Pinacoteca Palatului Culturii din Iaşi
numără printre comorile sale opt luchieni - patru peisaje: Case între pomi, Peisaj cu sălcii, Dealul Hânganilor şi Fântâna de la Brebu, trei tablouri cu
flori: Garoafe, Trandafiri şi Crizanteme,
şi o scenă de gen: Femeie spălând duşumeaua. Am ales să discut în cele ce urmează despre patru dintre
aceste lucrări, în încercarea de a schiţa câteva aspecte ale operei artistului
prin raportare la acestea. Pentru că nimic nu reflectă mai bine imaginea
artistului decât opera sa ...
I.
Fântâna
de la Brebu
- Pastel
pe carton, 1908
- 700X495
mm
În peisajele lui Luchian domină linia arcuită
sau curbă, mlădioasă, domoală; ele au numai rareori unghiuri și
ascuţimi care să taie spaţiul. Preferinţa pentru liniile mlădioase, pentru
formele unduioase, provine din nevoia de intimitate, de legătură mai strânsă,
mai aproape cu elementele naturii, de umanizare a lor pe măsura omului sau în
proporţiile lui. Nimic covârșitor,
monumental, panoramic, în viziunile sale, ci, dimpotrivă, preferinţa pentru
arbori zvelţi și subţiri, cu frunziș
bogat, plin de prospeţime și
graţie.
,,Cine
umblă după desenul în unghiuri, dur, cum o să sufere pastelul, arta aceasta așa de graţioasă?’’
spunea Luchian. Dar nu numai în pastel, ci și
în peisajele în ulei el a evitat ,,desenul în unghiuri, dur.’’ Elementele care
apar în peisajele sale nu se reduc numai la identitatea lor materială, la
funcţia lor utilă, ci pot constitui un izvor de poezie, un motiv de vibraţie
sufletească, iar Luchian, ca nimeni altul în pictura românească, a știut
să o descopere, să o pună în valoare. Lirismul său se ridică astfel la o
treaptă mai înaltă de cunoaștere:
acea cunoaștere prin iubire, de care
vorbea Leonardo da Vinci. (...) El aduce armonia de culoare a pastelului, iar
peisajele lui Luchian ilustrează subtila știinţă
coloristică pe care se întemeiază arta sa. Ciclul ,,Priveliștilor’’
de la Brebu reprezintă în această privinţă nu numai o culme a creaţiei sale,
dar și cele mai frumoase
pasteluri realizate în plastica românească. Este interesant de remarcat că
Luchian a arătat o deosebită preferinţă tehnicii pastelului, tocmai pentru că
ea se potrivea mai bine acestei viziuni coloristice. ,,Pastelul e mai cald, mai
suplu’’ spunea Luchian. ,,Liniile astea, care se pierd, nu le ai în ulei... Așa-mi
place să-l privesc, cu pufuleţul acela de viaţă... Ia uite, nuanţele astea
între verde și cenușiu,
cât sunt de plăpânde, ca praful de pe aripile fluturelui... Cu pastelul lucrezi
repede. Fumul argintiu ce se împrăștie
din salcie, în lumina de amurg, în pastel îl prinzi mai ușor.’’
Pisând uneori creioanele de pastel, el punea
culoarea cu degetele, o apăsa, o întindea, obţinând o cât mai mare aderenţă a
pastelului, își prepara cartonul,
frecându-l cu cuţitul astfel ca suprafaţa să-i fie mai zgrunţuroasă și
să prindă mai ușor praful de culoare.
Şi în ,,Fântâna
de la Brebu’’, și în celelalte
lucrări din acest ciclu, Luchian folosește
cu iscusinţă resursele pastelului, dând o expresie plastică unei sensibilităţi specifice
românești în interpretarea
frumuseţilor naturii. ,,În conștiincioasa-i
fidelitate faţă de model, în supunerea sa voluntară, Luchian va găsi esenţialul
problemei pe care o urmărea: să exprime esenţa peisajului românesc’’, spune
criticul francez Jaques Lassaigne. ,,În lumina aceea când surdă, când
strălucitoare, culorile capătă o densitate uneori sclipitoare, alteori
înăbuşită, dar constantă în acea dublă statornicire. Şi atunci apar acele
raporturi inedite de cruditate şi verdeaţă într-o operă tânară şi originală,
Luchian e conştient şi ştiutor; el are la îndemână o tehnică mlădioasă în
slujba unei voinţe lucide.’’[1]
Pastelul îi convenea tocmai pentru că
păstrează gamele coloritului din natură, dar îi îngăduie să le redea mai liric,
mai direct, mai poetic... Uneori, putea lua un detaliu, dacă era caracteristic,
şi rezuma prin el o întreagă privelişte. Parcă dialoga cu natura, întrebând-o
ce are mai frumos şi mai adevărat, ce există cu adevărat în ea şi este al ei,
precum şi ce să pună de la dânsul, din sufletul său...
Pastelurile de la Brebu ale lui Luchian
mărturisesc liniştea din sufletul lui, bucuria sa în contact cu frumuseţea
verii, nevoia de lumină şi cântec al culorilor. Un lirism intens şi netulburat
străbate mai toate imaginile de acolo, cu linii vii, vibrante, calde, care
construiesc formele şi îmbină planurile... Luchian a făcut din pastel o artă
întru nimic inferioară uleiului, dovedind că pentru anumite viziuni pastelul e
mai indicat şi mai expresiv. I-a găsit virtuţile şi le-a dus mai departe, cum
numai puţini artişti din toata istoria artei au izbutit.
Prin priveliştile de la Brebu şi Moineşti ne-a redat
sinteza specifică a peisajului românesc, iar prin câteva flori viaţa întregii
naturi, şi a lui însuşi.[2]
La pastelurile de la Brebu, contururile negre
ale copacilor, ale stâlpilor şi acoperişurilor au rămas vizibile şi întrerup
culorile cu vinele lor incisive – ca uleiurile lui Cézanne. Frunzişul
copacului, destul de greu şi pieptos în volumul lui, e modelat numai cu umbre
grafice.
II.
Trandafiri
- Ulei,
1906-1907
- 660X810
mm
Florile verii, trandafirii, le făcea în fel
şi chip, căutând să le redea suavitatea şi gingăşia, graţia şi parfumul,
atribuindu-le sentimente omeneşti. Simţitor la toate prefacerile naturii, la
schimbările anotimpurilor şi la variaţiunile luminii din cuprinsul unei zile,
Ştefan Luchian a găsit în flori nu numai culoarea şi parfumul, ci însăşi perindarea vieţii, cu bucuriile şi tristeţile
ei.
Deşi a făcut sute de tablouri cu flori, nici
unul nu seamănă cu altul, nici ca aranjament, nici ca raporturi între fond,
flori şi ulcică, nici ca expresivitate. La nici un pictor al nostru florile nu
au fost mai umanizate şi nu poarta pecetea stărilor lui sufleteşti ca la Ştefan
Luchian. Pentru el floarea, ca şi arborii şi frunza lor, au fost fiinţe vii,
cărora le împărtăşea bucuriile şi tristeţile, nădejdea şi disperarea, dându-le
menirea de a vorbi pentru el, de a exprima ceea ce simţea sufletul său atât de
încercat. De aici, calitatea emoţională a peisajelor şi florilos sale, în care
îşi topeşte focul lăuntric, lirismul său neîntrecut de sensibil şi înălţător.
Ştefan Luchian reuşeşte prin
câteva flori să redea viaţa şi strălucirea întregii naturi şi să-şi exprime
propriile lui sentimente. Din ce în ce, prin mai puţine flori aşezate într-un
vas va exprima câi mai mult.[3]
,,O floare te cheamă spre ea prin culoare şi
miros. (...) Florile te înviorează. Glasul lor tăinuit are putere aşa de mare
încât îţi influenţează gândurile, ca şi când ai citi o carte plină de
înţelepciune. (...)’’[4]
Florile par a fi fibra sa cea mai intimă.
Ruptă din matca sa şi adusă în ulcior, floarea pare a nu mai fi pentru sine, ca
în natură, ci pentru om. Ulciorul de lut pentru floare este pământul din care
ea a fost luată pentru a fi împletită în veşnicie, este aripa ei transfigurată
prin foc, noul lăcaş în care-i adusă din natură.[5]
Florile lui Luchian oglindesc toate
schimbările, toate cuceririle în fazele artei lui. Ele par crescute într-o lume
ireală, chiar dacă tuşa nespus de vie a culorilor se impune privirii printr-o
prospeţime aproape unică. Luminile dau petalelor aripi.
III.
Dealul
Hânganilor
- sau
Peisaj de pe Valea Hânganilor
- Ulei,
1909 – realizat la Moineşti
- 800X540
mm
Preferând să picteze mai totdeauna colţuri
restrânse din natură, grupuri de arbori, de obicei cu pajişti la picioarele
lor, uneori ridicate pe vreun dâmb, Luchian intra mai intim în legătură cu
natura, descoperind câtă bogăţie şi frumuseţe se află chiar numai în câţiva
copaci, în câteva coroane cu frunze atât de armonios orânduite de natură şi
înviate de jocurile luminii şi ale vânturilor.[6]
Luchian nu-şi propune subiectele. El pictează
după natură, iar lucrările sale exprimă realitatea unui loc. Aceste amănunte
semnificative, pline de farmec, se integrează în viziunea coloristică a naturii,
care defineşte arta lui Luchian. Această viziune coloristică determină
folosirea unei culori dominante care se desfăşoară într-o serie nesfârşită de
vibraţii colorate. Ea exclude contrastele puternice de valori. În peisajul lui
Luchian nu se găsesc porţiuni negre, opace, în contrast puternic cu altele
intens luminate. Până şi umbra este colorată în aceste peisaje, este vibrantă,
vie şi unduitoare. Ceea ce dă formelor volum, densitate, sunt planurile diferit
colorate, dar legate între ele prin treceri picturale, adică prin răspândirea
în jurul unei forme a câtorva tonuri înrudite, mai slab sau mai intens
luminate. Acest procedeu armonios dă o deosebită mobilitate imaginii, o face
mai fluidă, mai fremătătoare. Accentul principal e pus asupra ritmului
coloristic, care se desfăşoară pe toată întinderea pânzei, într-o bogată
variaţiune de tonuri, cele calde răspund celor reci. Jocul strălucitor al
culorilor nu se face însă la întâmplare, ci are la bază o logică riguroasă,
care hotărăşte locul şi rolul fiecărui ton, ca într-o compoziţie muzicală,
perfect orchestrată. Peisajele lui Luchian ilustrează subtila ştiinţă
coloristică pe care se întemeiază arta sa.[7]
Se cere o demarcaţie între idilism şi natură
transfigurată în artă: acolo unde iniţiativa este mereu a naturii, unde omul
este stăpânit de natură, este vorba de idilism; acolo însă unde natura este
transfigurată în spiritul ei de harul înnobilator al omului, este vorba de
adevărul artei. Opera lui Luchian constituie o adâncă întrupare a naturii în
universul culorilor. În spiritul solidariţii cu cele simple şi adevărate
trebuiesc înţelese priveliştile şi peisajele lui Luchian, tot atât de simple şi
de grăitoare ca omul locului. Nimic căutat, Luchian nu va umbla după locuri
grandioase, luxuriante, nu va inventa nimic, ci va face vad spre graiul
culorilor acestei realităţi de toate zilele a naturii şi sufletului românesc.[8]
În peisajele în ulei, armonia de culori
devine mai strălucitoare, accentuată şi de vigoarea tuşei, de multe ori
evidentă. (...) Ca o poezie densă, cu o adâncime şi complexitate de sentimente
sunt zugrăvite peisajele lui Luchian. Dintre cele de la Iaşi, se situează pe
culmile creaţiei sale ,,Dealul
Hânganilor’’ şi ,,Fântâna de la
Brebu’’. În ambele domină verdele – difuz şi învăluitor – dispus în planuri
succesive, ritmate asemeni valurilor mării, cu intensificare cromatică spre
ultimele planuri. Meditaţia şi visarea sălăşluiesc aici fără a fi tulburate de
nici o stridenţă. Sunt imagini de o profunzime interiorizată prin care
pătrundem în sufletul atât de bogat şi de generos al marelui artist. ,,Noi,
artiştii, privim cu ochiul, dar lucrăm cu sufletul’’ – spunea Luchian, definind
astfel, lapidar şi plastic, însăşi esenţa creaţiei sale.[9]
Din natură, Luchian alege privelişti
apropiate, restrânse la o atmosferă caracteristică şi uneori stăruie tocmai
asupra detaliilor care definesc spiritul locului. Aşezaţi la poalele unor
coline blânde şi unduioase, cu fascinantă vegetaţie, Moineştii l-au făcut să
retrăiască bucuriile copilăriei şi fervoarea tinereţii. La Moineşti s-a bucurat
de frumuseţea naturii poate mai mult decât oriunde. Aşezarea îi amintea de
Ştefăneştii copilăriei, unde trăise primele percepţii mai conştiente, pe
jumătate vis, pe jumătate realitate. Cu o candoare de copil, mărturiseşte
într-o scrisoare: ,,simt că locurile astea mă iubesc.’’ Deşi perspectivele nu
sunt încă limpezi pentru aprecirea lui, pânzele expuse la ,,Tinerimea
Artistică’’, printre care şi ,,Dealul
Hânganilor’’, îi aduc mereu ecouri de admiraţie temeinică şi sinceră.[10]
În ciuda aparenţei lor întâmplătoare, tuşele
se supun de fapt unei organizări riguroase. Unele prisaje sunt realizate din
zone de culoare, intarsiate parcă, evocând cu o sinteză maximă formele. Uneori,
mase cromatice sunt aglomerate teluric şi un aspect banal al naturii e transformat,
prin miracolul artei, într-o tragedie de rezonanţe ultraterestre. Din seria de
peisaje ce amintesc de perioada constructivă a lui Cézanne (1882-1885), face
parte şi ,,Dealul Hânganilor’’. Acordurile de culoare dobândind independenţa
faţă de lumină şi umbră, şi schema compoziţională fiind absorbită cu totul de
compoziţia de culori, imaginea capătă aparenţa unei intense reverii cromatice.[11]
IV.
Crizanteme
- Ulei,
semnat, 1910
- 600X495
mm
- Colecţia
A. Apostol
Mai ales în ultima parte a vieţii, când nu
mai avea puterea de a ieşi la peisaj, florile au însemnat pentru Luchian o
adevărată alinare a cumplitelor sale suferinţi. ,,Ce să faci altceva? Faci o
floare! Nu cumva o să mă apuc să fac uragane, cutremure de pământ, cataclisme,
incendii, ruine?!... Ia, colea, o floricică! (...)’’ Uragane şi cataclisme îi
zguduiau poate sufletul chinuit. El însă îşi regăsea seninătatea în bucuria de
culorilor, în strălucirea câtorva simple flori de câmp, cu dragoste rânduite
într-o ulcică ţărănească, smălţuită. ,,Arta e uşoară, senină, cumpănită’’,
spunea înţeleptul artist. În tablourile cu flori, intensitatea expresiei
coloristice vădeşte intensitatea trăirii sufleteşti. Nicicând nu a izbutit
vreun alt pictor român să dea atâta strălucire şi putere de viaţă culorii, care
uneori are luciul de smalţ al ceramicii populare, iar alteori, voinicia
podoabelor roşii de pe câmpii ornamentali ai ţesăturilor ţărăneşti. Luchian
prefera să-şi picteze florile în simple ulcele ţărăneşti, spunând că ,,sunt de
la noi’’, subliniind astfel legătura sa conştientă cu arta populară. Florile pe
care le picta erau adeseori dintre cele mai umile, flori de câmp şi de grădini,
flori mai obişnuite sau mai rare, văzând în perindarea lor trecerea
anotimpurilor şi a anilor, necurmata prefacere a vieţii. Îşi compunea cu grijă
buchetul. Pe masă, jos, lângă ulcică, lăsa mai totdeauna câteva flori, care
măreau baza compoziţională a imaginii, pentru a-i da mai mare amploare. În
cazul Crizantemelor acestea se
prezintă deasupra ulcelei ca o jumătate de cerc. Dar niciodată această schemă
compoziţională nu era rigidă, căci o întrerupea câte o floare care ieşa liberă
din cadru. Şi asemenea incidente, cu iscusinţă născocite de pictor, fereau
tabloul de monotonie şi îi dădeau mai multă viaţă, mai multă autenticitate.[12]
Aşezarea florilor – pe care pictorul le-a
zugrăvit cu o neîntrecută măiestrie - în oale de lut şi înrudirea cromatismului
luchianesc cu cel al ceramicii smălţuite sunt mărturii evidente în acest sens.
Marele critic şi istoric al artei, francezul Henri Focillon îl consideră pe
Luchian cel mai mare pictor al florilor din câţi au existat vreodată: ,,nimeni,
poate, n-a pictat florile cu mai mare strălucire, mai iscusit şi mai
natural...’’
În Crizanteme
şi Trandafiri, pictorul îşi afirmă
nemărginita-i dragoste de viaţă într-o izbucnire cromatică radiind de lumină şi
sentimente. Culori calde şi strălucitoare, pârguite în retortele incandescente
ale sufletului, se învolburează frenetic, cu tonalităţi de galben ruginiu, sau
cu o nestăvilită gamă de roşuri, în cazul Trandafirilor,(...)
toate fiind echivalenţe ale unor intense trăiri interioare. Adeseori, însă, în
florile lui Luchian se stabilesc dialoguri între dragostea sa de viaţă şi
conştiinţa caducităţii acesteia, ceea ce conferă imaginilor o notă discretă de
melancolie, de regret.[13]
Cosmina M. Oltean – Portret
lui LUCHIAN
Când nu a mai putut picta oameni şi nici
peisaje, i-au rămas totuşi credincioase prietene florile. Potrivea vasele în
legătură cu florile ce aveau să fie aşezate în ele. Forma şi coloritul vasului
îl preocupa deopotrivă, ca şi aranjarea buchetului. Căuta lumina potrivită şi
aspectul decorativ, care să dea viaţă şi strălucire florilor.
Ca şi alţi mari creatori, inovatori ai
artelor din toate timpurile, Luchian s-a impus greu atenţiei publice, întâmpinând
mai ales rezistenţa oficialităţilor. Prin valoarea sa, prin legăturile adânci
cu spiritualitatea românească, opera îi ocupă azi un loc de cinste în muzeele
noastre.
Cosmina Marcela OLTEAN
UAGE
Iaşi, Istoria şi Teoria Artei
[4] Ioan
Alexandru – Luchian, p.16 - citat al
artistului din revista ,,Flora României’’,
ed. Albatros, 1973, din pagina antologică a omului de ştiinţă Ion Simionescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu