri murdar, e redată stingându-se treptat spre orizont. Imaginea de
ansamblu inspiră o adâncă melancolie şi un sentiment de durere profundă. Sub un
cer gri stă pescarul, cu mâinile una peste alta, ca-n rugăciune. Cea mai
cunoscută lucrare a artistului a fost făcută într-o perioadă mai grea a vieţii.
Artistul a spus că dorinţa sa a fost ca această lucrare să fie înţeleasă ca
exprimând ceva uman, natural, şi nu ceva de natură mitică, religioasă ori
filosofică.
Însă, am putea spune noi, lucrarea le înglobează într-o oarecare măsură pe
toate: are un caracter profund uman şi totodată filosofic, prin expresia de
meditaţie a pescarului, iar caracterul religios este dat de atitudinea
corporală a bărbatului şi de actul pescuitului, care are un substrat creştin în
arta europeană.[1]
Subiectul putea fi înţeles ca unul banal şi lipsit de anecdotă şi este
prezentat încă din titlu. Mulţi critici consideră această lucrare ca fiind
nereuşită.
Criticul Petronius Arbiter condamnă faptul că liniile compoziţiei sunt prea
în zigzag, capul fetei ar fi prea mare, iar părul ei e redat ca al unui bărbat,
copilul are o atitudine nefirească, iar picioarele pescarului sunt prea scurte,
având în vedere că de la genunchi în jos par a nu avea unde să se continue în
interiorul bărcii. Capul pescarului este construit copilăreşte, mai spune
criticul. Te face să-ţi pui întrebarea: ce face de fapt acest pescar? Se roagă,
pescuieşte sau filosofează asupra destinului său? Întreaga abordare este
copilărească, crede Arbiter.[2] Fata
din tablou a fost identificată de unii ca o soţie, iar de alţii ca fiica
pescarului.
Artistul însuşi, pe la 1900, a susţinut cea din urmă variantă, descriind
subiectul şi semnificaţia lucrării sale. Artistul spune că mama copiilor este
moartă, iat fata este acolo pentru a-şi supraveghea fratele, aşezat pe un pat
de flori. El mai spune că această viziune a suferinţei nu a împrumutat-o de
altundeva decât de la sine.[3]
Scriitorul August Stindberg,
într-o scrisoare către Gauguin, îşi
exprimă admiraţia pentru Bietul pescar, spunându-i ca îi revine frecvent în
minte această lucrare şi că s-a dus la The Luxembourg Museum să o contemple. Pe
lângă critici, tabloul a şi inspirat alte două lucrări: una care respecta
originalul, de Aristide Maillol
(Musée de Beaux-Arts, Nancy) şi cea a lui Georges
Seurat.[4]
În 1879, acesta a pictat un peisaj din Saint Ouen pe o bucată de panou din lemn,
în care a integrat şi compoziţia lui Puvis. Aceasta este o interpretare pictată
probabil din memorie, peste un studiu de peisaj, în ulei, şi e considerat un
sincer omagiu adus lui artistului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu