În vizită de studiu la Muzeul Naţional de Artă al României (MNaR) din Bucureşti. Scurtă recenzie a 3 expoziţii-eveniment

În urma unei vizite la MNaR am decis să scriu o scurtă recenzie în care să cuprind 3 dintre expoziţiile-eveniment deschise încă. Vizita a avut loc pe 21 aprilie şi a făcut parte dintr-un amplu program de Teorii şi metode în cercetarea istoriei artei, desfăşurat la Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti (UNArte), în parteneriat cu Universitatea Naţională de Arte George Enescu, Iaşi (UNAGE) şi Universitatea de Artă şi Design din Cluj Napoca (UAD). La program au participat câte 5 studenţi din fiecare centru artistic universitar.

Pe lângă expoziţiile permanente ale muzeului, la MNaR se pot vizita şi câteva expoziţii temporare tematice foarte interesante, mă refer la expoziţia Atelier de front. Artiști români în Marele Război, la expoziţia Constantin Brâncuşi din Sala Brâncuşi, destinată permanent operelor marelui sculptor şi la expoziţia Florile lui Luchian.

Atelier de front. Artiști români în Marele Război

Expoziţia Atelier de front. Artişti români în Marele Război intră în tematica evenimentelor dedicate Centenarului, dar îşi propune să îndrepte atenţia publicului către dramele şi traumele răzbioului şi totodată marchează contribuţia artiştilor la procesul de formare a memoriei colective în legătură cu Primul Război Mondial. Expoziția pune accent pe epopeea Marelui Război, unul dintre cele mai sângeroase conflicte armate din istoria omenirii. Printre artiștii mobilizați pe front de Marele Cartier General, retras la Iași, se numără pictorii Nicolae Tonitza, Ion Theodorescu-Sion, Camil Ressu, Ștefan Dimitrescu și sculptorii Oscar Han, Dimitrie Paciurea, Ion Jalea și Cornel Medrea. Expoziția reuneşte peste 120 de lucrări ale artiştilor menţionaţi. Lucrările lor pun accent pe latura umană şi redau dramele oamenilor care luptă uneori fără arme, uniforme sau pregătire militară. Autentice mărturii, operele acestor artişti au valoare documentară și contribuie la reconfigurarea micii istorii şi a memoriei colective. Deşi erau iniţial destinate unui muzeu militar, operele au fost expuse pentru prima oară cu prilejul Expoziției Artiștilor Mobilizați din ianuarie 1918. Multe dintre lucrări răspund tăcut, dar nu mai puțin critic, la întrebarea formulată cu pregnanță în anii 1916-1919: Cine (ne) scrie istoria? Expoziţia curatoriată de Alina Petrescu prezintă o scenografie inspirată de hărțile tranșeelor, recreează atmosfera traumatizantă a războiului și accentuează emoțional mesajul celor peste 120 de lucrări. Expoziţia a fost posibilă cu sprijinul Muzeului Național de Istorie a României, Muzeului Militar Național Regele Ferdinand I din București, Complexului Muzeal Moldova din Iași și Muzeului Județean de Artă Prahova Ion Ionescu Quintus din Ploiești, care au împrumutat operele. O parte din această expoziţie va fi itinerată ulterior la Roma în parteneriat cu Institutul Cultural Român şi Museo del Risorgimento (Complesso Vittoriano), gazdă a evenimentului.[1] 

Expoziţia Constantin Brâncuşi

Eu, cu noul meu, vin din ceva care este foarte vechi, spunea Brâncuşi, un artist reper al modernismului, un deschizător de drumuri pentru cele mai importante direcții ale sculpturii post-moderne și contemporane. La MNaR există o sală ce adăposteşte permanent o selecţie din opera marelui sculptor. Muzeul Naţional de Artă al României este deținătorul celor mai multe opere de Constantin Brâncuși din România, iar cu această expoziţie reintroduce în circuitul expozițional 14 lucrări ale marelui artist, reprezentative pentru perioada de formare și pentru cea de tranziție către stilul sintetic care l-a consacrat.

