Provenind dintr-o
familie de croitori, Pierre Auguste Renoir s-a născut la Limmoges
în 1848 şi şi-a petrecut copilăria la Paris. Poseda un talent ce a putut fi
remarcat de timpuriu. Părinţii l-au încurajat de la început să aleagă cariera
de pictor. Talentul său s-a manifestat nu numai în pictură, ci şi în muzică. A
cântat, sub conducerea lui Charles Gounod, în corul de copii al bisericii Sf.
Eustaţiu. La 13 ani lucra deja ca pictor de faianţă, iar la 19 ani lucrează la
Louvre pe post de copiator. La 20 de ani începe să se preocupe de Impresionism,
dar e interesat şi de arta figurativă, pe care o duce la perfecţiune, pictând
numeroase portrete.
La şcoala de pictură
a lui Gleyre întâlneşte câţiva tineri artişti, de care îl va lega o durabilă
prietenie şi cu care va petrece verile la Chailly
şi Barbizon, lângă Fontainebleau,
făcând peisaj în aer liber. Ei sunt Claude
Monet, Frédéric Bazille şi Alfred
Sisley, iar din 1863 se vor alătura grupului Camille Pissarro şi Paul
Cézanne, artişti care resping arta somptuoasă, singura acceptată de Salonul
parizian, şi îi iau ca modele pe Delacroix,
Corot, Courbet şi Manet. Renoir va fi unul dintre primii
contemporani care vor intui geniul lui Cézanne.
Cu Delacroix vor fi
redescoperiţi marii veneţieni ai secolului XVI: Veronese, Tizian, Tintoretto, dar şi Rubens, Franz Hals, Velázquez, Goya. Renoir se consideră pe sine
continuator al lui Tizian, Veronese, Rubens, Watteau. El va modifica distanţa artistului de realitate,
promovând cadrajele rupte, lacunare, care creează o voită confuzie între
spaţiul privitorului şi cel al tabloului. Apare pofta de surprindere crudă a
unor evenimente vizuale altfel ocultate.
Pictorii de la
liziera pădurii Fontainebleau sunt,
prin influenţă, continuatori ai peisagiştilor olandezi din secolul XVII, spre
care îi atrag sentimentul dramatic al naturii, tensiunea mişcării aerului şi
norilor, efectele mobile de ecleraj pe frunzişuri, arbori, apă. Renoir pictează
frecvent aici, chiar dacă nu face parte din grupul format din Th. Rousseau, Millet, Troyon, Diaz, Dupré.
Ca Renoir au procedat, la rândul lor, Corot,
Nicolae Grigorescu şi Ion Andreescu.
Începuturile picturii
sale aparţin impresionismului, curent pe care îl creează împreună cu Cézanne,
Sisley şi Monet, caracterizat prin respingerea tehnicilor clasice. Pentru
impresionişti, un tablou nu e niciodată suficient iluminat. Ei vor primi de la
fotografie nu doar impulsul autodefinirilor prin diferenţiere, dar şi
apropierea de materia imaginii, gustul modern al unghiurilor noi, rapide, de
expunere. Arta impresioniştilor nu e străină de arta rafinată a stampelor
japoneze, pe care Parisul le descoperă şi le adoptă după 1850. Fenomenele şi
descoperirile menţionate au avut, asupra lui Renoir şi a prietenilor lui, nu
numai o influenţă directă, conturată în afara picturii, ci şi influenţe
indirecte, prin modificări de tendinţă lente, produse în mentalitatea artistică
a epocii, în mecanismele ei perceptive.
A călătorit mult: vizitează
Normandia, pictează pe malul Senei, îl urmează pe Delacroix în Algeria. La
întoarcerea din Italia rămâne la Cézanne, în sudul Franţei, apoi împreună cu
Monet pleacă în regiunea Coastei de Azur. Cu sufletul plin de cele văzute şi
trăite în călătorii, Renoir îşi formează propriul stil. Multă vreme e apropiat
de Monet şi de impresionişti, dar treptat se va îndepărta de ei, datorită
înclinaţiei pentru desen şi linii.
După părerea mea, tabloul trebuie să fie vesel şi
frumos! În viaţă există prea multă monstruozitate, ca să mai fabricăm şi noi
lucruri urâte, spunea
pictorul. (…) Astăzi am vrea ca totul să
poată fi explicat şi descris. Dacă, totuşi, s-ar putea explica şi descrie un
tablou, pictura n-ar mai fi artă, continuă el. Vorbele sale, pline de
înţelepciunea unui maestru, par şi acum surprinzător de actuale şi descriu
foarte bine rostul artei de atunci, care în fapt este rostul artei în general,
chiar dacă se întâmplă des ca acest scop să fie uitat sau necunoscut unora.
Renoir este probabil singurul
pictor care nu a pictat niciodată tablouri triste. (Octave Mirbeau)
De-a lungul carierei
şi-a dorit să ajungă un pictor recunoscut, ale cărui lucrări să fie expuse la
Louvre şi la Salon. Sub influenţa lui Ingres şi Rafael, din 1883 începe
perioada sa acră, trasăturile
personajelor sale devin mai acute, culorile mai acre şi reci. Această etapă
însă trece destul de repede, făcând loc perioadei purpurii sau strălucitoare,
când formele sunt realizate prin volum şi nu prin trasări de linii. Îşi găseşte
stilul propriu, iar universul coloristic devine mai blând, descoperă purpuriul
şi galbenul ocru. Pictează trupuri feminine strălucitoare. Tabloul îl pictează
în trei etape: desenează formele pe un fond alb, cu pensula moale, rotunjită,
le modelează folosind din abundenţă aceleaşi culori, apoi accentuează ce e scos
în evidenţă. Un bun exemplu în acest sens este Lecţia de muzică, unde
putem observa că personajele sunt redate direct în volum şi nu sunt conturate
cu ajutorul liniilor. Acest tablou este şi unul dintre cele care au ca motiv
pasiunea pictorului pentru muzică. Pe paletă, culorile aproape că nu se îmbină,
ele se contopesc doar pe pânză, pentru că acolo
trebuie să se sudeze, spunea el.
Opera lui Renoir este
una exemplară prin atitudinea ei particulară de a reflecta, în chiar cele mai
nonconformiste moduri, legăturile noii gândiri şi atitudini artistice cu
sensurile unor mari tradiţii de artă în evoluţia cărora impresionismul se afla
latent. Poate că unul dintre lucrurile cele mai importante pe care le descoperă
pictura şi critica de artă modernă, de la Delacroix încoace, este realitatea
picturii însăşi ca motiv şi obiect al propriei sale acţiuni. Ceea ce se edifică
în agitatul secol XIX este nu adevărul în sine al oglindirii picturii înţeleasă
ca picturalitate, adevăr pe care artistul de geniu îl intuieşte dintotdeauna,
ci transformarea acestei intuiţii în fapt de conştiinţă estetică şi în program
artistic conceptualizat, în teorie şi tehnică a viziunii. Impresionismul se
vrea un nou realism. Revoluţionarii din jurul lui Monet nu
urmăreau răsturnarea nici a structurii formale clasice a imaginii, nici a
spaţiului renascentist al tabloului, ci doreau crearea unei senzaţii
nemijlocite a luminii atmosferice, în temporalitatea căreia formele se
transformă cromatic şi se dizolvă.
Există în pictura lui
Renoir un raport evolutiv între formă, sculpturalitate şi picturalitate,
fiecare perioadă a artei sale definindu-se şi printr-o sinteză caracteristică
sau o operaţiune a pictorului pentru una sau cealaltă. Adeziunea lui Renoir la
Impresionism determină subordonarea preocupării pentru volum şi formă. Spre
deosebire de ceilalţi pictori independenţi, Renoir pictează simultan în mai
multe tehnici, de la un motiv la altul şi uneori, în acelaşi tablou, de la o
categorie figurală la alta. Pătrunderea luminii în lucruri, crearea unui volum
lăuntric, va deveni unul din fenomenele caracteristice artei lui Renoir. Putem
observa acest fenomen în tabloul Drum urcând printer ierburi, peisaj
liric, apropiat de Corot ca sentiment şi atmosferă, şi de Monet prin tratarea
sumară a siluetelor. Pânza e pictată în tuşe mici, transparente, care se
contopesc. Caracterizarea lui Renoir ca pictor al vieţii pariziene, ca
observator şi spectator al unui mare spectacol e în mare măsură întemeiată.
Viaţa oamenilor în societate - îndeosebi a femeii, pentru care pictorul are o
adevărată preferinţă artistică - în sălile de spectacol, în mici localuri boeme
sau pe stradă, îl absoarbe prin strălucirea ei senzorială. Arta lui Renoir este
o poezie închinată vieţii, bucuriei şi culorii. Arta sa oglindeşte felul cum a
ales să trăiască şi să privească viaţa pentru ca apoi să o reconstituie pe
pânză în cele mai strălucitoare culori care se găseau pe paleta sa.
La sfârşitul vieţii
este, aşa cum a dorit, un pictor recunoscut, căutat, dar tablourile sale care
surprind momente fericite ale vieţii au fost recunoscute abia după moartea sa. A
pictat pană la ultima suflare. Paralizat parţial, retras pe moşia sa din sudul
Franţei, lucrează şezând, cu penelul fixat în palmă. Regretă că nu mai poate
picta tablouri mari. Cu câteva ore înainte de a muri, pe 2 decembrie 1919, mai
cere să i se dea pensulele şi vopselele, iar când le dă înapoi, rosteşte
suspinând, cu înţelepciunea unui artist adevărat şi complet: În
sfârşit, am înţeles…
Cosmina Marcela Oltean
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu