RMS Titanic – sursă de inspiraţie pentru artişti şi regizori

Cosmina Marcela OLTEAN

Povestea vasului imposibil de scufundat

RMS Titanic, cel mai cunoscut vas din lume şi cel mai îndrăzneţ proiect industrial al începutului modernităţii, a plecat pe mare din Southampton în 1912 pentru prima şi ultima dată. Vasul câştiga tot mai mare importanţă încă din stadiul de machetă, iar notorietatea îi creştea pe măsură ce prindea formă, pentru a culmina cu momentul inaugurării şi lansării pe mare. Construit pe şantierul naval Harland&Wolff din Belfast, RMS (Royal Mail Ship) Titanic se număra printre cele mai importante trei nave ale companiei britanice White Star Line şi era al doilea după RMS Olympic, al treilea fiind HMHS Britannic. Tot pe şantierul din Belfast, să nu uităm, a fost construită între 1942-’46 şi MV E Evangelia, aflată azi pe plaja din Costineşti. Fiecare dintre navele amintite au câte o poveste mai mult decât interesantă şi o istorie proprie, dar Titanic a întrecut şi va întrece mereu în popularitate oricare alt vas. Spre deosebire de oricare altul, Titanic a fost construit pentru a deveni legendă, iar legenda prindea formă odată cu vasul, pe şantierul din Belfast. A câştigat un loc în istoria modernităţii chiar dacă a înregistrat doar o călătorie neterminată. Construit în 4 ani, a navigat 4 zile, iar spre ziua 5 se scufunda deja încet. După mai puţin de 3 ore de la coliziunea cu iceberg-ul, se îndrepta spre fundul oceanului. Aceasta i-a fost povestea, o poveste ştiută de fiecare dintre noi într-o oarecare măsură, dar una care nu va înceta să fascineze şi să inspire.

Fascinaţia unui titan

Tocmai din această fascinaţie au luat fiinţă şi operele de artă construite în jurul poveştii Titanicului. Din 1912 până azi, povestea navei de nescufundat, cum era numită înainte de lansare, a fost ecranizată de multe ori în filme şi documentare. Dezastrul din nopatea de 14 spre 15 aprilie 1912 a inspirat cărţi, piese, picturi, dar mai ales filme. Într-o listă a site-ului de filme imdb.com figurează 24 de titluri, însă dintre toate merită amintite, judecând după criteriul calităţii, filmul lui James Cameron, Titanic, din 1997, A night to remember din 1958, regizat de Roy Baker, mini-seria Titanic: Blood&Steel din 2012 şi documentarul realizat de James Cameron şi actorul Bill Paxton, Ghosts of the abyss din 2003.

Foarte pasionat de povestea vasului, Cameron decide să facă un film despre un mare vas şi o mare bucată de gheaţă. Rezultatul a fost  Titanic. Filmul a fost cea mai costisitoare producţie la vremea respectivă şi a strâns peste 600 milioane de dolari în SUA, înregistrând un record la nominalizările Oscar: 14 nominalizari şi 11 statuete câştigate.  Producţia le-a adus faima şi actorilor principali, Kate Winslet şi Leonardo DiCaprio, aflaţi la începutul carierei. Cameron este cunoscut şi pentru faptul că are tendinţa de a alege pentru filmele sale actori mai puţin faimoşi dar cu mare potenţial. A fost şi cazul Titanicului. Cunoscut pentru devotamentul, exigenţa şi seriozitatea faţă de profesie, James Cameron s-a remarcat prin scrierea, regizarea, co-editarea și co-producerea a două dintre filmele cu cele mai mari încasări din istorie: Avatar și Titanic. Pasiunea pentru povestea Titanicului s-a concretizat apoi în 2003 şi prin documentarul Ghosts of the abyss.   

       

În 2012, la aniversarea a 100 de ani de la marea tragedie, a fost lansată şi seria de 12 episoade Titanic: Blood&Steel, o producţie care vă trimite pe şantierul naval din Belfast pentru a fi martori la constuirea unei legende în contextul social, politic şi religios al vremii.  Producţia a fost premiată la Festivalul de Film de la Monte-Carlo la mai multe categorii şi la Premio Berenice, ambele în 2012. A înregistrat 2 premii şi 10 nominalizări pentru costume, machiaj, coloană sonoră şi actori. Faţă de filmul lui Cameron, care se pune accent pe scufundare, filmul lui Ciaran Donnelly reconstituie cadrul în care a luat fiinţă legenda. Este urmărită povestea vasului de la stadiul de machetă, trecând prin etapele construcţiei, până la lansare şi la plecarea din Southampton.    

Cel mai pictat vas din lume

În pictură vasul a fost imortalizat în numeroase variante de artişti americani precum Edward Walker, George Fraser, James A. Flood, Simon Ficher, Stuart Williamson şi Ken Marschall.

Ken Marschall a realizat unele dintre cele mai interesante tablouri cu subiectul Titanicului într-o manieră realistă. Pictorul şi ilustratorul american a mai redat şi scene cu RMS Lusitania şi HMHS Britannic. Picturile sale au fost folosite în cărţi despre Titanic, mai ales cele cu vasul scufundat. Marschall a fost consultant la mai multe documentare, inclusiv la filmul şi apoi la documentarul lui James Cameron, dar şi la altele. Marschall are un tablou mai aparte în care, în viziunea lui, Titanicul ajunge la New York. Este singurul de acest fel.

Ken Marschall, Titanicul la New York

Ken Marschall, Titanic

Stuart Williamson, sculptor şi profesor englez, a susprins şi el Titanicul în diferite ipostaze pe parcursul scurtei sale călătorii. A mai pictat tablouri cu Olympic, Britannic, Empress of Ireland şi Lusitania.

Stuart Williamson

Simon Ficher, Titanicul în docul de la Harland & Wolff

În muzee…

În America se găsesc şi muzee specializate în care sunt expuse artefacte recuperate de pe fundul oceanului. Câteva dintre ele se găsesc la National Museum of American History. În Tennessee, Pigeon Forge, s-a deschis în 2010 un muzeu, The Titanic Museum, construit după forma vasului. Are expuse 400 de artefacte în 20 de galerii şi este cel mai mare muzeu cu artefacte de pe Titanic din lume.  Unul similar se găseşte şi în Branson, Missouri, numit The Titanic Museum Attraction. Pe locul şantierului  Harland & Wolff, s-a construit în Belfast o clădire-monument, Titanic Belfast, dedicată celor trei vase-surori cu destine similare Olympic, Titanic şi Btitannic.

   

 

Faptul că s-a scufundat nu l-a condamnat la uitare, aşa cum se întâmplă cu majoritatea vaselor pierdute pe fundurile oceanelor. Titanic a renăscut în cinematografie, imaginea i-a fost capturată de numeroşi artişti, iar bucăţi din ceea ce a fost stau la loc de cinste în muzeele special create şi dedicate lui.  Cel mai mare vas al vremii, cea mai mare maşinărie, Titanicul a uimit şi a cucerit lumea pe tot parcursul existenţei sale, precum şi azi, când istoria sa e încă una dintre istoriile lumii.

Lucrare noua... Colaj pe tema Timp

Castelul Bánffy din Bonţida – unul dintre cele mai importante ansambluri din Transilvania medievală

                                                                             Text si foto: Cosmina Marcela OLTEAN

Cu toţii ştim câte ceva despre acest frumos edificiu sau măcar am auzit despre el pentru că în ultimii ani se vorbeşte mult şi se întâmplă lucruri interesante pe domeniul care a aparţinut vestitei familii Bánffy. Familia şi diferitele clădiri ridicate de acesta pe teritoriul Transilvaniei au căpătat în timp valoare istorică, socială şi culturală însemnată. Dintre toate, castelul din Bonţida se bucură de cea mai mare notorietate, fiind cel mai mediatizat din Transilvania şi chiar din ţară în momentul de faţă. Castelul e unul dintre cele mai importante ansambluri medievale din Transivania, iar influenţa lui socială, culturală, arhitecturală şi peisagistică e evidentă.  

Inovaţie, cercetare, diversitate

În urmă cu 20 de ani, autorităţile locale nu considerau castelul din Bonţida ca fiind unul valoros, afirma Csilla Hegedüs, preşedintele Fundaţiei Transylvania Trust. Cele 70 de hectare pe care se întindea grădina şi se găsea castelul, era considerat un sit imposibil. Fundaţia Transylvania Trust găseşte ruinele castelului şi are iniţiativa începerii lucrărilor de restaurare când nimeni nu-i mai dădea nici o şansă. Această echipă simte farmecul locului, îi înţelege trecutul frumos şi vrea să readucă viaţă în mijlocul ruinelor atunci când restul considerau acest ansamblu pierdut. Primul pas a fost construirea unui nou acoperiş pentru a scădea riscul degradării.

Echipa condusă de Csilla Hegedüs a înţeles că simgurul mod de a promova ansamblul şi de a atrage mulţi vizitatori şi implicit fonduri este acela de a face acest castel parte din viaţa contemporană. Astfel, aici au început să se desfăşoare tot mai multe activităţi cultural-educative, iar apoi festivaluri. Transylvania International Film Festival (TIFF) şi Electric Castle sunt două dintre evenimentele cele mai importante care se desfăşoară anual aici şi care au făcut din acest castel o atracţie pentru un public divers. Pe lângă acestea au loc multe alte activităţi: ateliere de cercetare, expoziţii, seminarii, concerte în aer liber, activităţi educative pentru copii şi altele. Din aceste activităţi se strâg fonduri pentru continuarea lucrărilor de restaurare. Castelul din Bonţida este un loc în care ceea ce contează mai mult este inovaţia, cercetarea, diversitatea, organizarea de evenimente culturale ieşite din comun, întreţinerea unei legături între castel şi comunitate, mai spunea Csilla Hegedüs. Moştenitorii de drept ai castelului, stabiliţi în Franţa şi SUA, colaborează cu echipa Transylvania Trust, vizitează adesea castelul şi participă la unele evenimente de aici.    

                                                                 

 

Din trecut…

Este cunoscut faptul că primul conac din Bonţida, ridicat de Dionisie al II-lea Banffy, a dispărut şi că pe locul acestuia a fost construit cel actual, în secolul XVII la iniţiativa lui Gheorghe al III-lea Banffy, primul guvernator transilvănean. Familia a mai deţinut multe alte proprietăţi, iar al doilea cel mai cunoscut după castelul Banffy din Bonţida este castelul Banffy de la Răscruci, din localitatea învecinată. Acest ansamblu pe care cu toţii îl cunosc drept castel este mai degrabă o cetate, o clădire defensivă. În trecut, frumuseţea castelului şi a grădinii i-au determinat pe unii să-l numească Versailles-ul Transilvaniei. S-a construit în etape succesive începând cu secolul XVI, ajungând la forma finală în secolul XIX şi reuneşte stiluri precum cel renascentist, baroc, neoclasic şi neogotic, cele mai pregnante fiind primele două. Cel mai bogat castel transilvănean a aparţinut celei mai bogate familii a vremii, o familie formată din oameni de cultură şi politicieni. Familia deţinea şi o vestită herghelie, iar în timpul celui de-al doilea război mondial, castelul a funcţionat şi ca spital pentru oameni şi cai. Odată cu războiul începe declinul acestui ansamblu, dar Gheorghe al IV-lea Banffy a preluat proprietatea şi sarcina de a repara stricăciunile aduse de război.

Povestea grădinii

Până în 1944, cea mai frumoasă grădină din Transilvania se găsea la Bonţida. În secolul XVIII, Dionisie Banffy a avut intenţia transpunerii la Bonţida a grandorii parcurilor franceze din Versailles şi Schönbrunn. Astfel concepea un parc baroc caracterizat prin forme clare, geometrice, care să intre în relaţie cu clădirea. Odată cu schimbările asupra castelului din secolul XIX, parcul a fost transformat într-unul cu specific englezesc, care a diluat formele geometrice de origine franceză. Azi, splendoarea parcului de altădată e insesizabilă. Mulţi arbori multiseculari au fost tăiaţi neautorizat. Dar odată cu restaurarea castelului se speră şi la o reabilitare a parcului, prin parteneriat internaţional, pentru a reconstitui un mediu ambiant demn de frumuseţea castelului.

Ca orice clădire care a rezistat timpului, şi acest castel a trecut prin multe, de la schimbări de înfăţişare rezultate din trecerea de la o fază stilistică la alta, până la cele pricinuite de atacuri. În 1944 trupele germane în retragere incendiază şi jefuiesc castelul. E distrus mobilier, biblioteca, vestita galerie de portrete şi doar câteva fotografii de epocă ne mai pot arăta aspectul interioarelor luxuriante. Apoi neglijenţa faţă de acest edificiu a condus la o degradare rapidă. Aproape un deceniu, castelul şi domeniul familiei Bánffy au fost complet abandonate şi neprotejate, astfel că oricine avea acces liber pentru orice în incintă. În această perioadă toate obiectele cu oarecare valoare au dispărut, nu s-a păstrat niciun obiect care a aparţinut familiei.

Acţiuni de salvare a ansamblului din Bonţida

În anii '60, Direcţia Monumentelor, azi Institutul Naţional al Patrimoniului, intervenea în vederea consolidării clădirii principale, dar lipsa fondurilor aduce întreruperea lucrărilor la scurt timp. În 1963, Liviu Ciulei a folosit castelul ca decor la filmările pentru Pădurea spânzuraţilor, iar focurile de armă şi incendiul simulate la filmări au mai adus câteva prejudicii edificiului. Lucrările de restaurare, care se desfăşoară şi în prezent, au debutat în 1999 dintr-un acord între Ministerul Culturii din România şi Ministerul Patrimoniului Cultural din Ungaria. Totuşi, statul român nu a mai contribuit cu fonduri din 2002, iar Csilla Hegedüs este de părere că Ministerul Culturii nu face destul pentru conservarea patrimoniului naţional. Prin programele organizate de Fundaţia Transylvania Trust şi Institute of Historic Building Conservation s-au obţinut fonduri de la fundaţii particulare pentru proiectul de reabilitare. Totuşi, salvarea ansamblului necesită încă investiţii importante şi mulţi ani de acum înainte până la terminarea lucrărilor.      

Restaurarea castelului se realizează parţial prin programe de specializare pentru studenţi, pe diferite domenii – zidărie, tâmplărie, arheologie, istoria artei, artă decorativă şi nu numai. Fundaţia Transylvania Trust a înfiinţat la Bonţida Centrul Internaţional de Specializare în Reabilitarea Patrimoniului Construit care organizează vara module de specializare pentru arhitecţi peisagişti, istorici de artă şi arheologi. Astfel, castelul oferă posibilităţi de practică pentru universităţi din România, Ungaria şi a stabilit legături cu universităţi din Suedia, Norvegia şi Marea Britanie. Peste 800 de studenţi din România, Ungaria, SUA, Marea Britanie, Franţa, Slovenia, Slovacia, Elveţia, Belgia, Cehia, Croaţia, Estonia şi nu numai au participat deja la proiectele desfăşurate la castel. Csilla Hegedüs ne asigură că odată cu aceste restaurări nu se schimbă nimic la castel, ci doar se reface ceea ce trebuie refăcut. Alteţa sa regală, Principesa Margareta a României, este Patronul Spiritual al Centrului de Specializare în Reabilitarea Patrimoniului Construit de la Bonţida.

Tabere la castel

Pe tot parcursul lunii august, la castel s-au organizat succesiv mai multe tabere studenţeşti, de restaurare, ateliere de cercetare arheologică şi de istoria artei, în care tineri de la universităţi din România şi Ungaria au învăţat lucrând, au contribuit la reabilitarea ansamblului şi au locuit la castel timp de 1-2 săptămâni. Tabere de acest fel se mai organizează şi în septembrie, dar şi vara viitoare. 

În 2008, castelul a primit Marele Premiu al Uniunii Europene pentru patrimoniul cultural şi al Organizaţiei Europa Noastră în categoria educaţie şi conştientizare. Premiul s-a acordat pentru abordarea inedită: educaţie prin restaurare şi restaurare prin educaţie.   

Capodopera renascentistă Salvator Mundi – un nou record pe piaţa de artă

Săptămâna trecută, Salvator Mundi, opera atribuită de sprecialişti maestrului renascentist Leonardo da Vinci, s-a impus drept cea mai scumpă operă de artă, devenind astfel un nou record pe piaţa de artă. De mai bine de o săptămână, Salvator Mundi este subiect de discuţie pentru mulţi specialişti, colecţionari, jurnalişti şi privitori interesaţi de noutăţile din lumea artei. Această capodoperă a început să atragă atenţia asupra sa începând cu 10 octombrie, când s-a dat anunţul licitaţiei ce a avut loc pe 17 noiembrie la Casa Christie’s din New York. În decursul existenţei sale, tabloul a dispărut şi reapărut de mai multe ori şi s-a plimbat prin mai multe colecţii private. 

Povestea unui tablou renascentist

Datat între 1506-1513, Salvator Mundi este un tablou care îl înfăţişează pe Isus ca Mântuitor al Lumii, înveşmântat în haine renascentiste, ţinând un glob de sticlă în mâna stângă,  având mâna dreaptă ridicată în semn de mântuire. Este posibil ca Leonardo să se fi aflat sub patronajul lui Ludovic al XII-lea la vremea când lucra la acest tablou. Se ştie sigur că Salvator Mundi a făcut parte din colecţia privată a regelui Carol I întrucât apare înregistrat în inventarul colecţiei regale. Ulterior, fiul ducelui de Buckingham şi Normanby a scos tabloul la licitaţie, în 1763. Următoarea apariţie a operei este în 1900, când era achiziţionată de colecţionarul Francis Cook, primul viconte de Monserrate. Descendenţii acestuia au vândut tabloul la licitaţie în 1958 pentru 45£.

Tabloul, mult timp pierdut şi despre care s-a crezut că a fost distrus, a fost găsit în 2005 într-o stare care l-a determinat pe Robert Simon, specialist în Vechii Maeştri, să-l descrie ca pe o epavă întunecată. Numeroasele intervenţii asupra stratului de culoare au transformat tot mai mult opera iniţială, astfel că tabloul găsit în stare precară şi supravopsit a fost imediat considerat o copie. Pictura a fost deteriorată progresiv în încercările anterioare de restaurare până în punctul în care autorul a devenit declar. Ulterior acesta a fost restaurat şi autentificat ca aparţinând lui Leonardo. Dianne Dwyer Modestini, conservator care a restaurat opera în 2007 îşi aminteşte sentimentul de încântare pe care l-a simţit după ce a îndepărtat primele straturi de vopsea suplimentară şi a început să recunoască stilul lui Leonardo. Mâinile au început să-mi tremure, a mărturisit ea. Odată restaurat, tabloul a fost expus în 2011 la National Gallery din Londra în cadrul expoziţiei Leonardo da Vinci: pictor la curtea din Milano în perioada noiembrie 2011 şi februarie 2012. În 2013, tabloul a fost vândut de comerciantul Yves Bouvier colecţionarului Dimitri Ribolovlev pentru 127.500.000 dolari.

Moment istoric…

Pe 15 noiembrie 2017, Salvator Mundi a fost din nou scos la licitaţie de casa Christie’s din New York şi deşi era estimat la 100 de milioane de dolari, acesta a fost vândut contra sumei record de 450.300.000 dolari, în ciuda numeroaselor îndoieli asupra autenticităţii. Preţul a fost cu 250% mai mare faţă de cel plătit de proprietarul care l-a achizitionat în 2013.

Suntem extrem de mulţumiţi de rezultatul-record înregistrat de acest tablou remarcabil, declara un reprezentat al casei de licitaţie din New York. Picturile lui Leonardo sunt cunoscute pentru misterul şi ambiguitatea lor. Oportunitatea de a aduce o asemenea capodoperă pe piaţa de artă este o şansă unică. Cu toate că a fost creată în urmă cu aproximativ 500 de ani, tabloul lui Leonardo este la fel de influent pentru arta zilelor nostre cum era şi secolul XV-XVI. Casa Christie’s a dus tabloul la diferite evenimente din Londra, San Francisco, New York sau Hong Kong pentru ca lumea să-l vadă. Astfel, a adunat un mare număr de privitori, aproximativ 30.000, printre care şi celebrităţi precum Leonardo DiCaprio sau Patti Smith. Licitaţia de la Rockefeller Center din 15 noiembrie a făcut din acest tablou un subiect de interes mondial.

În muzeele din New York nu există vreo operă de Leonardo şi înafară de Salvator Mundi, care s-a plimbat dintr-o colecţie privată în alta, celelalte aproximativ 20 de tablouri pictate de Leonardo care s-au mai păstrat, se află toate în proprietatea unor muzee sau instituţii. Salvator Mundi este cea mai mare descoperire artistică din ultimii 100 de ani.

Ipoteze pro şi contra asupra autenticităţii

Mai multe caracteristici stilistice au dus la atribuirea tabloului maestrului renascentist: tehnica sfumato, modul în care sunt reprezentate veşmintele şi părul, toate considerate indicatoare ale stilului lui Leonardo. Pigmenţii şi panoul de nuc folosite la Salvator Mundi sunt aceleaşi cu cele folosite şi la Mona Lisa. Martin Kemp, expert în arta lui Leonardo, susţine că a ştiut de la prima vedere că tabloul e un Leonardo. Dar dacă mulţi i-au atribuit lucrarea maestrului renascentist, sunt şi câţiva sceptici care încă nu sunt convinşi de asta. Unul dintre ei este Walter Isaacson, iar argumentul său e acela că globul de sticlă nu este realizat corect în ceea ce priveşte reflexiile care trebuiau să se găsească pe el, lucru neobişnuit pentru gândirea ştiinţifică a maestrului. Directorul ArtWatchUK, Michael Daley e de aceeaşi părere, convins fiind că pictorul nu a lucrat vreodată pe acest subiect. Această căutare a unui tablou-prototip semnat Leonardo ar putea părea în zadar. În literatura de specialitate nu există vreo consemnare că artistul ar fi fost implicat într-un astfel de proiect. Jacque Franck, istoric şi specialist Leonardo da Vinci, e de părere că această compoziţie nu îi este specifică.   

Salvator Mundi este încă un exemplu al faptului că piaţa de artă este singura în măsură să decidă valoarea şi cursul operei de artă. Latura estetică s-a intersectat mereu cu cea economică şi managerială. Indiferent cum privim şi cum catalogăm calitativ şi cantitativ diferitele tipuri de artă, piaţa rămâne cel mai bun filtru în măsură să determine cursul operei de artă. Piaţa nu analizează arta din prisma valorilor afective, ci după valorile stabilite de sistemul artistic, lumea artei, constituit din critici, colecţionari, muzee, galerii, media şi altele. Cine e mai în măsură să judece opera de artă decât lumea artei? Pentru că, aşa cum afirma Bourdieu, opera de artă are înţeles şi manifestă interes numai pentru cineva care posedă competenţă culturală, iar aceasta se manifestă sub forma unui cod.

Cosmina Marcela OLTEAN

Surse web:

www.christies.com

www.theguardian.com

www.mediafax.ro

Leonardo da Vinci – omul universal la graniţa dintre artă şi ştiinţă

Cosmina Marcela OLTEAN

Expoziţia Maşinile lui Leonardo da Vinci

Pe 28 martie 2017 s-a deschis, la Muzeul Ştiinţei şi Tehnicii Ştefan Procopiu din cadrul Complexului Muzeal Naţional Moldova, expoziţia Maşinile lui Leonardo da Vinci. Proiectul, fără precedent în ţara noastră, s-a concretizat din iniţiativa Ambasadoarei Poloniei la Bucureşti, în colaborare cu societatea ARANEUS din Polonia. Expoziţia, gândită în scop educativ, aduce în mediul autohton o serie de invenţii ale artistului şi omului de ştiinţă Leonardo da Vinci. Exponatele se pliază unor aplicaţii practice, iar publicul este invitat să interacţioneze direct cu acestea pentru a înţelege mai bine datele din fizică şi mecanică. Machetele proiectelor tehnice au fost realizate de Giorgio Ollansci y Tonfer în 2008 la Barcelona. Acestea sunt completate în expoziţie de replici are unor picturi celebre precum Mona Lisa, Dama cu hermina, Buna Vestire, Madona între stânci, Madona cu garoafă sau Cina cea de taină. În ansamblu, expoziţia reflectă cercetarea şi înţelegerea naturii umane de către marele maestru renascentist. Proiectul expoziţional se adresează publicului larg, de toate vârstele, pasionaţilor de artă, mecanică, aeronautică, tehnică militară şi explorare subacvatică. Fiecare vizitator mai poate învăţa ceva ce nu ştia. Expoziţia rămâne deschisă până la 20 ianuarie 2018.  

Leonardo – omul Renaşterii

Punct de reper al Renaşterii italiene, Leonardo di ser Piero da Vinci este cunoscut pentru vasta activitate intelectuală din domenii precum pictura, sculptura, arhitectura, muzica, matematica, literatura, ingineria, anatomia, geologia, astronomia, botanica, istoria şi cartografia. Numeroşi istorici îl numesc primul exemplu de geniu universal sau omul Renaşterii, un om de o curiozitate neclintită cu o minte inventivă. Potrivit lui Leonardo ochiul nu ne spune mai multe despre lume decât intelectul. Arta, prin pictură, serveşte la cunoaşterea lumii şi este filosofie pentru că obiectivul artei este cunoaşterea lumii vizibile. Artistul nu reflectă pur şi simplu lucrurile , ci dobândeşte o cunoaştere a lor. Leonardo valoriza pictura ca pe cea mai perfectă dintre arte pentru că se foloseşte de cel mai nobil simţ şi se bazează pe cunoaşterea ştiinţifică a opticii. Pentru Leonardo, pictura este asemeni ştiinţei pentru că reproduce şi cunoaşte realitatea.  

Printre exponate se numără machete funcţionale după desenele tehnice ale lui Leonardo. Jurnalele lui sunt pline de proiecte tehnice din care reiese importanţa acordată mecanicii. Inginer versatil şi ingenios, Leonardo a transmis prin invenţiile sale idei care se pun în practică şi azi. Fascinat de măsurarea timpului, a proiectat un cronometru mai precis decât alte ceasuri din epocă. Cel mai important aport la această invenţie ţine de faptul că el a introdus arcuri în loc de greutăţi pentru acţionarea mesanismului. Pentru a îmbunătăţi tehnicile de asediu, a proiectat multiple tipuri de scări. Scara sa extensibilă cu mecanism de ajustare este similar celei folosite azi de pompieri. Printre schiţele din 1493 găsim un prototip al elicopterului de azi, turbina aeriană. În notiţele sale Leoardo scria: dacă cineva vreodată se poate înălţa şi îndeplini visul meu de a călători deasupra solului, atunci va face acest lucru cu o construcţie similară acestia. Leonardo a proiectat diverse maşini de zbor. A făcut cercetări intense asupra zborului păsărilor şi a construit chiar el un ornitopter având la bază structura aripilor de liliac. Leonardo a proiectat între 1483-’86 şi un anemometru, un indicator al vitezei vântului. Primul aparat de acest fel i-a aparţinut arhitectului Leon Battista Alberti în 1450. Elveţianul Olivier Vetti-Teppa a făcut un experiment pe baza proiectului şi instrucţiunilor lui Leonardo la desenul paraşutei din 1485. Acesta a confecţionat paraşuta, a sărit şi a aterizat cu succes. Leonardo a mai proiectat ziduri de apărare şi poduri. Unul dintre cele mai interesante proiecte de acest gen este un pod turnant ce datează din 1502. Podul rotitor imaginat de Leonardo, iniţial în scop militar, s-a dovedit realizabil abia în secolul IX. La 31 octombrie 2001, artistul norvegian Vebjørn Sand a construit un pod de 100m lungime după proiectul lui Leonardo, care uneşte Norvegia de Suedia şi poartă numele maestrului renascentist.

Conceptul de frumos – o manifestare estetică şi filosofică

Cosmina Marcela Oltean

Frumosul este un concept cu o evoluţie proprie care, inevitabil, şi-a schimbat înţelesul pe parcursul acestei evoluţii. Frumosul antic diferă de frumosul din modernitate, dar şi mai mult de ceea ce înţelegem noi azi prin frumos. Filosofia a dat fiinţă unei ramuri care studiază principiile generale ale artei şi frumosului, şi anume estetica, termen ce desemnează senzaţiile şi percepţiile. Estetica, un studiu al artei şi frumosului, este totodată o scenă a punctelor conflictuale, pe care evoluează teoriile despre frumos ale unor filosofi precum Platon, Aristotel, Kant, Hegel şi alţii. 

Platon, cel care a dat cadrul general al esteticii şi autorul celebrei triade Adevăr-Bine-Frumos, aprecia frumuseţea adevărului şi a binelui mai mult decât frumuseţea estetică. În concepţia lui Platon oamenii trebuie să se ghideze după principii etice pentru a avea contact cu Ideea de Bine. Frumosul, asociat înţelepciunii, virtuţii şi faptelor mari, este relativ şi este o consecinţă a admirării lucrurilor bune. Pentru Platon existau două lumi: una sensibilă, a materiei şi alta suprasensibilă, a Ideilor. În lumea Ideilor trăiesc lucrurile perfecte, eterne, nesupuse timpului, iar frumosul este o Idee. Ceea ce vedem nu e frumosul sau binele, ci un lucru frumos sau un lucru bun. Platon considera frumos ceva diferit faţă de ceea ce înţelegem noi azi. Astfel formele, culorile şi muzica sunt doar fragmente din sfera largă a frumosului în care intră nu doar obiecte fizice, cum am fi tentaţi sa credem, ci şi psihologice, sociale, caractere, virtuţi şi adevăruri. Astfel frumos devine orice provoacă admiraţie. Platon contura o teorie idealistă a frumosului şi considera că viaţa merită trăită pentru a contempla frumuseţea.  

Deseori, mai ales azi, frumosul se confundă cu exemplul, dar Platon ne asigură că noi nu am luat niciodată contact cu Frumosul în sine, cu Binele sau Adevărul autentic, ci doar cu un lucru frumos, cu o formă a binelui sau adevărului. Noi nu avem capacitatea de a înţelege pe deplin aceste concepte şi le recunoştem în realitate în funcţie de experienţele şi cunoştinţele noastre, deseori lacunare. Să spunem că ceva este frumos poate deveni o afirmaţie banală şi superficială pentru că de multe ori nu vedem profunzimea conceptului.

Pentru Platon, arta are o funcţie educativă, ţine mai mult de meşteşug şi este o natură modificată, adaptată folosului omului. Platon vorbeşte separat despre arte care păstrează proporţiile şi culorile lucrurilor şi arte care le modifică, creând iluzii. Funcţia artei stă în abandonarea iluzionismului prin realizarea utilităţii morale, credea el. Frumosul, proprietate a realităţii, este o consecinţă a admirării lucrurilor bune, este transcendent şi inteligibil, nu sensibil. Considerăm frumos tot ceea ce ne sensibilizează într-un fel şi corespunde aşteptărilor noastre.

Aristotel preia şi dezvoltă teoriile lui Platon. Prin comparaţie, la Aristotel arta are un înţeles mai extins, e determinată de raţiune, cunoaştere şi înseamnă producere conştientă. Urmaşul lui Platon introduce încă un concept determinant, cel de chatarsis, conform căruia scopul artei e cel de a purifica emoţiile şi de a contribui la perfecţiunea morală. Aristotel defineşte scopul artei ca fiind determinat de mimesis şi chatarsis. Arta, dar al armoniei şi ritmului, e văzută autonom în raport cu legile morale şi naturale. Adevărul artistic e diferit de adevărul cognitiv. Pentru Aristotel, frumos e ceea ce e valoros în sine. Valoarea frumosului e intrinsecă, multiplă şi variabilă. Scopul artei la Aristotel este de a provoca plăcere intelectuală şi senzorială rezultată din recunoaşterea similitudinii cu realitatea.

În estetica medievală sentimentul sublimului rezultă din contemplarea frumosului transcendent. Estetica bizantină cultivă o atitudine religioasă dualistă faţă de lume şi vorbeşte despre o lume divină şi una terestră. Arta bizantină era mistică şi simbolică. Frumosul e atât fizic cât şi spiritual, iar conceptul, pus în relaţie cu conceptul de bine, înseamnă armonie, claritate şi toate atributele acestuia sunt divine.

