Cercetarea
în sens larg înseamnă abordare organizată, analiză sistematică a informaţiei şi
contribuţie la cunoaştere. Cercetarea se materializează în urma stabilirii unui
discurs, după ce are loc delimitarea ariei cercetării, stabilirii bibliografiei
specifice şi adaptarea unei serii de metode. Cercetarea înseamnă o investigaţie
ce are ca rezultat o îmbunătăţire adusă cunoaşterii sau a unei ramuri dintr-un
domeniu. Cercetarea poate fi rezultatul fie al unei descoperiri accidentale,
fie al inspiraţiei[1], e de
părere Annette W. Balkema. Cercetarea se construieşte cu ajutorul unei
metodologii prin formularea unor întrebări şi dovedirea răspunsurilor posibile.
Aceasta se bazează pe legătura metodică dintre întrebări şi răspunsuri.
Cercetarea,
proces logic şi linear construit pe baza a ceea ce ştim în încercarea de a afla
mai mult din ceea ce nu ştim încă, încearcă să răspundă unor probleme desprinse
din realitate.[2] O
abordare similară întâlnim în cercetarea artistică, însă aceasta nu este
caracterizată de o metodologie rigidă. Cercetarea
artistică se diferenţiază de cercetarea academică sau ştiinţifică prin
faptul că aceasta are tendinţa de a trece peste limitele dintre lucrarea de
artă şi studiile teoretice.[3]
Cercetarea artistică, o investigare a diferitelor teme din sfera artelor, este
trans-disciplinară. Aceasta nu trece doar prin diferite subiecte şi peste
limitele dintre opera de artă şi discurs, ci şi prin discipline teoretice
precum filosofia, estetica, istoria artei, sociologia şi altele.
Cercetarea bazată pe artă
a apărut ca o extensie a studiului naturii experienţei artistice şi se
defineşte prin folosirea sistematică a procesului artistic, generator de
expresii artistice în diferitele sale forme.[4]
Această formă de cercetare propune o investigare a experienţelor umane prin
intermediul artei, folosind adesea instrumentele psihologiei. Astfel se creează
un raport între artă şi ştiinţă.[5]
Trebuie punctat faptul că ambele, atât arta cât şi ştiinţa, folosesc
experimentul cu scopul de a acumula informaţii şi de a genera cunoaştere.
Artistul şi munca de cercetare
Cercetarea
se bazează uneori pe reproducerea, repetarea şi transformarea unor noţiuni sau
a unor fragmente de cunoaştere. În cazul cercetării artistice, cunoaşterea nu
poate fi reprodusă atunci când practica artistică se vrea diferită, unică.[6]
Cercetarea artistică se poate materializa sub forma unor texte sau a altor forme
de verbalizare, sub forma unor lucrări de artă sau într-o lucrare ce combină
partea vizuală cu cea discursivă. Astfel, lucrarea de artă poate fi însoţită de
o parte discursivă în care se prezintă conceptul, contextul şi procesul în urma
căruia a apărut lucrarea. Frank Mandersloot consideră că cercetarea poate fi
pre-linvistică, discursivă şi post-vizuală.[7]
În „Artistic Research”, editorul Henk Slager afirmă că cercetarea condusă de un
artist nu are la bază o abordare obiectivă, empirică, ci una subiectivă, fiind
orientată către o cunoaştere de tip local, particular, unic şi nu răspunde
aplicării unei metodologii rigide.[8]
Jan Kaila este de aceeaşi părere şi punctează faptul că aspectul artistic al
cercetării artistice a fost mereu criticat pentru gradul ridicat de
subiectivitate şi relativitate.[9]
O
idee preconcepută despre cercetarea artistică este aceea că artiştii angajaţi
în munca de cercetare se concentrează asupra artei proprii şi scriu despre
practica lor artistică. În realitate, artiştii trebuie să evite această
cercetare a sinelui[10],
e de părere Jan Kaila. În modernitate, se credea că verbalizarea muncii
artistului are efecte nocive asupra conştiinţei sale, ca un artist conştient nu
ar mai face artă, ci ar contura teorii. Un artist-teoretician a fost multă
vreme considerat o anomalie. „Ce este această cercetare? Nu e de ajuns ca
artistul să producă artă ca şi până acum? Cum ajută teoretizarea,
contextualizarea şi scrisul artistul şi practica sa? Devine astfel mai bun în
practica sa, îi îmbunătăţeşte ochiul?”, s-ar fi gândit cei care puneau la
îndoială faptul că ar putea fi aşa. Răspunsul nu ar putea fi decât „da”.
