Animația, arta care ne-a colorat copilăria – 28 octombrie, Ziua Internațională a Animației

Astăzi este Ziua Internațională a Animației — un prilej minunat de a ne aminti cum ne leagă animația de amintirile copilăriei, cum ne-a stimulat imaginația, ne-a dezvoltat creativitatea și chiar ne-a învățat lucruri frumoase și utile.

Ziua Internațională a Animației (International Animation Day) este celebrată anual pe 28 octombrie, pentru a onora arta animației. Această zi a fost instituită în 2002 de Asociația Internațională de Film de Animație (ASIFA – Association Internationale du Film d’Animation), cu scopul de a pune în lumină bogăția și diversitatea animației la nivel global.

Data de 28 octombrie a fost aleasă pentru că marchează un moment simbolic în istoria animației: prima proiecție publică de imagini animate, realizată în 1892 de francezul Charles-Émile Reynaud la Paris, prin inovația sa numită Théâtre Optique.

Pe scurt, note din istoria animației

În 1892, Reynaud prezenta la Musée Grévin din Paris spectacole animate numite Pantomimes Lumineuses, folosind dispozitivul său Théâtre Optique — o tehnologie care combina role pictate cu oglinzi și lumină pentru a crea iluzia mișcării.

Deși nu era film cinematografic în sensul modern, această demonstrație a prefigurat ideea de a da viață imaginilor pentru spectatori.

Ulterior, animația s-a dezvoltat prin apariția unor tehnici precum desenul pe celule (cel animation), animația stop-motion cu păpuși sau materiale (lut, hârtie, nisip etc.), iar mai târziu, prin revoluția animației digitale și 3D.

În 1960, s-a fondat oficial ASIFA, o organizație care a devenit o forță de legătură între animatori la nivel global, promovând schimbul cultural și festivalurile dedicate animației.

Desenele animate și copilăria

Animația are ceva magic: te întoarce la inocență, la lumea în care totul pare posibil. Este vocea desenelor care ne-au însoțit când eram mici — eroi, lumi fantastice, povești colorate — dar este și limbajul prin care putem comunica idei profunde, indiferent de cultură sau limbă.

Când eram copii, animația ne oferea prieteni imaginari — nu prin cuvinte, ci prin expresii, culori și mișcare. Ne-a făcut copilăria mai bogată, iar limitele lumii reale păreau mai fluide.

Chiar și astăzi, animația continuă să ne unească, pentru că indiferent de origine, mulți dintre noi am crescut cu filme animate și personaje dragi, cu povești vizuale care ne deschideau și ne hrăneau imaginația.

Animația este puntea dintre vis și realitate, dintre tehnică și emoție, dintre copil și adult. Ea ne permite să spunem povești într-un limbaj universal — pentru că imaginile animate nu au nevoie de traducere.

Primele animații

Istoria acestui domeniu începea în 1877 cu “The horse in motion” a lui Eadweard Muybridge, considerat primul experiment care a surprins mișcarea în imagini succesive.

Au urmat producții emblematice precum „Le Voyage dans la Lune” (A Trip to the Moon) a lui Georges Méliès în 1902, „Fantasmagorie” (1908) de Émile Cohl și ajungem în 1928 la „Mickey Mouse”, prima animație care sincroniza pe ecran imaginea cu sunetul. Urmează „The Lost World” (1925) a lui Willis H. O’Brien și îndrăgita animație „Snow White and the Seven Dwarfs” (1937) a lui Walt Disney, prima animație de lungmetraj desenată și pictată manual.

Succesul uriaș al filmului, care a devenit cel mai profitabil din lume până la „Gone With the Wind”, a consacrat compania Disney și a marcat definitiv istoria animației, transformând-o într-o artă majoră și într-o industrie globală. Filmele de animație create de Disney s-au remarcat întotdeauna prin calitate și rafinament, fiind alese și apreciate de un public foarte numeros, din anii 1930 până în prezent. De succes și vizibilitate s-au bucurat apoi și alte animații legendare, precum „Tom & Jerry” (1940), „The Flintstones” (1960), dar și filmele cu eroi moderni, precum „Justice League” (1960), care au continuat să inspire generații întregi.

Animația nu este doar divertisment — este o formă de artă care ne învață să visăm, să gândim creativ și să privim lumea cu ochi curioși, ca în copilărie.

De la primele imagini mișcate până la marile producții digitale de astăzi, animația continuă să inspire, să unească și să ne amintească faptul că imaginația nu are vârstă.

Cosmina Marcela OLTEAN

Surse date și imagini:

ASIFA – Association Internationale du Film d’Animation

https://asifa.net/what-we-do/international-animation-day

National Today – International Animation Day
https://nationaltoday.com/international-animation-day

Daysoftheyear.com – Animation Day

https://www.daysoftheyear.com/days/animation-day

IMDB & Cartoonhub
https://www.imdb.com
https://www.cartoonhub.com

Între autenticitate și uniformizare: Fenomenul „omului-orchestră”

Conceptul de „om-orchestră” devine tot mai relevant în societatea contemporană, în care flexibilitatea, adaptabilitatea și capacitatea de a jongla cu multiple abilități sunt adesea privite drept atuuri. Traversăm o perioadă în care suntem împinși să devenim multidisciplinari, să acumulăm competențe din arii conexe ori complet diferite de domeniul nostru de bază. Dacă în trecut specializarea era importantă, astăzi pare că valoarea este măsurată prin cât de multe lucruri poți face de unul singur.

Ilustrație, Vitaliy Gonikman (People & Paintings Gallery) – “One Man Orchestra”

Acest gând a revenit în mintea mea de nenumărate ori, în contexte diferite, iar într-un astfel de moment mi-am amintit și de un desen semnat de Vitaliy Gonikman, care surprinde cu finețe esența acestui fenomen: un om încărcat de instrumente, aparent versatil, dar prins într-o rețea complicată care îl limitează în loc să îl elibereze.

Avantaj sau capcană?

Desigur, polivalența are nenumărate avantaje, asigurând adaptabilitate într-o piață a muncii în continuă transformare, stimulând creativitatea prin contactul cu domenii diverse și posibila independență la care visăm adesea. Astfel, nu mai ești mereu nevoit să depinzi de alții pentru sarcini variate. Mai mult, intersectarea ideilor din zone diferite favorizează inovația și gândirea originală.

Totuși, nu putem ignora nici capcanele: superficialitatea, suprasaturarea informațională, suprasolicitarea psihică și, mai ales, lipsa unei valori reale a muncii pe care o prestezi sunt consecințe frecvente. Când încerci să te pricepi la toate, riști să nu excelezi în nimic — iar în realitate, aceasta nu este doar o posibilitate, ci o certitudine. Presiunea constantă de a fi „la zi” în mai multe domenii conduce inevitabil la epuizare, demotivare și, în final, la afectarea sănătății.

Într-o societate care continuă să aprecieze specialiștii — chiar dacă nu îi sprijină suficient pentru a atinge acest statut — cei mai mulți dintre noi sfârșim prin a deveni oameni-orchestră: generaliști ușor de înlocuit.

Un om translucid

Omul-orchestră este adesea un personaj fad, translucid, vizibil doar în momentele în care este util. Pentru a rămâne relevant, el poartă mereu după sine instrumente tot mai numeroase și mai grele — unele care nu îl reprezintă și care nu înseamnă nimic pentru el. Așa se nasc oameni tot mai tăcuți, mai triști, cu o lumină interioară care se stinge treptat. Iar atunci când acea lumină dispare, ești lăsat în urmă, apoi înlocuit, la propriu sau prin metode tacite.

Există, desigur, și oameni-orchestră care îmbrățișează acest rol cu resemnare sau chiar cu bucurie. Pentru ei, polivalența nu este o povară, ci un scop în sine: trăiesc pentru a rezolva probleme pentru alții, chiar dacă nu se identifică întotdeauna cu ceea ce fac.