În estetica Renaşterii importantă este culoarea pură, iar lumina este echivalentă divinităţii. Se reiau idei din estetica lui Platon şi îşi face intrarea Umanismul. Pentru Alberti, cel care a pus bazele perspectivei artistice, tabloul era ca o fereastră deschisă către lume, iar frumosul însemna perfecţiune formală. Forma este o construcţie subiectivă, iar lumea e prezentată subiectiv. În estetica lui Leonardo da Vinci arta devine filosofie şi serveşte la cunoaşterea lumii. Leonardo încerca să demonstreze că pictura este o artă liberă. În concepţia lui, artistul nu reflectă pur şi simplu lucrurile ci dobândeşte o cunoaştere a lor. Arta, asemeni ştiinţei, reproduce şi cunoaşte realitatea, considera Leonardo.

În modernitate, estetica devine o teorie a sensibilităţii, o aură a operei, iar obiectul disciplinei e experienţa estetică. Estetica modernă se învârte în jurul formalismului, în cadrul căruia ceea ce este cel mai important în artă devine forma. Kant, în cadrul filosofiei sale, vorbeşte despre trei tipuri de judecăţi care ne guvernează raţiunea: judecăţi cognitive, care se referă la cunoaşterea pură, judecăţi morale şi judecăţi estetice, care se referă la o cunoaştere a lumii prin intermediul simţurilor, aşadar o cunoaştere mijlocită de artă. Kant discută în principal despre două tipuri de judecăţi estetice: frumos şi sublim. Pentru Kant, frumosul este facultatea de a judeca un obiect cu ajutorul unei plăceri sau neplăceri dezinteresate faţă de acel obiect. Kant e de părere că plăcerea estetică este universală, nu se întemeiază logic pe concept, ci pe sentiment, iar prin asta este subiectivă. Frumosul este o finalitate fără scop, credea Kant, şi e ceva ce place universal. Despre sublim, el crede că depăşeşte facultatea noastră subiectivă, este copleşitor pentru că în faţa sublimului avem un profund sentiment de inferioritate. Sublimul, ca şi frumosul, nu se află în obiectul pe care îl socotim astfel, ci în mintea celui care judecă şi este modul în care devenim conştienţi de limitele umane, considera Kant. Frumosul, subiectiv şi universal comunicabil, se găseşte în natură, iar arta e concepută şi judecată în funcţie de natura care a produs-o. Platon credea că sublime sunt doar Ideile, pentru că acestea nu pot fi reprezentate. Pentru Nietzsche, frumosul e frumos pentru că e trecător, nu e etern, iar noi suntem conştienţi de asta.  Pentru Hegel, frumosul aduce în discuţie importanţa libertăţii imaginaţiei şi solicită unitatea dintre real şi metafizic. Hegel considera producţia artistică o activitate spirituală. El propune înţelegerea frumosului ca unitate a conţinutului şi formei operei. Opera de artă, creată pentru simţuri şi sentimente umane, devine superioară naturii pentru că înfăţişează idealuri divine. Dincolo de a imita natura, scopul artei e cel de a trezi sentimente, de a ne deternima să reflectăm la diversitatea conţinuturilor vieţii. Hegel conturează în scrierile sale o entitate abstractă pe care o numeşte Spiritul Absolut şi care e forma ce înglobează toate conţinuturile posibile ale expresiei artistice, filosofice şi religioase. Spiritual Absolut este chiar forma divinităţii manifestată în artă, religie şi filosofie. Hegel mai este cunoscut şi pentru enunţul său despre moartea artei. Încă de pe atunci, Hegel şi apoi alţii vorbeau despre sfârşitul artei, despre faptul că arta şi-a atins demult apogeul şi aparţine trecutului. Tema morţii artei a fost mult dezbătută din modernitate încoace, sub diferite aspecte şi este încă o temă actuală, dar şi foarte controversată. Dar sentimentul că totul în artă a fost spus deja i-a încercat pe mulţi artişti şi teoreticieni ai artei secole la rând, acutizându-se în contemporaneitate, însă timpul a demonstrat mereu că lucrurile sunt departe de a sta astfel. Cum s-ar putea sfârşi arta atâta timp cât mai există pe lume imaginaţie şi creativitate umană? Cum s-ar putea sfârşi arta câtă vreme fiinţa umană nu va înceta să simtă nevoia de frumos? Aşa cum arăta Kant şi nu numai el, arta nu are nici o utilitate, ea nu este indispensabilă vieţii şi totuşi pe parcusul întregii noastre existenţe tânjim după frumos şi facem toate alegerile în funcţie de acest criteriu.