Scenografia expoziţiei pune accent pe drumul parcurs de Brâncuși de la o reprezentare realistă la sculptura ca idee şi prezintă cronologic opere precum Somnul, Danaidă, Rugăciune, Macheta pilonului Porţii Sărutului, Scaun, Cap de copil, Supliciul, Prometeu, Inginerul  Ion Georgescu-Gorjan, Schiţă pentru portretul generalului Carol Davila, Bustul pictorului Dărăscu, Rugăciunea, Bustul lui Pere Stănescu şi Cumințenia Pământului, operă de referință  în creația sculptorului, aflată astăzi în proprietate privată.[2]

Expoziția Florile lui Luchian – o expoziție-medalion

Galeria de Artă Românească Modernă de la MNaR prezintă o mini-expoziţia dedicată lui Ştefan Luchian cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la moartea pictorului, iar cu aceasta se deschide programul medalioanelor tematice care vor fi incluse periodic în expoziţiile permanente de la MNaR. Expoziţia  cuprinde o selecție de 11 naturi statice cu flori care pune în evidență stilistica ultimilor ani de creație ai artistului, dar şi renumitul său autoportret psihologic, Un Zugrav.

A vedea florile lui Luchian fără a ști ce se află în spatele frumuseții lor ar echivala cu gestul de a smulge dinlăuntrul corolei anemonelor grăuntele de frig, de noapte, care face ca petalele să ardă și mai intens. Despărțirea creației lui Luchian de suferința lui ne-ar priva de cel mai clar exemplu în pictura noastră că suferința nu dă talent, dar pune un om talentat la o răspântie de unde poate ieși un învins sau un învingător, afirma demult filosoful Octavian Paler.[3]

Luchian, unul dintre cei mai importanţi pictori români moderni, a fost mereu fascinat de flori, însă odată cu boala care îl ţine izolat în casă, departe de natură, florile devin subiectul său predilect – fereastra pictorului către frumuseţea naturii, dar şi o punte de legătură între lumea reală şi cea interioară.

Text: Cosmina M. OLTEAN

Foto: Anca Stingheriu

---

[1] http://www.mnar.arts.ro/descopera/expozitii-temporare/238-atelier-de-front-artistii-romani-in-marele-razboi

[2] http://www.mnar.arts.ro/descopera/expozitii-temporare

[3] Idem

22 martie - Ziua Mondiala a Apei: Impreuna pentru apa curata

Cu aceasta ilustratie am participat in 2013 la un concurs dedicat Zilei Mondiale a Apei, organizat la Miercurea-Ciuc si am avut bucuria de a fi recompensata cu PREMIUL I.

Revista Ioana, noul numar, pag. 78 !

🤗📰🖋
Revista Ioana, una dintre cele mai citite reviste pentru femei, are o pagina dedicata promovarii blogger-ilor culturali. Redactia a remarcat blogul meu, m-a contactat, iar in nr. din februarie care urmeaza sa apara curand, a ales sa-l promoveze si sa-si indemne cititorii sa-l viziteze. E o bucurie faptul ca aceasta revista a gasit blogul meu interesant, demn de a fi promovat si de recomandat cititorilor... Astfel, la pagina 78 gasiti articolul meu, selectat de redactie de pe blog.

În aşteptarea sărbătorilor. Decoraţiuni, cadouri şi concerte de Crăciun

Text şi foto: Cosmina Marcela Oltean

Bucurie, entuziasm, nerăbdare…

 Ne aflăm în acea perioadă din an când totul arată a sărbătoare. Peste tot întâlnim globuleţe, luminiţe colorate, răsună colinde, iar oraşele au intrat în competiţie pentru cele mai frumoase decoraţiuni şi în cursa târgurilor de Crăciun. La fel e-n fiecare an: mult entuziasm, bucurie şi nerăbdare pe chipurile oamenilor, mai ales ale copiilor, dar şi a părinţilor, care în această perioadă îşi amintesc şi retrăiesc alături de ei bucuria săbătorilor din copilărie. Multă lume pe străzi, multă lume în magazine, multă lume în căutarea cadourilor pentru cei dragi… Pe lângă toate acestea, este şi timpul concertelor de Crăciun. Nenumărate evenimente culturale de acest fel au loc peste tot în ţară. Artişti de filarmonică sau colindători, cu toţii încearcă să aducă şi mai multă bucurie în sufletele oamenilor, să vestească apropierea sărbătorilor, să aprindă în inimi lumina şi spiritul Crăciunului pentru că artiştii sărbătoresc cel mai bine prin artă, iar arta este cel mai frumos şi adevărat mod de a răspândi bucurie. 

Pe lângă faptul că este una dintre cele mai importante sărbători creştine, Crăciunul este şi marea sărbătoare a familiei, a bucuriei, a iubirii şi speranţei. E un prilej de meditaţie asupra lucrurilor care contează cel mai mult, un prilej de întoarcere către ceea ce se află în noi, este ocazia de a ne aminti şi preţui ceea ce avem, de a fi recunoscători şi de a face bucurii altora.  Crăciunul e momentul când lumea e învăluită de bine şi frumos, e momentul care îţi reaminteşte ce sentimente unice se află în gestul de a dărui, de a fi bun, de a face bine…

Concerte în spiritul sărbătorilor de iarnă

Multe concerte şi recitaluri de colinde din diferite părţi ale ţării au avut deja loc, iar altele se vor desfăşura în perioada următoare. Voi aminti întâi concertul extraordinar susţinut pe 3 decembrie de Filarmonica de Stat Moldova Iaşi, un concert cu tradiţie, susţinut anual şi care dă startul sărbătorilor în Iaşi. Artiştii filarmonicii, cu dăruirea şi măiestria lor, poartă mereu publicul pe cele mai frumoase tărâmuri muzicale. Concertele Filarmonicii Moldova Iaşi sunt mereu inedite, pătrunzătoare şi definesc cel mai bine ceea ce înseamnă spiritul Crăciunului.

Concert la muzeu

Pe 9 decembrie am participat la o Seară culturală poloneză, un concert de colinde tradiţionale poloneze şi româneşti, susţinut la Muzeul Unirii din Iaşi, în sala Dublei Alegeri. Moderatori au fost lect. univ. Dariusz Kasprzyk şi prof. Carmen Zaharia-Danicov. Trei grupuri vocale alcătuite din tineri talentaţi au încântat publicul cu colinde. Primul a fost Grupul vocal al Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi, îndrumat de lect. univ. Dariusz Kasprzyk, care a dăruit publicului 6 colinde poloneze. Al doilea a fost Grupul vocal Ihos al Colegiului Naţional de Artă Octav Băncilă, Iaşi, dirijat de prof. Petronela Dârţu. Aceştia s-au remarcat interpretând un număr de 13 colinde româneşti. Iar cel de-al treilea grup a fost Grupul vocal Solonczanka al Uniunii Polonezilor din România, coordonat de prof. Ana Zielonka. Acest grup nu a încântat publicul numai prin intermediul colindelor, ci şi vizual pentru că ei au venit îmbrăcaţi în costume de nobili polonezi, după cum puteţi vedea în imagine. Proiectul a fost găzduit de Muzeul Unirii, coordonat de muzeograf dr. Brînduşa Munteanu, iar parteneri au fost Institutul Polonez, Uniunea Polonezilor din România, Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi, Colegiul Naţional de Artă Octav Băncilă şi Fundaţia Crescendo, Iaşi.

Grupul vocal al Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi

Grupul vocal Ihos al Colegiului Naţional de Artă Octav Băncilă, Iaşi

Grupul vocal Solonczanka al Uniunii Polonezilor din România

Concert la catedrală

Seara de 10 decembrie a fost una cu adevărat minunată pentru cei care au participat la Concertul de colinde al corului de tineri Juvenes Ecclesiae de la Catedrala Romano-Catolică Sfânta Fecioară Maria Regină, Iași, devenit şi acesta un eveniment cu tradiţie, un adevărat manifest al muzicii și o sărbatoare a harului divin, după cum era descris evenimentul. Corul a fost acompaniat de Orchestra Tineri interpreţi ieşeni, soliștii au fost Ecaterina Blaj, Sabina Gurgu, Veronica Mihoc, Andreea Miler, Maria Miler, Ana Maria Lazăr, Roberta Lungu, iar invitatul serii, tenorul Liviu Muntean. Corul a fost dirijat de Maximilian Husaru, iar moderatoare a fost Luiza Torboli. Aceşti tineri minunaţi au dăruit cu căldură publicului foarte numeros o experienţă unică de înălţare spirituală şi i-au dus şi mai aproape de spiritul Crăciunului, de sărbătoarea care apropie cerul de pământ şi omul de Dumnezeu. În catedrală au răsunat colinde româneşti dar şi din repertoriul altor ţării, colinde cunoscute şi iubite care ne induc mereu starea de sărbătoare şi bucuria. A fost o seară frumoasă, încarcată de emoţii în care am primit şi am dăruit, ei ne-au dăruit colinde, iar noi lor mii de aplauze. Iată ce lucruri frumoase se întâmplă, iar cele enumerate sunt doar câteva exemple. Evenimente frumoase şi lucruri bune se vor mai întâmpla şi-n zilele viitoare pentru că acum, mai mult decât de obicei, e vremea lor. În loc de alte cuvinte, las fotografiile să mă completeze. Sărbători frumoase şi-n linişte tuturor !

Fotografii de Craciun by Cosmina O.

Castelul Lázár – una dintre cele mai impunătoare construcţii nobiliare de pe teritoriul Transilvaniei

În localitatea Lăzarea, la 30km de municipiul Topliţa, se găseşte un frumos edificiu medieval, unic pentru judeţul Harghita, dar cu o importantă însemnătate nu doar pentru acest judeţ, ci pentru toată zona Ardealului. Este vorba despre castelul Lázár, ridicat de familia de nobili cu acelaşi nume, de unde se trage şi numele localităţii în care se află. Castel cu o istorie îndelungată, acesta a fost incendiat de mai multe ori, apoi părăsit dar ulterior reabilitat, astfel că ne putem bucura şi azi de frumuseţea şi prezenţa impunătoare a acestuia. Dincolo de faptul că este un important monument renascentist, Castelul Lázár este un simbol al judeţului Harghita.

Evoluţia ansamblului în timp

Pe locul actualului castel exista în secolul XV conacul András. Ștefan Lázár al IV-lea, jude al scaunelor Ciuc, Gheorgheni și Cașin a fost cel care a demolat conacul medieval aflat pe proprietate, construind o clădire mai amplă, refolosind segmente din vechiul conac, dând astfel castelului forma actuală. Proprietarul a vrut ca noua construcţie să corespundă stilului renascentist. Începând cu anul 1532, când este datat cel mai vechi corp al ansamblului de clădiri de pe proprietate, începe să prindă contur reşedinţa nobiliară. Restul clădirilor datează din 1631-’32. În a doua jumătate a secolului XVII s-a construit și Turnul Veres. Aşadar, la un secol de la începerea lucrărilor, ansamblul de pe proprietatea familiei Lázár ajungea la forma pe care o putem vedea şi azi, după 5 decenii.

Construcţie de tip renascentist, evidenţiat prin arhitectura specifică şi zidurile decorate cu cornișă pictată și crenelată, castelul Lázár posedă şi elemente specifice stilurilor romanic şi gotic. Cele patru bastioane ale castelului se impun printr-o construcţie aparte: trei dintre ele sunt specifice stilului renascentist, de forma rectangulară regulară fiind decorate cu fresce, inscripţii şi blazoane, pe când al patrulea, bastionul Veres, se diferenţiază de restul, acesta fiind construit în formă de septagon. Toate cele patru bastioane au guri de tragere, atât la parter cât şi la etajul doi. În turnul porții se găsește o inscripție cu litere gotice din anul 1532: Cristus Maria 1532, iar pereţii decoraţi în stil italian păstrează încă urme de pictură murală. Deşi construit ca cetate, ansamblul familiei Lázár a avut mai mult rol de reşedinţă şi e cunoscut de toată lumea drept castelul Lázár. Proiectantul clădirii a utilizat o serie de elemente reprezentative, care au fost folosite şi în construcţiile comandate de domnitori, ca de exemplu bastionul de colţ cu inscripţii şi steme, scările monumentale sau elementele pictate. Dintre zidurile care înconjoară curtea doar cel de sud a fost decorat cu ornamente pictate, mai precis motive florale.

Cel mai frumos corp de clădire este palatul rezidenţial în care aveau loc diferitele adunări. La etaj găsim Sala Cavalerilor, o încăpere mare, specific renascentistă: tavanul este pictat şi casetat, iar pereţii decoraţi cu lampioane din fier forjat, aşa cum se găsesc în multe edificii din această perioadă. Amenajarea interioară răspunde aceluiaşi stil, astfel că spaţiul este umplut cu masive obiecte de mobilier sculptate în stil italian, iar scaunele poartă pe spătar blazonul familiei. Un aspect aparte legat de acest ansamblu este că undeva în mijlocul curţii exista o închisoare unde acuzaţii erau întemniţaţi până la verdictul final. Ștefan Lázár al IV-lea a realizat astfel un ansamblu de clădiri cu bastioane cu o curte interioară, în formă dreptunghiulară de dimensiuni impozante, fără asemănare  în Transilvania, prin modificarea rezidenţei domneşti medievale. În timpul războiului curuților, corpul rezidenţial a fost cel mai afectat. Zidurile centrale s-au prăbușit și doar încăperile adosate zidului estic au rămas intacte. Aceste clădiri au fost ulterior reconstruite, dar au fost apoi afectate de mai multe incendii.  

Devastat, incendiat, părăsit, reconstruit

Timpul şi-a spus cuvântul şi în ceea ce priveşte acest frumos castel, care a trecut prin multe de-a lungul secolelor. Devastat de un incendiu provocat de habsburgi în 1707, reconstruit 40 de ani mai târziu, ansamblul a fost distrus iar de alte câteva incendii.  După incendiul din 1748, castelul şi-a pierdut treptat rolul rezidenţial, au fost dărâmate toate clădirile anexe şi clădirile pentru locuit au fost distruse pe rând, iar la mijlocul secolului al XIX-lea erau locuite doar câteva încăperi, pentru ca ulterior să fie abandonat de tot. Castelul părăsit şi aflat în ruină a fost reconstruit în 1970, însă lucrările nu au durat mult timp. Lucrări de restaurare şi consolidare au avut loc şi în anii 1980. Clădirea principală este refăcută cu această ocazie şi transformată apoi în galerie de artă care adăposteşte un număr de 150 de lucrări de artă contemporană, printre care se găsesc piese valoroase. Lucrările expuse aici sunt rezultate ale taberelor de creaţie care au loc anual în localitate începând cu anul 1974, tabere care de fapt au făcut-o cunoscută şi importantă în judeţ. În bastioanele renovate s-a amenajat un muzeu.

În timp, Lăzarea a devenit un important centru de creaţie artistică iar din acest motiv, precum şi datorită frumosului castel, a ajuns un punct de atracţie pentru turişti din toată ţara. Încă din centrul localităţii şi până sus, la intrarea în Mănăstirea Franciscană, Lăzarea e plină de sculpturi din piatră, marmură şi lemn, ceea ce dă acestei localităţi un aer distinct, acest fapt relevând şi apetenţa pentru artă şi frumos a oamenilor de aici. Este un fapt rar întâlnit în cazul unei localităţi relativ mici. Dar acesta este un subiect pe care intenţionez să-l explorez într-un alt articol.    

Castelul nu a fost prea mediatizat în timp şi cu atât mai puţin în momentul de faţă. Se mai poate lucra încă şi la capitolul cercetare al acestui ansamblu. Cercetări privind trecutul castelului Lázár au fost făcute între 1963-1977 și 1982, iar în urma acestora s-a consolidat și reconstruit bastionul roșu, Sala cavalerilor, bastionul ciunt din spatele acestuia, temnița, corpul porții și fațada sudică, precum și picturi din 1532. Cercetări arheologice mai recente arată în fundațiile conacului două tracturi și un ax orientat est-vest. În ceea ce privește fațada sudică, aceasta a fost ocupată de o logie lungă de 4,6m cu arcade, iar pereții sălilor erau pictați cu diferite figure zoomorfe și antropomorfe. Cu siguranţă se mai pot descoperi încă lucruri interesante legate de trecutul istoric al castelului.

Castelul Lázár în prezent

În trecut castelul se afla sub administraţia Consiliului Județean Harghita. De la începutul anului 2014, când a fost revendicat şi s-a iscat o dispută între moştenitori, castelul este închis, iar accesul în interior este restricţionat astfel că oricine ar vrea să-l viziteze, trebuie să facă asta de afară. Astăzi vizitatorii pot admira pe îndelete zidurile şi cele două turnuri de la intrare şi trebuie să încerce să se mulţumească cu atât. Pentru mai mult orice vizitator trebuie să intre în iarbă până la gât sau în zapadă, în funcţie de sezonul în care plănuieşte vizita şi să caute goluri în ziduri prin care să privească spre corpurile de clădiri din curtea interioară. Astfel am reuşit şi eu să obţin unele fotografii din materialul de faţă. O altă modalitate de a admira ansamblul – cât în glumă, cât în serios - ar fi aceea de a ruga un vecin, al cărui gospodărie e lipită de zidul castelului, să faciliteze accesul spre castel al doritorilor, acces strict vizual ce-i drept, dar cu o vedere foarte bună către ansamblul de clădiri şi curtea interioară. Momentan acestea sunt singurele soluţii. De 4 ani încoace porţile acestui castel sunt închise şi nu ne rămâne decât să sperăm că lucrurile se vor îndrepta curând. Sper ca într-un viitor articol să am bucuria de a anunţa deschiderea ansamblului pentru public şi alte noutăţi pentru că acest castel este un subiect despre care merită oricând să vorbim.     

Text şi foto: Cosmina Marcela OLTEAN

Cazinoul de la malul Mării Negre – peste 100 de ani de istorie

Text şi foto: Cosmina Marcela OLTEAN

Epava de pe plaja din Costineşti m-a făcut să-mi îndrept atenţia către o altă epavă, situată la 28 km depărtare, pe malul mării. Vorbesc despre cladirea monumentală cu trei fundaţii: vestitul Cazino de pe faleza din Constanţa. Atracţia principală din peisajul marin de pe bulevardul Regina Elisabeta, Cazinoul, este cel mai emblematic edificiu al Constanţei, cunoscut la nivel naţional şi internaţional şi poate principalul obiectiv ce determină anual mii de turişti sa-şi facă drum prin acest oraş. Clădirea a fost edificată de Primăria Constanţa, pe o platformă specială construită în mare.

În spiritul la belle époque

Zona din jurul Cazinoului este ca un portal spre trecut, iar ca vizitator aproape că eşti purtat undeva la începutul secolului XX. Totuşi, cu cât ajungi mai aproape de clădire şi observi zidurile vechi şi geamurile murdare şi sparte, devii conştient de trecerea timpului şi cu fiecare pas te întorci iar în vremea ta. Chiar şi aşa, în pragul ruinei, clădirea impozantă construită în stil Art Nouveau are încă o mare putere de fascinaţie pentru că ne arată faţa vremii sale în vremurile noastre. Ca atâtea edificii vechi pe care avem încă bucuria să le admirăm şi care ne vorbesc despre epoca lor, acest Cazino are şi el o istorie proprie ce se împleteşte cu istoria începutului de secol XX.

Într-o atmosferă à la belle époque, la Cazino se conturau poveşti de dragoste, dar şi tragedii.  Unii făceau averi, iar alţii pierdeau tot într-o clipă, fapt care îi îndemna la sinucidere. Când vine vorba de istoria acestui loc sunt adesea menţionaţi şi cei care se aruncau de pe faleză în valurile mării atunci când realizau că au pierdut tot. Acest loc, la fel ca oricare, păstrează poveştile frumoase, dar mai ales pe cele triste ale oamenilor care au fost legaţi de el.

La început…

Ca orice clădire veche, Cazinoul de pe malul Mării Negre s-a aflat într-o continuă transformare începând din 1880, când au început lucrările de construcţie al primului cazino, şi până azi. Evoluţia pe axa timpului a acestei clădiri, azi momument istoric, parcurge 137 de ani şi continuă. Povestea Cazinoului începe chiar înainte de 1880, cu diferitele planuri şi schiţe. Şi pe hârtie cunoaşte mai multe forme, dar şi ca edificiu propriu-zis. Proiectul şi construcţia cazinoului reprezentau un subiect controversat în acea vreme, iar părerile erau împărţite. De primele planuri şi începutul construcţiei se ocupa arhitectul Daniel Renard, jumătate român, jumătate elveţian.  Din cauza schimbărilor politice, Renard este dat la o parte. Proiectarea cazinoului rămâne în grija arhitectului Petre Antonescu. Acesta opta pentru un stil architectonic românesc, iar ca funcţiune el intenţiona să facă din acest cazino un teatru. Însă în timp se schimbă iar planurile. Revenirea liberalilor la putere face ca preferinţa conservatorilor să devină nulă. Primăria doreşte modificări în planurile clădirii astfel că apelează din nou la serviciile arhitectului Daniel Renard, iar fundaţia ajunge să fie pentru a treia oară modificată. Renard înlocuieşte elementele stilului românesc, optând pentru motive specifice stilului Art Nouveau şi pentru decoraţii inspirate din Legenda Argonauţilor şi fauna marină, dând astfel cazinoului constănţean un aspect asemănător clădirilor epocii din Riviera franceză. Prin acest cazino avem un frumos exemplu de materializare a  stilului Art Nouveau în România.

Cele trei cazinouri. Evoluţia până la cazinoul de azi 

Primul cazino de pe malul Mării Negre a fost Kursaalul, în traducere loc de relaxare, construit în 1880 din lemn şi paiantă. O furtună din iarna anului 1891 lasă cazinoul fără o parte din acoperiş, distrugând şi unul dintre pereţii faţadei, fapt care trădează fragilitatea clădirii. Concluziile în urma expertizelor favorizau demolarea edificiului, iar consiliul comunal nu s-a opus. În ianuarie 1892 s-a aprobat demolarea. În primăvară, primarul Al. Belik ia decizia de a organiza un şantier în regim propriu pentru a reconstrui cazinoul. Aşa apare Casinul, precursorul Cazinoului pe care îl vedem şi noi azi. Acesta era situat pe locul actualului Acvariu, în faţa cazinoului de azi. Casinul a existat până în 1910, când a fost demolat pentru a face loc noului şi impozantului Cazino, a treia construcţie şi ultima, un cazino modern, aşa cum dorea atunci primăria, care a rezistat până în zilele noastre. Construcţia acestuia începea în 1905 şi se termina după 5 ani.

În decembrie 1909, inginerul Elie Radu și arhitecții Ion Mincu si D. Maimarolu sunt chemaţi la Constanţa pentru a inspecta Cazinoul şi pentru a propune modificări. Inaugurarea, la care a luat parte şi Principele Ferdinand, avea loc în august 1910, dar se mai lucrează la detalii încă doi ani. Deşi inaugurat cu mare fast şi admirat de mulţi, Cazinoul a atras şi multe critici negative în presa vremii, clădirea fiind numită o matahală plină de zorzoane sau un monument ridicat în cinstea nepriceperii şi prostului gust.[1]  

Cu toate acestea, la scurt timp după inaugurare, luxosul cazino ajunge unul dintre cele mai cunoscute din Europa, iar accesul este permis doar celor bogaţi şi cu ţinute distinse din toate ţările lumii, conturându-se astfel o lume tot mai exclusivistă.

În urma bombardamentelor asupra oraşului Constanţa, cazinoul funcţiona în 1916 ca spital de campanie. Din 1917 revine la funcţia iniţială. În 1934, Renard efectua lucrări de reabilitare şi modernizare a clădirii, dar din 1941 clădirea a găzduit trupe germane şi drept urmare a fost iar avariat. Cu ajutorul unor deţinuţi politici, cazinoul este renovat în 1951. Începând cu 1948, în cazino funcţiona Casa de Cultură a Sindicatelor. În 1986, un grup de artişti a efectuat lucrări de restaurare a picturii, stucaturii şi vitraliilor, incluse într-un program de restaurare ce a durat doar un an şi care a fost de fapt ultimul. De atunci nimeni nu a mai intervenit, iar trecerea timpului a adus clădirea în pragul ruinei. Decenii la rând, Cazinoul a fost unul dintre localurile de lux, o perlă pentru litoralul românesc, frecventat şi admirat de mii de persoane anual. După Revoluţie, începe să funcţioneze ca restaurant, ca local unde se organizau nunţi, festivităţi şcolare şi diferite evenimente culturale.

Proiecte fără finalitate

Totuşi, intenţii de reabilitare a edificiului au mai fost, dar fără finalitate. În 2007, Cazinoul a intrat în grija firmei Queen Investments SRL, care deţine o reţea de cazinouri de lux în toată lumea, dar firma a decis în cele din urmă să renunţe. Ministrul Dezvoltării Regionale şi a Turismului de pe atunci, Elena Udrea, a decis să preia edificiul pentru a-l reabilita, însă după un an în care lucrările s-au tot amânat, a ajuns iar în administrarea autorităţii locale. Încercări au mai făcut, în 2013-2014, atât preşedintele Consiliului Judeţean Constanţa, Nicuşor Constantinescu, cât şi primarul de atunci, Radu Mazăre, dar acestea au rămas simple proiecte nefinalizate. Între timp, Cazinoul  se degrada, iar acest proces continuă.   

Cu fiecare edificiu care a învins timpul până în zilele noastre avem ocazia de a reconstitui spiritul unei epoci şi de a învăţa despre trecut. De noi depinde dacă aceste clădiri istorice vor mai rămâne în picioare pentru a-i fascina şi învăţa şi pe cei care vin după noi. 

---

[1] Ziarul Conservatorul