Suntem condamnați să fim oameni-orchestră?

Pe scurt, cel mai probabil da. În era digitală, presiunea — sau dorința — de a învăța mereu ceva nou este inevitabilă. Totuși, cheia constă în găsirea unui echilibru între polivalență și specializare. Ideal ar fi să construim o bază solidă într-un domeniu principal și să adăugăm abilități complementare care să ne facă mai adaptabili, fără să ne transformăm în persoane „bune la toate”, dar cu valoare redusă în profunzime.

Dincolo de competențe: sensul formării noastre

Ne formăm și ne desăvârșim nu doar pentru noi înșine, ci pentru a fi în slujba celorlalți, pentru a dărui prin ceea ce facem. Dacă totul se reduce la tine însuți, devii inutil pentru societate.

Oricât ai ști, oricât ai putea sau ai fi, nu va fi niciodată suficient. Mai multă greutate vor avea întotdeauna lucrurile pe care nu le cunoști sau pe care ceilalți cred că nu le poți face. Nu binele pe care îl faci va fi cel mai vizibil, ci greșelile — ele sunt primele observate și niciodată trecute cu vederea.

Cosmina Marcela OLTEAN

Desenul ca act de prezență și meditație

Mereu am avut o preferință pentru linia cu caracter organic și ritmic, pentru linii fine, radiale, care se ramifică fluid, aproape ca în structurile vii. Aceste reprezentări pot fi interpretate ca reprezentări simbolice ale energiei, expansiunii sau echilibrului.

Liniile trasate manual, cu imperfecțiuni și variații, e un fapt ce poate fi văzut ca un gest meditativ, repetitiv sau ca un proces care urmărește nu un rezultat final „perfect”, ci care pune accent pe trăirea din timpul desenului și pe efectul terapeutic al unei descărcări de energie.

Acest tip de desen nu își propune să reprezinte forme recognoscibile, ci să surprindă un proces — o curgere a liniei care se dezvoltă gradual și intuitiv. Astfel, liniile se adună în structuri radiale, deopotrivă controlate și imprevizibile.

Prin repetiție și variație subtilă, desenul devine o formă de meditație activă: fiecare gest este atent și nu rigid; fiecare linie își găsește locul în ansamblu fără a fi planificată în totalitate. Imperfecțiunile — densități diferite ori suprapuneri — nu sunt corectate, ci integrate, devenind parte a expresiei și accentuând caracterul procesual și organic al lucrărilor.

Această practică pune accentul pe timpul petrecut în actul desenului și pe prezența mentală a autorului, nu pe atingerea unei imagini ideale. Rezultatul final capătă astfel o calitate organică, asemănătoare formelor naturale sau proceselor de creștere din natură, dar fără a fi o reprezentare directă a acestora.

Aici, desenul funcționează ca o urmă a unei stări, ca o hartă a unui moment meditativ, în care controlul și hazardul coabitează.

Practica artistică prezentă explorează desenul ca proces meditativ și gestual, mai degrabă decât ca mijloc de reprezentare mimetică. Fiecare desen este rezultatul unui parcurs temporal atent, în care desenatorul se angajează într-un act concentrat.

Prin această metodă, desenul nu funcționează ca ilustrare a unei idei prestabilite, ci ca urmă a unei stări și a unei dinamici gestuale. Abordarea se înscrie într-o tradiție contemporană care valorizează procesul artistic ca formă de cunoaștere / autocunoaștere și pune în discuție raportul dintre control și indeterminare, dintre intenție și emergență.

 
Astfel, lucrările propun o experiență contemplativă atât pentru artist, cât și pentru privitor, invitând la o lectură a desenului ca spațiu de întâlnire între gest, timp și formă. Totodată acesta e un îndemn la ancorare în “acum”.

Text și desene,

Cosmina Marcela OLTEAN