Astăzi
e bine cunoscut faptul că cele mai interesante realizări artistice se produc la
graniţa dintre practică şi discurs, la întâlnirea dintre partea cognitivă şi
cea senzorială.[11] Se
credea că abilitatea de a produce artă este o compensaţie pentru faptul că unii
sunt incapabili de a verbaliza, de a se exprima în scris sau într-un mod
conceptual. Această mentalitate s-a schimbat în ultimele decenii. Mulţi artişti
contemporani se afirmă şi pe latura teoretică, nu doar pe cea practică a artei,
publicând texte. Pe de altă parte, dintre cei care scriu, unii aleg să nu
publice.
Cercetarea artistică în contextul
artei contemporane
Cercetarea
artistică presupune o abilitate de angajare critică în ceea ce priveşte
conceptualizarea şi practica artistică. Este de înţeles că cercetarea nu atrage
orice tipologie de artist pentru că asta ar însemna, printre altele, ca acesta
să rămână mult timp asupra unei teme, asupra unei întrebări şi asupra unu plan
de cercetare. Unii se vor mulţumi să rămână doar la partea practică, departe de
teoriile vechi şi noi. Pe de altă parte, o practică artistică lipsită în
totalitate de documentare, cercetare şi discurs, este o practică fără fundament
în contextul artei contemporane. A opera cu arta contemporană presupune ca
practicanţii ei să se angajeze într-un proces de constantă contextualizare,
ceea ce presupune multă documentare.
În
ultimii ani, termenul de „cercetarea artistică” a devenit un termen-umbrelă.
Prin acest termen nu se înţelege doar documentarea şi realizarea unei lucrări
teoretice, chiar dacă se ştie bine că prin definiţie produsul cercetării este o
lucrare cu conţinut discursiv, formulată prin recurgerea la o metodă academică.
Cercetarea artistică nu corespunde doar cercetării unor subiecte legate de
istoria artei, teoria artei sau de estetică, ci mai degrabă unei
conceptualizări structurale a produsului artistic. În cazul cercetării
artistice produsul final poate fi totodată reprezentat de o lucrare de artă sau
de un proiect artistic. Arta care se pliază cel mai bine pe aceste
caracteristici şi prezintă o practică artistică însoţită de o practică
discursivă, apare odată cu Conceptualismul din anii 1960. „Arta conceptuală,
care a continuat prin arta postmodernă până în zilele noastre, combină
cercetările teoretice cu lucrări practice printr-un mecanism conceptual
creativ”, e de părere Hongjohn Lin.[12]
Schimbarea majoră produsă în arta anilor 1960 constă, aşa cum bine ştim, în
situarea în prim plan a ideii, a conceptului din spatele unei opere de artă.
Cercetarea artistică, o cercetare
interdisciplinară
Adesea,
linia ce separă cercetarea practică de cea teoretică este foarte fină, deşi
vorbim despre două sisteme discursive diferite: unul operează prin forme, altul
prin cuvinte. Raportul dintre formal şi lingvistic fac din cercetarea artistică
un domeniu de studiu interdisciplinar care trece dincolo de vechile bariere ale
cunoaşterii în favoarea unui limbaj nou, de unde reiese aspectul creativ al
acetui tip de cercetare. Arta conceptuală, care încorporează limbajul şi
semiotica, este poate cel mai bun exemplu.
Toate
practicile artistice curente presupun muncă de cercetare, iar artistul
contemporan este ca un antropolog sau arheolog ce trebuie să „cerceteze
terenul” cu care lucrează. Metodele de cercetare artistică au devenit tot mai
eclectice, astfel că artistul lucrează la nivel interdisciplinar[13],
îmbinând arta cu filosofia, sociologia, psihanaliza, economia şi ştiinţele în
sens larg, fiecare dintre acestea devenind la un moment dat cadru pentru
cercetarea artistică. Natura eclectică a cercetării artistice face ca aceasta
să devină o practică teoretică cu dezvoltare multilaterală.
În
introducerea volumului „Practice as Research”, Estelle Barrett distinge între
cercetarea artistică creativă, cercetarea artistică subiectivă şi cercetarea
artistică interdisciplinară. „Cercetarea artistică este adesea motivată de
factori emoţionali, personali şi subiectivi”, afirma autoarea cu privire la
primele două tipuri de cercetare. Abordarea cercetării artistice dintr-o
perspectivă subiectivă poate conduce spre ceva original şi novator, mai susţine
aceasta, pentru că poate aduce la lumină particularităţi ce reflectă realităţi
sociale marginale sau încă necunoscute pentru anumite practici sociale.[14]
Despre cercetarea artistică interdisciplinară spune că reprezintă un punct critic
pentru evoluţia cercetării axate pe probleme sociale complexe şi că este
terenul pe care se pot forma obiecte noi prin îmbinarea mai multor domenii de
cunoaştere.[15] Iar
ideile cumulate din mai multe domenii, în cadrul cercetării creative pot da
posibilitatea de noi analogii.
În
„Artist as Researcher”, editorul Janneke Wesseling vorbeşte în primele pagini
despre relaţia dintre cercetarea artistică şi cea academică şi despre
cercetarea în artă din perspectiva artistului vizual, prin prisma practicii
sale. „Cercetarea artistică are loc prin practică şi reflexie teoretică, prin
întrepătrunderea celor două. Nu există una fără alta din moment ce practica
artistică constă în gând şi faptă”[16],
consideră editorul. Fenomenul cercetării artistice nu este unul deloc nou, iar
ideea de „artă ca cercetare” a apărut din arta în sine şi asta mai ales odată
cu Conceptualismul. Arta conceptuală neagă că arta poate fi privită şi
înţeleasă în afara contextului istoric şi politic.[17]
În epoca postmodernă, reflecţia şi cercetarea sunt strâns legate de practica
artistică. În multe cazuri cercetarea devine lucrarea de artă în sine, iar
mediul şi subiectul devin instrumente ale cercetării.
Artistul
se impune astfel ca cercetător în domeniul artistic şi social.
Artistul-cercetător se distinge de alţi artişti pentru că prin ceea ce face
atrage atenţia asupra procesului artistic şi asupra procesului cognitiv
implicat în producerea obiectului artistic. Prin ceea ce face,
artistul-cercetător invită publicul să ia parte la procesul artistic şi caută
să dezbată probleme actuale în spaţiul public, pentru că aşa cum afirma Sarat
Maharaj, „pentru ca cercetarea să fie cercetare, ea trebuie dezbătută în
spaţiul public”[18].
Istoria artei,
practica artistică şi cercetarea
Odată cu arta
modernă, când artiştii se eliberează de tradiţia clasică şi se impun drept
creatori autonomi, apare o atitudine critică în reprezentarea vizuală,
atitiudine pe care o întâlnim de pildă în arta lui Manet, Cézanne sau Picasso.
Arta modernă nu mai este doar reprezentaţională, ci şi auto-critică. Apoi,
începând cu anii 1960, critica şi auto-reflexivitatea devin o strategie
artistică, pe care o întâlnim în practici precum cea a artei conceptuale, a
criticii instituţionale sau a mişcării Fluxus[19],
printre altele.
Istoria
artei a trecut dincolo de înţelesul ei tradiţional, recurgând la diferite
abordări interdisciplinare şi la noi metodologii din domenii precum semiotica,
psihanaliza sau feminismul, dezvoltându-se spre o înţelegere contextuală a
operei de artă.[20] Istoria
artei s-a dovedit aptă unei transformări rapide, a evoluat odată cu timpul fără
să stagneze, adaptându-se astăzi cercetării din arta contemporană. În urma
adoptării unor metodologii specifice altor domenii de cunoaştere, istoria artei
s-a transformat în studiile culturale din zilele noastre. Cercetarea artistică
propune o nouă modalitate de ancorare a artei în societatea contemporană,
conferindu-i acesteia o voce cultural-critică. La interferenţa dintre teorie şi
practică, dezvoltându-şi constant preocupările şi metodologia, cercetarea
artistică este o disciplină promiţătoare, cu un impact substanţial asupra altor
discipline sau domenii de cunoaştere.
Cercetarea
artistică este o metodă ce facilitează reflexia critică asupra ştiinţei şi a
artei.[21]
Practica artistică reprezintă o formă creativă şi critică de cercetare, iar
cercetarea în domeniul practicii artistice are loc într-un mediu
interdisciplinar şi postdisciplinar. Cercetarea artistică are loc la nivelul
diferitelor medii, limbaje şi contexte ce stabilesc un cadru pentru producerea
şi interpretarea unor imagini, obiecte sau evenimente. Practica artistică este
o formă reflexivă de cercetare, care demonstrează rolul imaginaţiei, al
intelectului şi a producţiei culturale în creearea cunoaşterii, precum şi
contribuţia artei la această cunoaştere globală.
Cosmina Marcela Oltean
[1] Annette W. Balkema, Henk Slager (eds.), Artistic Research, Lier en Boog series,
vol.18, New York, 2004, p.12
[3] Mara Ambrozic, Angela Vettese, Art as a Thinking Process. Visual Forms of Knowledge Production,
Sternberg Press, pp.150,151
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu