Un desen, un gând: „Progress”, de Vitaliy Gonikman

Poate viitorul nu înseamnă să devenim mai siguri, ci să învățăm să trăim cu incertitudinea.

A existat o vreme în care cunoașterea aparținea celor care puteau observa, memora, conecta și interpreta. Până au apărut entitățile digitale, capabile să proceseze mai multe informații decât ar putea cuprinde vreodată o minte umană. Și totuși, ceva a rămas neschimbat. Atât omul, cât și mașinăria digitală pot greși. Cu siguranță o fac zilnic.

Omul ia decizii pornind de la fragmentele de realitate cu care a luat contact. Mașinăria face, într-un fel, același lucru, doar că la o scară inimaginabilă: interpretează lumea prin datele pe care le-a primit. Schimbi datele, se schimbă și răspunsul, și înțelesul. Adaugi ceva necunoscut, iar certitudinea începe să se destrame.

Poate că aici se întâlnesc omul și digitalul. Nu în perfecțiune, ci în limitare. Mașinăria poate părea că deține o putere infinită — poate aduna toată cunoașterea lumii, poate calcula, conecta și genera posibilități dincolo de capacitatea umană. Dar nici cel mai puternic sistem nu poate cunoaște ceea ce nu a fost inclus în lumea sa de date. Poate interpreta greșit. Umple golurile cu ce are la îndemână. Produce erori și poate urma un tipar greșit.

Iar omul nu este atât de diferit. Umple golurile cunoașterii cu presupuneri. Reinterpretează ceea ce știe atunci când apar informații noi. Își reconfigurează mereu înțelegerea lumii. Atunci, ce înseamnă cu adevărat progresul? Poate că nu dispariția erorii. Nici apariția unei inteligențe perfecte.

Poate că este tocmai această mișcare continuă între ceea ce știm și ceea ce încă nu înțelegem — între intervenția omului și imensitatea digitală, între prezent și un viitor pe care nu îl putem prevedea nici măcar parțial. În acest spațiu al incertitudinii, omul și entitatea digitală se poziționează similar. Și poate că tocmai asta este una dintre cele mai neașteptate asemănări dintre ei.

Mai multe lucrări de Vitaliy Gonikman: [https://peopleandpaintings.com/vitaliy_gonikman]

Cosmina Marcela OLTEAN

Un desen, un gând: „One Man Orchestra”, de Vitaliy Gonikman

Au fost vremuri în care să devii bun la ceva însemna să rămâi suficient de mult timp lângă acel lucru pentru a-l stăpâni cândva cu adevărat.

O meserie, un meșteșug, un instrument, o abilitate transmisă de la o generație la alta... Învățai încet, greșeai, repetai, deveneai mai bun. Și, poate, în final, acel lucru pe care știai să-l faci cu adevărat bine spunea ceva despre tine.

Astăzi, parcă învățăm să cântăm la toate instrumentele deodată. Pentru a rămâne utili încercăm să învățăm câte puțin din toate, să acumulăm permanent, să ne dezvoltăm noi competențe, să învățăm tehnologii, să ne adaptăm noilor medii, să rezolvăm probleme, să comunicăm altfel, să creăm, să organizăm, să înțelegem și să ne reinventăm ori de câte ori lumea se schimbă, dar și de câte ori ne schimbăm locul.

Devenim propria noastră orchestră și continuăm să adăugăm instrumente. O nouă abilitate, un nou curs, o nouă aplicație, o nouă responsabilitate. Încă un lucru pe care ne spunem că ar trebui să fim capabili să-l facem. Apoi se întâmplă ceva ciudat.

Orchestra devine prea mare pentru un singur om. Ajungem obosiți de procesul interminabil. Știm mai multe, dar rareori simțim că știm suficient ori că ne sunt toate utile. Putem face multe lucruri, dar ne rămâne din ce în ce mai puțin timp pentru a face vreunul dintre ele în profunzime.

Și poate că adevărul incomod este că a fi capabil să faci multe lucruri nu e același lucru cu a fi cu adevărat bun la ele. Pot trece ani în care acumulăm cunoaștere fără ca aceasta să adauge neapărat o calitate reală lucrurilor pe care le facem. Devenim eficienți, adaptabili, versatili și uneori, pur și simplu, obosiți.

“One Man Orchestra” poate fi astfel mai mult decât o celebrare a ingeniozității umane. Poate fi portretul omului contemporan: cel care poartă prea multe după el, învățând la nesfârșit, îndeplinind mai multe roluri în același timp și hotărât să demonstreze că poate și e util.

Dar poate că înțelepciunea nu înseamnă doar să știi când să adaugi un instrument nou. Poate trebuie doar să alegi unul. Și să te întrebi dacă a cânta la toate instrumentele deodată este cu adevărat muzică sau e doar zgomotul unui om care încearcă disperat să țină pasul.

Mai multe ilustrații: [https://peopleandpaintings.com/vitaliy_gonikman]

Cosmina Marcela OLTEAN

Un desen, un gând: „Inner World”, de Vitaliy Gonikman

Ne place să credem că vedem și înțelegem lumea așa cum este. Dar, de fapt, o vedem întotdeauna doar din locul în care stăm fiecare.

Ne putem considera reflexivi și deschiși la minte. Putem învăța să ascultăm, să înțelegem, să acceptăm diferențele. Putem petrece ani încercând să devenim mai raționali, mai toleranți, mai conștienți de complexitatea celorlalți.

Și totuși, undeva în interiorul nostru, există o încăpere închisă. O lume privată din care privim spre ceea ce se află afară. De acolo totul se vede și se simte altfel. Interpretăm oamenii prin propriile experiențe. Le judecăm alegerile prin valorile noastre. Recunoaștem bunătatea în funcție de ceea ce înseamnă bunătatea pentru noi și condamnăm greșeala după limitele pe care noi înșine le-am trasat între bine și rău.

Chiar și atunci când încercăm să înțelegem un alt om, o facem prin raportare la sine, adică tot prin propriile limite. Poate că fiecare om este, într-un fel, o insulă. Sau o cutie închisă, în care există un întreg univers alcătuit din amintiri, frici, dorințe, convingeri, contradicții și lucruri care nu au fost niciodată rostite.

În interiorul acestei lumi, fiecare lucru are un sens. Același gest poate fi generos pentru cineva și intruziv pentru altcineva. Tăcerea poate însemna liniște, indiferență, teamă sau durere. Ceea ce pentru un om înseamnă libertate, pentru altul poate părea egoism. Ceea ce din exterior pare irațional poate avea o logică perfectă în lumea interioară a celuilalt.

Și astfel umblăm unii printre ceilalți, convinși că ne înțelegem. Dar niciodată nu avem imaginea întreagă. Și poate uneori râdem, ironizăm sau disprețuim când nu e cazul.

Putem deschide ușile lumilor noastre interioare. Putem asculta, întreba, învăța și încerca să privim dincolo de propriile filtre. Și totuși, o anumită distanță va exista mereu între o minte și alta. Poate că aceasta nu este o nereușită a înțelegerii, ci una dintre condițiile existenței și limitelor umane.

Fiecare dintre noi poartă în sine o lume în care nimeni altcineva nu poate pătrunde. Arătăm în genral doar ce vrem, ce ne favorizează. Iar “Inner World” a lui Vitaliy Gonikman poate fi o amintire discretă a acestei arhitecturi invizibile și extrem de complexe - a zidurilor care ne protejează, a zidurilor care ne limitează și a universului straniu care există în spatele lor.

Profilul artistului: [https://peopleandpaintings.com/vitaliy_gonikman]

Cosmina Marcela OLTEAN