Din tainele artei actorului, împletite cu poezie

“Iubesc poezia, sau poezia mă iubeşte pe mine, mi-a răsarit în cale doar oameni minunaţi”

Cosmina Marcela OLTEAN

Mă întreb deseori cum este arta văzută de diferiţii reprezentanţi ai diverselor domenii de activitate din sfera artelor. Cu siguranţă există o gamă variată de moduri în care arta este percepută şi reprezentată de un pictor, respectiv de un actor, un cântăreţ, ori un poet. Fiecare dintre aceştia reuşeşte să surprindă alte laturi ale acestui concept deschis, într-atât încât acestea ajung să se întrepătrundă şi să găsească rezonanţe unele în altele. Azi mi-am dorit să aflu de la Camelia Paraschiv Katai cum se vede arta prin ochi de actor, cum împleteşte ea, actriţa, poezia cu arta dramatică, dar şi cât mai multe despre tainele din spatele artei actorului, despre ceea ce înseamnă să fii actor, în fapt. Mi-am dorit să aflu ce gândeşte şi ce trăieşte acesta, mai ales pe scenă. Vă invit aşadar să păşiţi alături de noi în culisele vieţii de actor, cu speranţa că veţi găsi plăcută mica noastră călătorie.          

                   

Aşadar, vă rog să ne împărtăşiţi pentru început câteva lucruri despre dvs.: despre copilărie, studii, persoane importante din viaţa dvs..

Camelia Paraschiv Katai:  Cosmina dragă, mă inviţi într-o călătorie delicată, paşii mei de adult  încearca să încapă în conturul plin de vise al copilariei! Cum pot decide care amintire mi-e mai dragă, mai importantă, care întâmplare m-a ajutat într-adevăr să cresc, ce vorbă m-a apropiat mai mult de mine, care lacrimă m-a ajutat să fiu mai puternică?!

M-am născut în localitatea Borca, judetul Neamţ, o zonă ca un colţ de rai, unde am avut profesori minunaţi. Învăţătoarea mea, Emilia Floroiu, mi-a dat încredere în mine, mi-a explorat pasiunea pentru lectură, dar bulgărele meu de aur din această şcoală a fost profesoara mea de română, Lucia Cosula. Dumneaei a descoperit pasiunea mea pentru poezie, m-a învăţat cum să-mi vorbească sufletul prin poezie, nu să recit, m-a învăţat că poezia e revărsare de emoţie, de lacrimă, de zâmbet. A cultivat toate acestea în numeroase cercuri de literatură, cu invitaţi de seamă - mari oameni de cultură. Directoarea bibliotecii din Borca, Iolanda Lupescu, m-a încurajat mult, îmi împrumuta cărţi, organiza întâlniri la bibliotecă, unde se recita, se discuta despre cărţile citite! Iolanda m-a ajutat să-l cunosc pe directorul Teatrului din Piatra Neamţ, si pe actorul cu care m-am pregătit pentru admitere- Constantin Ghenescu, prin amabilitatea poetului Adrian Alui Gheorghe. Am lucrat un an la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, iar anul urmator am intrat la Academia de ArteTeatrale din Târgu Mureş. În primul an de studenţie am fost aleasă “prinţesa balului” şi mi s-a propus să fiu prezentatoare la televiziunea locală, ofertă pe care am onorat-o pe tot parcursul facultăţii. Am colaborat şi cu Radio Tg. Mureş, iar aceste colaborări timpurii m-au învăţat ce înseamnă munca în echipă şi să detectez falsele valori. Din 1997, sunt actriţă la Teatrul Andrei Mureşanu din Sfântu-Gheorghe. Aici am găsit o trupă tânără, deschisă experimentelor teatrale, am participat la Festivaluri de Teatru în ţară şi străinătate: Ungaria, Turcia, Finlanda, Italia, Germania.

De unde provine pasiunea pentru artă? De la cine moşteniţi această înclinaţie?

Nu ştiu dacă pasiunea pentru artă are de-a face cu o “moştenire genetică” neaparat. Am văzut copii simpli de-o expresivitate nepământeană, în privire, în voce, în penel! Un frate de-al mamei era sculptor, îmi plăcea să-l admir în procesul creaţiei, parcă era într-o cupolă de mărturisiri, doar el şi piatra sau lemnul. Un soi de declaraţie de dragoste, vorbea mult cu obiectele pe care le crea, a şi obţinut premii, i se spunea că obiectele sale par însufleţite. Mai târziu, în profesia mea, am învăţat că trebuie să ne “împrietenim” cu obiectele folosite pe scenă, să fim una cu ele, să devină o  prelungire a fiinţei noastre, iar eu aveam un exemplu în unchiul meu.

Cum aţi ales actoria ca viitoare profesie?

Visul de a deveni actriţă a prins contur de la o promisiune facută poetului Aurel Dumitrascu. Eram în clasa a cincea sau a şasea când m-a rugat să-i promit că voi deveni actriţă şi...i-am promis. Pe-atunci recitam din poemele lui emoţionante! Din păcate s-a dus în stele mult prea tânăr, n-a apucat să mă vadă pe scenă, dar mi-l imaginez în sală uneori.

În afara scenei sunt o persoană timidă.  Pe scenă  mi se deznoadă toate aripile, respir până-n rărunchi, atunci când simt că toate măştile îmi cad la picioarele spectatorilor, mai ales măştile sufletului. Iar o adevărată revelaţie este când simţi acelaşi lucru din partea spectatorilor, când reuşeşti să-i ajuţi să coboare în ei! În viaţa de zi cu zi, e o aglomeraţie de măşti pe stradă... Vă invit la teatru oameni dragi, sufletele au nevoie să se mai odihnească în braţele emoţiei, să-şi asume fericirile şi neputinţele, să se privească în oglinda din privirile actorilor, chiar dacă nu întotdeauna le place ceea ce văd, un oftat asumat e ca un sărut pe suflet! Cosmina, tu eşti studentă la arte, probabil nu urmai această cale, dacă nu simţeai că poţi sugera un suspin doar dintr-o tuşă! E bine să fim conştienţi de datele noastre, să le îmbogăţim, să le slujim!

Aşa este! Este vorba despre o chemare pe care dacă nu aş fi avut puterea să o  ascult, nu aş fi înţeles vreodată ce înseamnă cu adevărat puterea artei, liniştea sufletească ori senzaţia împlinirii. Pentru mine nu a fost şi nu este uşor să merg pe acest drum, însă nu există satisfacţie mai mare decât aceea pe care o ai în momentul în care înţelegi că ai luat cea mai bună decizie şi că ai privilegiul să faci ceea ce ţi-a fost dat să faci. Este un lucru cu adevărat nepreţuit! În continuare, deşi sunt conştientă că pentru un actor e greu să aleagă, vă rog să ne enumeraţi, cele mai importante piese şi implicit cele mai de seamă roluri.

Iarăşi e dificil. Încerc să iubesc fiecare personaj pe care-l creionez! Piesa mea de suflet este ”Cu uşile închise” de J.P.Sartre. Am avut şansa să o joc pe Estelle în anul II de facultate, şi tot Estelle mi-a colorat părul blond, pentru că aşa cerea personajul. Alte roluri dragi sunt: Mireasa din spectacolul “Lazaret”, în regia lui Gelu Badea, spectacol nominalizat la premiile UNITER, Magdalena din spectacolul “Alge”, în regia lui Radu Afrim, deasemenea spectacol nominalizat la premiile UNITER, Wanda din spectacolul “Gaiţele”, în regia lui Horaţiu Apan, Nina din “Pescăruşul” în regia lui Ion Manzatu. Am iubit spectacolul de teatru-dans ”Acea zi de vineri, august 1982” în regia lui Andras Lorant. Mi-a fost drag rolul din “Devoratoarea de litere” în regia lui Horaţiu Mihaiu. Lili, e  un personaj complex, din “Natură moartă cu nepot obez”, de Ion Sapdaru, în regia lui Ştefan Iordanescu. Tare drag mi-a fost sa lucrez cu Ştefan, m-a ajutat să-mi descopăr sertăraşe nebănuite în construirea rolului. Acestea sunt prsonajele care mi-au trecut în acest moment prin minte, nu înseamnă că pe celelalte le iubesc mai puţin!

Care este rolul care consideraţi că spune cele mai multe despre dvs.?

Fiecare personaj împrumută vibraţii din ceea ce suntem noi, actorii, dar ne şi îmbogăţeşte cu noi trăiri, tot ale noastre pe undeva, dar de care nu suntem totdeauna conştienţi!

Cu ce rol aţi debutat şi la ce vârstă?

Am debutat la 19 ani, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ. Eram Miranda, din “Furtuna” de Shakespeare. Spectacolul se numea “Cartea lui Prospero” în regia lui Sergiu  Anghel.

Cine au fost mentorii dvs.?

În primul rând părinţii mei! Prin clasa a şasea primisem o notă mai mică, iar eu consideram că meritam mai mult. Am mers acasă plângând, iar mama mi-a spus c-ar trebui să plâng doar dacă primesc o notă mai mare decât merit, că aceasta ar fi adevarata umilinţă. Peste câteva zile am primit un zece la o materie şi am rugat-o pe profesoară să-mi dea nouă (consideram că nu meritam, pentru că un învăţasem prea lesne lecţia). Vorbele mamei m-au urmărit şi mă urmăresc mereu!

Care erau actorii dvs. preferaţi când eraţi copil? Dar în prezent?

O să-ţi pară straniu, dar am fost la un spectacol de teatru abia în clasa a noua, fiind admisă la Liceul Calistrat Hogaş din Piatra Neamţ. A fost una dintre cele mai frumoase seri din viaţa mea, simt şi astăzi mirosul “scândurei”, senzaţia aceea că deranjez cu bătăile inimii, aşa eram de fericită! În copilărie ascultam Teatru Radiofonic destul de mult, îmi plăcea Ştefan Iordache, Lucia Mureşan, Olga Tudorache, Maria Ploaie. Deşi există nostalgia vechilor actori, prezentul e generos, ne oferă foarte mulţi actori talentaţi, din păcate nu toţi sunt puşi în valoare! Colegii mei de la Teatrul Andrei Mureşanu din Sfântu-Gheorghe se numără printre preferaţii mei! O ador pe Oana Pellea şi pe Coca Bloos, îmi place Marius Manole şi mulţi alţi tineri actori! Dintre actorii de film, o ador pe Meryl Streep, şi aş putea urmări ore în şir filme cu Anthony Hopkins.

Care este visul unui tânăr actor, atunci când se află la începutul acestui frumos drum?

Să joace, cât mai mult, cât mai divers, să-şi contureze prin fiecare rol personalitatea artistică, să i se întâmple lucruri, să vadă cât mai bine în jur şi-n sufletul lui, să poată deveni “oglinda întoarsă”!

Admir în mod deosebit oamenii dedicaţi profesiei lor. Am remarcat asta la dvs. încă de la prima reprezentaţie la care am asistat. Dar acest lucru se întâmplă doar atunci când avem puterea de a ne urma visele indiferent de piedici. Dvs. cum aţi încuraja tinerii artişti?

Să se lase în pace să fie ei, să aibă curajul să fie autentici, să “slujească” datele cu care sunt înzestraţi, pentru că în timp o să-i răsplătească înzecit.

Cum este viaţa în ,,lumea artei’’?

Capricioasă, ca un copil, dar slavă Domnului nu-i lipseşte joaca, fără de care copilul din noi şi-ar pierde candoarea, uimirea...

V-aţi fi dorit vreodată o altă profesie?

Nu mi-am “tradat” nicio secundă visul de a deveni actriţă!

Vorbiţi-ne, vă rog, despre cealaltă pasiune a dvs.: literatura, şi în special poezia.

Iubesc poezia, sau poezia mă iubeşte pe mine, mi-a răsărit în cale doar oameni minunaţi!În 1998 am obţinut premiu pentru interpretare la Festivalul Internaţional de Poezie “Lucian Blaga” din Sebeş, Alba, în anul 2006 am luat premiul I la Festivalul de Poezie şi Romanţe, din Câmpulung Muşcel. În colaborare cu Muzeul Literaturii din Bucureşti, am jucat în trei spectacole de poezie. Am avut turnee în Budapesta, Roma, Veneţia. Am colaborat cu TVR Cultural pentru emisiunea ”Clipa de poezie”, am fost invitată să particip la multe ediţii ale acestei emisiuni! Am căutat în mine mereu acele “note muzicale” în care să-mi cânt propriul refren, iar aripile să nu-mi mai fie înghesuite. Acordurile minunate, le regăsesc în oamenii care ştiu să privească în ochi, în aplauzele spectatorilor şi mai ales în poezie. Am avut onoarea să fiu invitată la zeci de lansări de carte şi să recit din poemele atâtor poeţi minunaţi!

La finalul unui recital de poezie, mă simt sleită, dar într-un mod teribil de frumos, e ca o purificare, o speranţă că dacă poetul a dorit să mângâie şi prin mine, eu am fost cerc, n-am lăsat urmă de colţişor de suflet nefolosit întru mesaj! În ultimul an am avut onoarea să creionez cinci recitaluri de poezie, din volumele a patru poeţi dragi sufletului meu: “Cântare şi tăcere” şi “Caligrafia iubirii”din volumele poetului Ionel Simota, “Caut ochii ploii”, din volumele poetei Georgeta Mănilă, ”Exerciţiu de tril”, din volumele poetei Mihaela Aionesei, “Manechinul”, din “Mina de ganduri” a lui Paul Arva. Vinovat de aceste frumoase întâlniri este preşedintele Cenaclului Literar “Buna Vestire” din Miercurea Ciuc, poetul Ionel Simota, căruia-i mulţumesc pentru praful de îngeri presărat pe aripile oamenilor în care crede. În dansul nostru cu poezia s-a alăturat şi directoarea Mesagerului de Covasna, Maria Graur, care promovează şi susţine cu mare drag aceste evenimente. A deschis “un magazin de vise”, cum frumos spune ea. În aceste recitaluri am colaborat cu minunata Andreea Suciu şi vocea ei de înger, ea mi-a fost suflet muzical în “Cântare şi tăcere” şi în “Caut ochii ploii”.  Alin Costache, student la Facultatea de Muzică din Braşov, mi-a fost suflet muzical pentru “Exerciţiu de tril”. Cu Andrei Bauer am colaborat pentru “Calgrafia iubirii”.  Andrei a şi compus aproape toate piesele muzicale din recital, de o sensibilitate covârşitoare, răsplătite cu numeroase aplauze. În “Manechinul” mi-a fost suflet muzical chiar autorul poemelor, Paul Arva! Paul a compus melodiile din recital. Glasul lui te duce parcă în altă dimensiune. Doamne, cât de bogată pot fi cu aceşti oameni frumoşi, plini de har!

Şi dacă am îndreptat discuţa noastră pe drumul poeziei, permiteţi-mi să vă întreb despre colaborarea cu Cenaclul ,,Buna Vestire’’ din Miercurea Ciuc. Cum vedeţi şi cum simţiţi această colaborare?

Cosmina, iată că se împlineşte un an de când Cenaclul “Buna Vestire” din Miercurea Ciuc mi-a devenit într-un fel “acasă”, pentru că aşa mă simt în mijlocul acestor oameni minunaţi, şi a publicului din Miercurea Ciuc. Anul trecut, preşedintele cenaclului, poetul Ionel Simota, m-a invitat să prezint un recital din volumul său “Cântare şi tăcere”. A fost o mare bucurie, pentru că poemele lui erau pentru mine un soi de “biblie emoţională”, cum deseori am afirmat. Uneori am senzaţia că scrie cu peniţa înmuiată în sângele meu sau al cititorilor, aşa de mult mă emoţionează! Ionel Simota, această personalitate vulcanică, dar cu o sensibilitate cum rar am întâlnit, mi-a spus atunci că vom construi împreună lucruri frumoase şi...am construit! Următorul recital a fost “Caut ochii ploii”, al poetei Georgeta Mănilă, din Miercurea Ciuc. Nicicând n-am iubit mai mult ploaia. De mână cu poemele superbe ale Georgetei, în timpul recitalului, ploaia a început ”sa bată pe tot acoperişul”, ca-n poemele ei. “Exerciţiu de tril”, din volumele poetei Mihaela Aionesei, urmează să fie prezentat în toamnă la Miercurea Ciuc. Mihaela ştie să umple multe străzi neasfaltate din sufletul meu, ştie ea să-mi adune mănunchi emoţiile din toate cotloanele, să le pot dărui spectatorilor ca pe nişte spovedanii. Apoi a venit recitalul “Manechinul”, din “Mina de Ganduri” a lui Paul Arva, în dialog cu muzica acestuia. Colaborarea cu Paul este o binecuvântare, avem o “chimie” specială pe scenă, ne simţim dincolo de privire. Recitalul “Manechinul” a ajuns la a opta reprezentaţie! “Caligrafia iubirii”este mezinul dintre recitaluri, poetul Ionel Simota imbratiseaza iubirea in toate formele ei! Volumul “Caligrafia iubirii” e o radiografie a sentimentelor, o bijuterie sculptata in emotiile noastre!

Poemele acestor autori, adună cuvinte răvăşite în mine, emoţii, zâmbete, lacrimi ascunse sub preş, le pune cap la cap şi-mi dau acel oftat până-n rărunchi, ce mă face să merg mai departe. Leagănă zâmbetul copilului din mine, dă strălucire şi încredere în paşi femeii, mă ajută să-mi vorbească mai frumos braţele când îmi îmbrăţişez pruncul.

Am mai descoperit în cenaclu un om minunat, talentat, un suflet mare, pe Gigi Filip, care însufleţeşte toate evenimentele culturale. Fiecare colaborare a fost o mare bucurie. Va mulţumesc, oameni minunaţi, pentru că mi-aţi făcut loc în sufletele voastre, mulţumesc POEZIE, pentru că i-ai adus în inima mea!

Doriţi să ne spuneţi câteva cuvinte despre viitoarele dvs. proiecte artistice?

Pentru toamna aceasta lucrez la câteva recitaluri de poezie. Începe o nouă stagiune, aşa că încă nu ştiu sigur în ce proiecte voi mai fi prinsă alături de colegii mei. Va aşteptăm la teatru, să ne cunoaşteţi mai bine, să descoperiţi în dumneavoastră emoţii neîncepute, să plecaţi din sală cu mai multe răspunsuri, sau de ce nu, cu întrebări, dar cu siguranţă mai senini...

Acolo unde sfârşitul se împleteşte cu noul început…

Când simt că mintea mi-e iar umbrită de gânduri, de întrebări, de căutarea adevărului, când imaginaţia mea nu se poate materializa în imagini, atunci stau… Nu-mi place că stau. Simt că nu am acest drept şi că, orice aş face, nu voi câştiga vreodată acest drept. De ce? Răspunsul stă într-un singur cuvânt, simplu şi care totodată cântăreşte atât de greu: timp.

Conştientizez cu părere de rău că timpul meu trece. Stau întinsă, privesc în jur. Sunt înconjurată de ceasuri. Mă gândesc: dacă timpul e cel care presează cel mai mult omul, de ce ţine el să-şi creeze aceste presiuni prin simplul fapt că-şi umple singur casa de ceasuri? Cum ar fi ca măcar pentru o zi să nu mai facem totul la minut, să mai pierdem puţin noţiunea timpului? Uneori doar asta înseamnă cu adevărat să visezi. Mai stau uneori deoarece simt o nevoie de totală deconectare, vreau să nu mă gândesc la ceva anume, aş vrea să nu mă gândesc la nimic, să  mă reculeg, să adun putere pentru a creea apoi ceva demn de aspiraţiile mele. Dar nu ştiu ce am de făcut. Nu am aflat încă secretul deconectării totale de tot ce e-n jur, şi cu atât mai puţin a ceea ce înseamnă să nu te gândeşti la nimic. Cum ar putea vreodată cineva să nu se gândească la nimic? Unii susţin că e posibil, că ei reuşesc. Ori mie nu mi se pare posibil aşa ceva, decât atunci când încetezi să mai ai activitate cerebrală. Te gândeşti că n-ai vrea să te gândeşti la nimic şi tot te gândeşti la ceva. Dacă e să mă gândesc la nimic, mă gândesc la câte litere are cuvântul, la forma caracterelor, la cum sunt ele puse laolaltă, în fine, şi astfel se poate dezvolta o adevărată teorie în jurul nimicului, care se dovedeşte a însemna totuşi multe. De multe ori nimic poate însemna orice lucru care nu mai contează pentru noi şi de multe ori nimic poate însemna totul… Astfel descopăr că de fapt nimic nu există, sau că este tot ceea ce nu există încă.  

Şi cum e clar că la nimic nu mă pot gândi, şi nici nu-mi doresc asta, gândurile mi se îndreaptă spre viitoare lucrări, care deşi inexistente momentan, tind să prindă un contur vag şi fluid în imaginaţia mea brăzdată de gânduri, frământări, frustrări, ori mici victorii. Ştiu bine că nu pot sta. Nu am timp pentru asta. Şi pot sta mai liniştită numai gândindu-mă că repausul fizic nu este altceva decât un bun prilej de muncă intelectuală. Chiar dacă aparent stau, privesc în jur şi analizez în detaliu ceea ce mi se perindă în câmpul visual. Abia după minute bune realizez şi eu ce fac de fapt. De ce mă torturez adesea cu gândul că poate ceea ce reuşesc să fac nu este neapărat cel mai bine şi mai potrivit, că timpul e scurt şi că oricât ar fi, nu ajunge niciodată? Asta ştiu! Dacă am ştii măcar, de la început, ce ni se potriveşte, pentru a nu mai irosi timp şi cu altele. Dar viaţa te învaţă că ceea ce durează mai mult sunt căutările, iar certitudinile vin târziu, ori pot că nu mai apară deloc. 

Ticăitul ceasului îmi perturbă gândurile şi-mi mai dă şi o oarecare nervozitate împletită cu neputinţă. Văd şi aud clar cum trece timpul meu, când eu stau, privesc şi gândesc asta fără să pot schimba ceva. N-aş putea decât să accept asta, dar nu vreau deocamdată. Cum e mai bine oare: să conştientizezi şi să analizezi în profunzime fenomenul, ori să te prefaci că nu ştii, nu vezi, nu auzi şi să încerci să trăieşti şi să le primeşti pe toate aşa cum vin? Ambele variante îmi par înspăimântătoare. Iar de mi-aş lăsa mintea să înţeleagă şi să cerceteze şi mai profund problema trecerii timpului, cred că teama ar creşte. Se întâmplă ceva: privesc spre ceas. Arată o oră ciudată: 00:00. Mintea mea începe să caute semnificaţii. Mi-a trecut prin cap că aceasta e ora la care, preţ de un minut, timpul nu mai există. E ora la care sfârşitul dă mâna cu un nou început, sau când sfârşitul stă faţă-n faţă cu noul început, la limita dintre temporal şi atemporal. Câteva clipe văd timpul ca pe o clepsidră răsturnată. Parcă nu ar mai avea puterea de a impune limite. Dar când ridic iar privirea spre ceas, arată 01:50, şi-mi zic: mda, nu s-a oprit… atât mi-a fost cu sfârşitul împletit cu noul început. Cel puţin până mâine. Timp, viaţă, sfârşit, nou început… Ce au în comun? Toate sperie, toate sunt imprevizibile, cu toate trebuie să ne împăcăm până la urmă, pentru a putea continua.    

Cosmina Marcela Oltean 

Grafica noua- ANTITEZE

Înfrângere/Speranţă

Între captivitate şi libertate

Şi totuşi uităm...

Cosmina Marcela OLTEAN, UAGE Iaşi

Ce este uitarea? Ce înseamnă să uiţi?

Uitarea poate înseamna deopotrivă  refugiu, pedeapsă ori binecuvântare. De ce? Ei bine, eu cred că fiecare dintre noi deţine un răspuns propriu. Eu îl am pe al meu, iar al dvs. se poate întâlni cu al meu, sau poate fi altul.

Cert este că există diferite unghiuri de vedere atunci când abordăm problema uitării. Ea poate fi patologie, deci involuntară şi incontrolabilă. Amintirile se risipesc  treptat şi sunt luate pe rând de sub ochii minţii. În afara patologiei, uitarea este o alegere. Uneori este o dorinţă, alteori nu intervine oricât ne-am dori.

De ce uităm uneori şi de ce nu putem uita alteori?

Poate pentru că asemeni oricărui alt lucru, ,,sabia uitării’’ are şi ea două tăişuri. Şi există totodată o graniţă fluidă între uitare-neuitare. Căci nimic nu poate fi doar într-un fel sau altul. Există în toate limita de mijloc, o căutare a echilibrului. Parcă totul se cuvine a fi pus pe talerele unei balanţe, pe care trebuie să ne străduim să le menţinem măcar la limita cu echilibrul. Şi asta pentru că de echilibru şi stabilitate are cea mai mare nevoie fiinţa umană. Asta căutăm cu toţii la fiecare pas. Prin echilibru, răbdare  şi cumpătare se pot înfăptui toate lucrurile bune şi durabile.

Este la fel de adevărat că uneori ,,a uita’’ este doar un mod de a spune. Nu uităm niciodată propriu-zis, ci pur şi simplu acel ceva încetează să ne mai afecteze prin faptul că efectul este diminuat.

Să uiţi ce e viaţa

A uita cum să trăieşti frumos înseamnă să te laşi copleşit de problemele cotidiene, de ,,dramele’’ proprii, să ajungi să crezi doar acestea există şi că numai pe ele merită să te concentrezi. Înseamnă să uiţi că dincolo de tine şi de sentimentele tale există şi alte lucruri care merită timpul şi atenţia ta. Dar dincolo de faptul că viaţa este un set de teste la care învăţăm din mers răspunsurile corecte, dar şi cum este mai bine să le transformăm pe cele incorecte, nu trebuie să uităm nici o clipă că viaţa este prilejul nostru de a scrie o poveste frumoasă. 

Nu trebuie să uităm că viaţa este ,,un sejur’’ cu un termen care se împlineşte odată, şi niciodată atunci când ne-am dori, dar uneori mai repede decât ne-am putea aştepta. Tindem, mai ales când suntem tineri, să plasăm acest termen într-un viitor foarte îndepărtat. E uşor să facem asta când simţim că avem totul de partea noastră, viaţa ne răsfaţă, iar timpul, prieten bun, curge altfel. Din păcate ori din fericire, niciodată nu putem ştii nimic cu exactitate, chiar dacă de cele mai multe ori ne-am dori asta, iar uneori incertitudinea devine motiv de frustrare, nelinişte şi insomnie. Dar aşa e viaţa: mereu surprinzătoare.

Deseori mă întreb cum ne putem împăca, noi, oamenii, cu gândul că suntem atât de trecători, atât de fragili. De unde reuşim să ne luăm pofta de viaţă? Cum ne putem împăca atât de uşor cu condiţia noastră? Cum putem fi fericiţi azi când niciodată nu putem şti ce va fi mâine? De unde tăria de a trece peste toate continuând să zâmbim cănd suntem conştienţi că nu ne vom mai întâlni vreodată cu clipele trecute? De unde puterea şi înţelepciunea de a vedea în moarte un sfârşit firesc, pe care îl aceeptăm şi apoi îl aşteptăm cu resemnare? Cum putem mereu continua, uitând toate astea?

În locul unui răspuns, nu pot decât să mă gândesc la complexitatea psihicului uman. De acolo pleacă totul: şi raţiunea, şi simţirea. Cu fiecare etapă a existenţei sale, omul priveşte şi înţelege diferit viaţa. Concepţiile i se schimbă la fel cum i se schimbă înfăţişarea. El ajunge să vadă viaţa mereu altfel, şi probabil la fel vede şi sfârşitul ei. Dar dacă acesta este mersul firesc al lucrurilor, presupun că nu putem fi decât bucuroşi. Poate aşa e cel mai bine. Nu putem şti. Dar pe mine tot mă frământă acel ,,de ce?’’

Oricât am încerca, nu putem nega faptul că fiecare avem momente în care uităm: să ne bucurăm, să trăim, să vedem frumuseţea şi profunzimea lucrurilor simple, dar reale. Adesea pierdem din vedere esenţa, adevărul, frumosul... Toţi facem asta, dar nu toţi au puterea de a realiza şi reflecta asupra acestor probleme. Alegăm orbiţi de iluzii, de mândrie, de răutate ori poate doar de o speranţă în imposibil, mereu spre ceva ,,mai mult’’. Uităm că ,,mai mult’’ nu înseamnă neapărat ceea ce avem nevoie de fapt. Nu ne ştim limitele. Nu ştim când e bine să ne mulţumim şi să ne oprim din goană.  Uităm că toate acestea nu îşi au rostul şi că tot ce vom reuşi de fapt va fi să ne afundăm tot mai tare în nemulţumire, frustrare, chin. Ne luăm singuri şansa fericirii, iar apoi căutăm cu disperare vinovaţi. E bine ce facem? Merită să ne scriem astfel povestea? De ce să nu trăim frumos, exemplar? De ce să luăm mereu exemplul majorităţii, care cu fiecare pas e tot mai aproape de marginea prăpastiei? E aşa important să-i urmăm doar pentru nu a părea ,,altfel’’? De parcă acesta ar fi cel mai rău lucru din lume. Nu, de fapt eu o văd ca pe o binecuvântare.

Uităm că suntem oameni şi că nu este chiar aşa rău să greşim atâta timp cât avem puterea de a învăţa din erori. Dar nu acceptăm uşor înfrângerile, nici să ştim bine că se prăbuşeşte cerul. Mai avem atâtea de învăţat... Dar oare suntem cu toţii conştienţi de asta? Dorim schimbări majore în bine, ne revoltăm că nimeni nu le face, dar nu încercăm singuri. Ne dorim un viitor luminos, dar luptăm suficient ca să-l merităm? În cele din urmă, totul pleacă de la noi, din interiorul nostru, din lumea noastră interioară. Păcat însă că... uităm. Iar când nu te cunoşti şi nu îţi cunoşti limitele, nimic nu-ţi va fi vreodată de ajuns. Singur te condamni.      

Să uiţi de tine uneori, dar să nu uiţi cine eşti

E bine atunci când, din nevoia de reculegere, mai uităm de noi preţ de câteva clipe. Acesta e unul dintre aspectele pozitive, sănătoase, ale uitării. Aşadar, să ne permitem să uităm de noi, din când în când, dar să nu uităm niciodată cine suntem şi care ne e scopul.

Pentru fiecare prezentul este o pagină albă, pe care temători, ne adunăm curaj să scriem, e o pânză pe care ne pregătim să pictăm. La început, suprafaţa albă, goală, sperie, căci nu ştim prea bine cum să o scriem cât mai frumos şi mai corect, nu ne putem decide asupra culorilor. Trebuie să îţi dai seama cum şi cu ce să o umpli. Nu oricine reuşeşte să o facă frumos, pentru că şi aceasta este o artă căreia mai întâi trebuie să îi desluşeşti misterele. Cel mai greu este să îţi aminteşti cine eşti tocmai în momentele decisive, în care ai pagina albă în faţă şi să nu încerci să acţionezi împotriva firii şi sentimentelor. Ceea ,,ce e bine’’ nu este totdeauna ceea ce e corect şi bun pentru sine. Când încerci să faci lucrurile pentru că ,,aşa se cuvine’’, rişti să mai şi greşeşti, să te obişnuieşti cu greşeli şi să uiţi ce îţi doreai iniţial. În asta stă cheia împlinirii, mulţumirii de sine şi implicit a fericirii. Nu poţi ajunge vreodată să simţi împlinirea şi mulţumirea de sine dacă lupţi împotriva a ceea ce eşti.  

Uitarea este şi un pretext pentru aducerea aminte. Conştientizarea uitării atrage o profundă înţelegere a ei: a ceea ce este, a rolului ei, a prezenţei şi absenţei acesteia. Uitarea înseamnă, de multe ori, uşurătate, eliberare de negativ, de tensiune. E un moment de respiro absolut necesar. Aducerea aminte şi conştientizarea uitării este prilej de meditaţie şi de reflecţie asupra sinelui şi a lumii.

Uitarea caracterizează omul, fie că este vorba despre cunoştinţe, lucruri, experienţe, toate ajung odată să fie prea multe. Uităm pentru a ne uşura conştiinţa, pentru a găsi puterea de a merge mai departe şi a ne continua căutările. Ajungem să uităm oamenii, întâmplări, pentru a face loc altora. Adesea recurgem la uitare din proprie iniţiativă. Sunt momente în care ne amintim lucruri demult uitate, pe care nu credeam că le mai ştim, pot fi reînviate senzaţii ori sentimente demult apuse. 

Dar alegem să uităm pentru a mai da jos din greutăţile ce le purtăm pe umeri pentru a putea, pentru câteva clipe, să respirăm mai uşor, pentru ca atunci când vom porni iar la drum să o putem face dornici de nou. Cred cu tărie că uitarea este modalitatea nostră de a trece peste încercările vieţii, concentrându-ne pe clipa prezentului şi pe iluzia viitorului. Oricât de tare ne-ar lovi, noi aşa reacţionăm: acceptăm, învăţăm şi uităm, aparent, ce ne dăunează. Aşa devenim mai puternici, mai înţelepţi şi mai puţin vulnerabili.

Să uiţi înseamnă să mai dai laolaltă din griji, să ai curajul să nu priveşti doar înainte, ci şi în jur. Să poţi să pierzi noţiunea timpului privind cerul zilei şi al nopţii, să observi uşurătatea norilor, zborul lin al păsărilor şi strălucirea stelelor în liniştea nopţii. Să observi înseamnă să nu treci nepăsător pe lângă lucrurile frumoase care fac viaţa mai interesantă. 

Este important să ne amintim că suntem vii şi că, prin definiţie, condiţia umană nu este sinonimă cu captivitatea într-o temniţă pe care aproape de fiecare dată ne-o construim singuri. Trebuie să uităm uneori pentru a ne aminti să ne mai trăim şi frumos zilele. E o datorie faţă de sine. Dar poate fi greu şi de aceea... uneori uităm.   

Plec!

Eu plec acum,

Şi iau toamna cu mine.

În urmă las

vânt rece, şi-o linişte pustie…  

Ştiu bine însă:

altă vară are să vie,

Aşa că nu-i rost de nostalgie.

RECENZIE DE CARTE

Arta Antichităţii pe Teritoriul Actual al României

Lucrarea ,,Arta Antichităţii pe Teritoriul Actual al României’’, a doamnei profesoare Ioana Iulia Olaru, apărută în 2013 la editura Artes, Iaşi, are rolul de a ne plasa temporal la rădăcinile din care se trage poporul nostru, la primele rânduri scrise ale istoriei noastre, respectiv ale istoriei artei noastre.

 Scopul, după cum dorea să sublinieze şi autoarea, cu pasiune şi dăruire, este acela de a insufla generaţiilor tinere dragostea şi respectul pentru strămoşi, cât şi preţuirea pentru formele de artă pe care ni le-au lăsat moştenire, şi care după o îndelungată luptă cu timpul au răzbit să ajungă până la noi, pentru a ne învăţa importante lecţii de istorie.

Structurată în patru părţi importante, lucrarea discută în introducere problema perioadelor istorice, împărţite în subperioada antică şi antic-târzie. Astfel, pentru înţelegerea fenomenului  în sine se fixează limitele temporare, geografice şi sunt subliniate principalele evenimente istorice.

În continuare este tratată pe larg arta antică de pe teritoriul României, în epoca preromană. Epoca Antichităţii are o însemnătate deosebită pentru istoria ţării noastre, fiind hotărâtoare pentru dezvoltarea ulterioară. Perioadă relativ scurtă, cu un sfârşit brusc, epoca dinaintea cuceririi romane îşi va pune amprenta asupra întregii dezvoltări ulterioare, contribuind la formarea unei arte în care deşi influenţele externe sunt puternice, ele nu vor putea înlătura în întregime fondul autohton. 

Numeroasele exemple invocate şi studiile de caz ilustrează progresiv evoluţia artei antice de la arhitectura şi artefactele din perioada dacică, trecând prin epoca antică romană de după cucerire, când teritoriul de la nordul Dunării a fost transformat în cele două provincii romane de la graniţa Imperiului Roman: Dacia şi Scytia Minor. Perioada de stăpânire romană s-a conturat în jurul premisei că evoluţia artistică din această regiune a devenit oarecum distinctă de evoluţia artelor din Imperiu.  

Expunerea este apoi continuată cu o conturare a epocii şi artei antice-târzii – o perioadă de tranziţie, care devine o adevărată perioadă de sine-stătătoare, cu caracteristici proprii, care marchează trecerea de la clasicismul antic spre paleocreştinism. Toate aceste perioade sunt prezentate din punctul de vedere al parcursului de-a lungul secolelor al tuturor domeniilor artistice. Antichitatea Târzie atrage atenţia asupra importanţei etapelor de tranziţie dintre marile epoci artistice.

În încheiere sunt punctate câteva concluzii, care explică importanţa studierii artei antice, o artă încadrată în cea imperială, însă cu trasături distincte, datorate condiţiilor politice şi socio-culturale specifice. Lucrarea este întregită de prezenţa a peste 90 de imagini ilustrative, şi a unui glosar de termeni de specialitate.

Aşa cum nimeni nu ar putea să o facă mai bine, autoarea arată că ,,această lucrare doreşte în primul rând repunerea în discuţie a unor valori universale şi penere care trebuie să constituie repere pentru cultura prezentului. Într-o perioadă de globalizare generală (…), culturile regionale trebuie să-şi păstreze identitatea.’’

Studiul încearcă aducerea în atenţie a idealurilor omenirii, într-un secol novator, în care modelele tradiţionale ar trebui să aibă un rol important în noua viziune asupra artei. Lucrarea se bazează pe descoperirile şi cercetările arheologilor, la care se adaugă studiul şi analiza istoricului de artă. Acesta din urmă trebuie să aibă mereu în atenţie descoperirile arheologice ale tuturor epocilor.  

,,Istoria a dovedit-o – întregul fenomen artistic este ciclic, cu întoarceri mereu spre trecut în momentele de criză (…), astfel încât noile viziuni, pentru a fi cu adevărat noi, trebuie să le cunoască pe cele iniţiale’’, mai conchide autoarea. Lucrarea e tocmai o încercare de reactualizare a idealurilor artei tradiţionale şi o ,,încercare de aducere a Istoriei Artei mai aproape de inima şi mintea generaţiei tinere.’’

Totodată, acest studiu este o trimitere indirectă spre perioada contemporană. Astfel se cere o arie largă de investigaţie, trebuind să cuprindă toate domeniile artei: arhitectură, sculptură, pictură, arte decorative, puse în lumină de scrierile istorice.

         

Stud. Cosmina Marcela OLTEAN

ITA, anul I

CRITICA MASS-MEDIA

Cultura Media, cultura de consum

Cosmina Marcela Oltean

Dacă vorbim despre mass-media vorbim, de fapt, despre starea actuală a societăţii. Aşadar, acesta este un subiect de actualitate şi de o importanţă majoră, care ne priveşte pe toţi, într-o oarecare măsură. Cultura media, în care imaginile, sunetul şi spectacolul se împletesc în viaţa cotidiană, modelează opinii politice, comportamente sociale, oferă materiale din care oamenii îşi construiesc o identitate şi domină timpul liber.

Acest gen de cultură ajută la modelarea viziunii generale asupra lumii şi valorilor primordiale: defineşte ceea ce se consideră a fi pozitiv, negativ, respectiv moral ori imoral. Întrucât vine cu materiale din care se creează identităţi, prin intermediul acesteia indivizii se inserează în societăţile tehno-capitaliste şi produc o nouă formă de cultură globală.

Televiziunea, filmul, radioul şi toate celelalte produse ale industriilor culturii creează tipare. De asemenea, se creează materiale din care mulţi îşi formează sentimentul clasei, etnicităţii, rasei, al naţionalităţii, al ideii despre ,,noi’’ în comparaţie cu ,,ei’’. Poveştile şi imaginile media vin cu simbolurile, miturile şi resursele care ajută la formarea unei culturi comune majorităţii, din mai multe părţi ale lumii actuale.[1]

Cultura media este o cultură a imaginii care se adresează auzului şi văzului. Chris Jencks în ,,Visual Culture’’ vorbeşte despre vizual ca despre o primă experienţă în viaţă, o experienţă pe care apoi o cultivăm, iar în cele din urmă devine indispensabilă. Suntem înconjuraţi de imagini pretutindeni. Copiii privesc şi recunosc imagini cu mult înainte de a-şi însuşi vorbitul, scrisul şi cititul. De fapt, se pregătesc pentru acestea învăţând întâi din imagini[2]. Diversele tipuri de media: filmul, televiziunea, radioul, muzica, internetul (e-mail, bloguri, web-site-uri) şi presa scrisă (reviste, ziare, benzi desenate), privilegiază fie văzul, fie auzul, sau acestea sunt de multe ori combinate, făcând apel în acelaşi timp la o gamă largă de emoţii, sentimente şi idei.

Cultura media este cultura industrială organizată după modelul producţiei în serie şi e menită unui public larg, în funcţie de genuri, formule, coduri şi replici convenţionale. Pronunţatul caracter care îndeamnă la consum a făcut ca această cultură mass-media să fie asociată consumerismului.  

Devine astfel o formă de cultură comercială, iar produsele sale devin mărfuri cu un scop principal: de a atrage profit şi a acumula capital. Deoarece cultura media ţinteşte către publicul larg, aceasta trebuie să intre în rezonanţă cu temele şi preocupările curente, căci pune accent pe viaţa socială contemporană.

Dar să nu uităm că, pe de altă parte, cultura media este o cultură high-tech, a înaltei tehnologii – un sector de importanţă majoră, profitabil şi dinamic din punct de vedere economic. Cultura media este aşadar o formă a tehno-culturii, care combină cultura şi tehnologia în noi forme şi configuraţii, producând noi tipuri de societăţi în care media şi tehnologia devin principiile de organizare. Spectacolele culturii media arată cine are puterea şi cine nu. Este deci important, pentru cei care trăiesc într-o societate media şi de consum, să înveţe să-i înţeleagă, să-i interpreteze şi să-i critice sensurile şi mesajele.

În cultura media contemporană, mijloacele dominante de informare şi deconectare sunt o sursă profundă şi adesea prost percepută de pedagogia culturală: ele contribuie în educarea noastră, arătându-ne cum să ne comportăm şi ce să credem, să simţim, să gândim, ce să ne sperie, ce să ne dorim, şi ce nu. Cultura, în sensul ei cel mai larg, este o formă de activitate profund participativă cu ajutorul căreia oamenii îşi creează societatea şi identităţile.[3]

Cultura media a ajuns să domine viaţa cotidiană, servind ca fundal şi adesea ca prim-plan extrem de înşelător pentru atenţia şi activităţile noastre, ceea ce e considerată a fi o subminare a activităţilor şi creativităţii umane. Formele culturii media îl fac pe individ să se identifice cu ideologiile sociale şi politice dominante. Reprezentările media sunt adesea plăcute şi folosesc vazul, auzul şi spectacolul pentru a seduce publicul, făcându-l să se identifice cu anumite viziuni atitudini, sentimente şi poziţii. Cultura de consum oferă o ameţitoare abundenţă de bunuri şi servicii şi lucrează împreună cu media la generarea concepţiilor şi comportamentului care se conformează valorilor, instituţiilor, convingerilor şi practicilor existente.

Cultura media induce în individ conformarea faţă de organizarea prestabilită a societăţii, dar produce totodată şi surse de putere pentru individ în faţa societăţii. Cultura media este deosebit de complexă, iar până acum a rezistat teoretizărilor generale. Majoritatea teoriilor generale par părtinitoare şi opace faţă de aspecte importante ale culturii media.[4] Instituţii cu acţiune directă asupra unei diversităţi de public uri, mass-media sunt un element intrinsec al organizării şi funcţionării mediului social.

 În literatura consacrată mass-media se afirmă teza conform căreia progresul şi democraţia unei societăţi ţin de existenţa unui spaţiu public. Odată cu apariţia mijloacelor de comunicare în masă, spaţiul public a întărit opinia publică şi conştiinţa participativă. Dar la fel de adevărat e că modelarea spaţiului public de către mass-media este strâns asociată cu nivelul de dezvoltare economică şi socială, de sistemul de valori şi de tradiţii. Astfel, mass-media aparţin unor grupuri social-economice orientate de interese şi scopuri. Pornind de la această premisă se cere verificată ipoteza conform căreia cu cât se diversifică media, cu atât spaţiul public devine loc al afirmării opiniei publice.

1. Spaţiul public

Conceptul de sfera publică a fost creat de Jürgen Habermas, în celebra sa carte Sfera publică şi transformarea ei structurală. Sfera publică include, în general, orice lo cunde este prezent un public, iar conceptul integrează opinia publică şi mediile de informare. Este important de menţionat că spaţiul public un este o invenţie a societăţii moderne. În Grecia Antica spaţiul public era Agora, punctul principal al cetăţilor unde se desfăşurau disputele pe toate subiectele importante.

 Românii au avut în secolul XIX un spaţiu public, şi anume bine-cunoscuta societate culturală Junimea, înfiinţată la Iaşi, în 1863, unde se întâlnea periodic elita ieşeană, iar mai târziu cam toată elita românească. Junimiştii propuneau opiniei publice româneşti un mod de analiză a problemelor actualităţii. După autorul francez Bernard Miège, spaţiul public este locul de desfăşurare a unor acţiuni comunicaţonale şi se bazza pe un anumit tip de acţiune. O dată cu prezenţa puternică a mass-media în societatea contemporană a fost creată noţiunea de ,,noul spaţiu public’’, adică mediatizarea a devenit intrinsecă spaţiului public.

Spaţiul public este o realitate dependentă de societate şi se constituie în contexte sociale, economice şi axiologice specifice. Aşadar, ideea de sferă publică rezultă din studiul raporturilor dintre structurile sociale şi instituţiile mass-media.

2. Mass-media şi spaţiul public

Teoriile privind spaţiul public concep presa într-o poziţie privilegiată, ca actor al dezbaterilor publice, ca agent al schimbărilor  opiniei publice şi ca o condiţie a existenţei spaţiului public modern. După cum spune Habermas, prin mass-media publicul a fost transformat din participant la dezbaterile publice în consumatori de imagini şi de informaţie. Opinia publică din societatea contemporană se consti tuie, indiscutabil, datorită mass-media. Internetul a produs o adevărată revoluţie. Se prefigurează mărirea numărului de bloguri, apariţia ziarelor on-line. Unele cotidiane sunt citite mai mult în ediţiile on-line decât în cele tipărite, şi ca urmare, este de remarcat creşterea volumului de publicitate pe internet.

Mass-media este omniscientă şi omniprezentă, şi creează o nouă realitate alcătuită din conduita oamenilor şi imagini ale mediilor de informare. Media schimbă realitatea socială. Astăzi are loc un transfer de la sfera publică la cea privată prin acest intermediu. Societatea nu mai dispune de pârghiile necesare rezolvării multor situaţii conflictuale rezultate din relaţiile sociale sau interumane. Misiunea e preluată de media, în special de televiziune, iar aceasta ia locul unor instituţii precum Justiţia, Poliţia sau Spitalul.

 Necesitatea redefinirii spaţiului public ţine de impactul media cu societatea românească. Media nu este doar resursă, ci este o formă a comunicării sociale alternative şi servesc mai mult grupuri, în primul rând politice, şi nu publicului.

3. Mass-media în spaţiul public românesc

În abordarea mass-media în spaţiul public românesc pornim de la realitatea concretă românească obligată la un ritm accelerat de modernizare ca ţară a Uniunii Europene, situaţie cu consecinţe asupra poziţiei mass-media în spaţiul public naţional şi cel european. Relaţia mass-media cu spaţiul public cunoaşte o modificare generată de evoluţia societăţii româneşti.[5]

 Necesitatea redefinirii spaţiului public ţine indiscutabil de impactul media cu societatea românească. Media nu este doar resursă, ci este o formă a comunicării sociale alternative.[6] Există un spaţiul public nesusţinut de mass-media prin transmiterea de valori şi norme în concordanţă cu criterii şi cerinţe ale societăţii. Mass-media rămâne ca o cercetare aprofundată să adâncească această temă de importanţă crucială pentru întronarea deplină a valorilor democratice.[7]

Despre televiziune 

,,A fi înseamnă a fi perceput’’, spunea Berkeley. Pentru unii filosofi şi scriitori, a fi înseamnă a fi văzut la televizor, adică a fi perceput de către jurnalişti. Iată motivul pentru care micul ecran a devenit, în zilele noastre, un fel de oglindă a lui Narcis, un loc de exhibare narcisistă.[8] Am pus, deocamdată, accentul pe ceea ce este cel mai vizibil. Dar trebuie discutate şi lucrurile mai puţin vizibile, indicând modul în care televiziunea poate, paradoxal, să ascundă arătând.

Arătând altceva decât ceea ce ar trebui să arate, dacă ar fi cu adevărat preoccupata de ceea ce pretinde că face: să informeze. Ori dimpotrivă, arătând ceea ce trebuie să arate, dar în aşa fel încât, de fapt, nu îl arată sau îl face să pară lipsit de importanţă, ori construindu-l astfel încât faptul primeşte o semnificaţie ce nu corespunde realităţii.

Televiziunea îndeamnă la dramatizare: ea pune în scenă, în imagini, un anumit eveniment şi, totodată, îi sugerează acestuia importanţa, gravitatea, caracterul dramatic. Aceeaşi operati une are loc şi asupra cuvintelor. Este nevoie de cuvinte ieşite din comun. Ceea ce face ca lumea imaginii să fie dominată de cuvinte. Fotografia nu este nimic în absenţa legendei care ne spune ce să citim.[9]

A numi înseamnă a face să fie văzut, înseamnă a crea, a aduce la existenţă. Şi astfel, din aproape în aproape, televiziunea, care se pretinde un instrument de înregistrare şi de redare a realităţii, se transformă într-un instrument de creare a ei. Evoluăm tot mai mult spre un univers în care lumea socială este descrisă şi prescrisă televiziune. Televiziunea devine, pe zi ce trece, arbitrul accesului la existenţa socială şi politică.[10]  

Aşadar, se poate spune că această cultură industrială organizată după modelul producţiei în serie, care este cultura media, domină lumea în care trăim azi, dictează societăţii despre bine, rău, pozitiv, negativ şi creează tipare, care pot ajunge să ne organizeze viaţa. Este mai mult decât evident cum imaginile, sunetul şi spectacolul se împletesc în viaţa cotidiană. Această cultură care se adresează auzului şi văzului modelează, în cele din urmă, viziunea generală despre lume şi prezintă starea actuală a societăţii noastre. Adevărul este că suntem dominaţi de mass-media şi luăm parte, voluntar/involuntar, la jocul ei, a cărui scop principal este consumul şi capitalul acumulat.

---

[1] Douglas Kellner – Cultura Media, Institultul European, p.13

[2] Chris Jencks – Visual Culture, pag.1

[3] Constantin Schifirneţ – Mass-media, modernitate tendenţială şi europenizare în era internetului, p.32

[4] Douglas Kellner – Cultura Media, Institultul European, p.15

[5] Constantin Schifirneţ – Mass-media, modernitate tendenţială şi europenizare în era internetului, p.36

[6] Valentina Marinescu – Mass-media în România, p.238

[7] Constantin Schifirneţ – Mass-media, modernitate tendenţială şi europenizare în era internetului, p.36

[8] Pierre Bourdieu – Despre televiziune, p.11

[9] Idem, p.18

[10] Idem, p.22