„La răscruce de vânturi” – Un roman clasic între ecranizări vechi și noi

„Wuthering Heights” („La răscruce de vânturi”) se publica în decembrie 1847, sub pseudonimul „Ellis Bell”. A rămas în literatură ca singurul roman al lui Emily Brontë, iar astăzi este considerat una dintre cele mai importante opere ale literaturii engleze din secolul al XIX-lea. Autoarea murea un an mai târziu, la doar 30 de ani.

La apariție, cartea a primit recenzii majoritar ostile. Criticii vremii erau șocați de violența emoțională, de cruzimea personajelor și de lipsa unui moralism explicit. În timp, însă, romanul a fost reevaluat și a devenit una dintre cele mai importante opere ale literaturii engleze, apreciată pentru inovația narativă (structură în ramă, naratori multipli), pentru ambiguitatea morală și pentru forța poetică a limbajului.

Un roman cu peste 20 de ecranizări

De la începutul secolului XX până astăzi, romanul a adunat peste 20 de adaptări pentru cinema și televiziune, în spațiul anglofon și internațional. Printre cele mai notabile se numără filmul regizat de William Wyler – o versiune clasică hollywoodiană din 1939, premiată și apreciată pentru eleganța stilistică, dar care adaptează doar prima parte a romanului. A urmat seria difuzată de BBC în 1967, cunoscută pentru tonul romantic accentuat.

“Wuthering Heights” din 1992, în regia Peter Kosminsky, este probabil cea mai bună și mai relevantă adaptare dintre toate. Filmul cu Ralph Fiennes și Juliette Binoche în rolurile principale, și cu solista irlandeză Sinéad O’Connor în rolul autoarei Emily Brontë, e versiunea ce ocupă în continuare un loc aparte.

Critica de specialitate a remarcat câteva elemente esențiale care îl diferențiază precum fidelitatea structurală, aceasta fiind una dintre puținele adaptări cinematografice majore care includ și a doua parte a romanului, cu generația următoare (Cathy Linton și Hareton Earnshaw). Mulți critici literari au apreciat această ambiție, considerând-o o încercare rară de a respecta arhitectura completă a operei.

Un alt punct forte este distribuția de excepție. Interpretarea lui Ralph Fiennes a fost frecvent evidențiată pentru intensitatea și dimensiunea aproape tragică a personajului Heathcliff. Pentru Fiennes, acesta e primul său rol major. Scenografia, cu arhitectura, interioarele, costumele și peisajele superbe, dar și cromatica rece, toate construiesc atmosfera specifică gotică imaginată de autoare.

Muzica semnată de Ryuichi Sakamoto a fost adesea menționată în cronici pentru capacitatea de a amplifica dramatismul fără a-l melodramatiza.

Deși filmul nu a avut o reacție unanim entuziastă în presă la momentul lansării, numeroși critici și cinefili au subliniat în timp faptul că este una dintre cele mai complete și coerente adaptări cinematografice a romanului, tocmai prin refuzul de a-l transforma într-o simplă poveste romantică sau în altceva decât ceea ce s-a scris.

În 2026 apare o nouă ecranizare, regizată de Emerald Fennell, care rulează acum în cinematografe, una destul de diferită și care de fapt se îndepărtează drastic de opera literară, ba chiar introduce poveștii elemente distorsionate sau prea puțin potrivite. Filmul se vrea o reinterpretare modernă și vizuală a romanului clasic, cu accent pe pasiunea distructivă dintre protagoniști. Apoi, afișul oficial pare a face o trimitere, din punct de vedere vizual, la filmul clasic “Pe aripile vântului”.

1992 vs. 2026

Comparând cele două versiuni, diferențele sunt evidente. Structura narativă a versiunii din 1992 încearcă să redea întreaga traiectorie generațională și să rămână fidelă operei scrise, pe când cea din 2026 este criticată pentru comprimarea și eliminarea părții a doua. Mai mult, unor personaje le sunt atribuite caractere total diferite sau opuse față de cum au fost ele construite literar.

Tematic, filmul din 1992 privilegiază fatalismul, violența morală și cercul resentimentului, în timp ce versiunea din 2026 pune accent pe senzualitate și pe expresivitate vizuală.

Atmosfera din versiunea lui Kosminsky este sobru-gotică; cea a lui Fennell este stilizată, luxuriantă și cu o estetică modernă pronunțată. Criticii au remarcat că filmul din 2026 funcționează mai degrabă ca o reinterpretare liberă, în timp ce cel din 1992 se remarcă prin respectul manifestat pentru opera literară.

Un roman care continuă să provoace

Faptul că unicul roman al lui Emily Brontë continuă să genereze adaptări la aproape două secole de la publicare spune ceva esențial despre forța sa. „La răscruce de vânturi” nu este o simplă poveste de iubire, ci o meditație asupra obsesiei, clasei sociale, răzbunării și moștenirii traumatice.

Fiecare ecranizare alege o „răscruce”: romantizarea pasiunii sau confruntarea cu brutalitatea morală a textului. Iar dezbaterile din 2026 nu fac decât să confirme vitalitatea unei opere care, de la 1847 încoace, refuză să fie îmblânzită.

Cosmina Marcela OLTEAN

Lecții de umanitate de la un monstru

„My maker told his tale … And I will tell you mine.”
„Perhaps, I thought, this was the way of the world. It would hunt you and kill you just for being who you are.” — Frankenstein (2025)

Reinterpretarea poveștii lui „Frankenstein”, spusă altfel de Guillermo del Toro, pare a sublinia faptul că oamenii creează monștri dintotdeauna, că monstrul a fost mereu o creație umană și o reflexie a părților întunecate și ascunse de om. Poate cea mai importantă idee e aceea că adesea ai mai multe de învățat de la monstru, dacă ești deschis către versiunea lui, decât de la „cei buni”, care l-au creat; că monstrul e alcătuit din bucăți ce nu stau bine una lângă alta și prinde formă treptat prin judecată, respingere și forțarea unor limite.

„Poate, mi-am spus, asta e natura lumii: te va vâna și te va ucide doar pentru faptul că ești cine ești.”

Orice poveste care implică un monstru sau un personaj negativ e, totodată, o oglindă întoarsă spre noi. În acest nou film, povestea clasică a lui Mary Shelley prinde viață printr-o lentilă sensibilă și profundă.

Monstrul ca oglindă umană

Pentru Guillermo del Toro, monstrul nu este doar un aparat de groază – el e o oglindă întoarsă către oameni. În reinterpretarea sa, creatura lui Frankenstein (interpretată exemplar de Jacob Elordi) nu este un simplu monstru, ci un suflet rănit și reflexia unor nesiguranțe, greșeli și visuri.

„My maker told his tale … And I will tell you mine”. Aceasta nu este doar o replică, ci o declarație de autonomie morală – monstrul devine naratorul propriei suferințe.

Victor Frankenstein, așa cum îl portretizează Oscar Isaac, nu este doar un savant impulsiv, ci un artist egocentric, obsedat de putere, care nu înțelege pe deplin ce înseamnă să dai viață. Așadar, monstrul nu este doar o greșeală, ci produsul direct al judecății, al respingerii și al limitării pe care omul le impune creației sale – și, paradoxal, al propriei lumi interioare.

Poți învăța multe de la monstru

Del Toro ne provoacă să acceptăm ideea că, de multe ori, monstrul are mai multe lecții de oferit decât cei care îl prezintă drept greșeală sau amenințare. În acest Frankenstein, creatura nu este doar violentă sau brută: este filosofică, vulnerabilă, capabilă de dragoste și reflecție.

Prin suferința sa, el ne arată ce înseamnă abandonul, ce înseamnă să fii condamnat la izolare din cauza diferenței – și, totodată, câtă forță poate exista într-o ființă care încearcă să se definească mai presus de etichete.

În acest sens, del Toro sugerează că nu ar trebui să judecăm monștrii doar după chip sau temeri. Poate că uneori lecțiile cele mai profunde nu vin de la „binefăcători”, de la cei care cred că fac lumea mai „bună” prin control și ordine, ci de la cei pe care îi respingem — pentru că aceia reflectă consecințele propriilor noastre acțiuni.

Judecata, respingerea, construirea monstrului

Tema judecății și a excluderii este centrală în mai multe povești clasice, dar o întâlnim și peste tot în jur, chiar zilnic. Monstrul nu apare pur și simplu: el e rezultat al unui experiment, da, dar și al unei al unei izolări împinse de teamă. Prin ochii lui del Toro, respingerea nu este pasivă; ea modelează monstrul. Atunci când societatea refuză să vadă, când nu oferă compasiune sau dialog, monstrul nu rămâne stătător: se transformă, devine conștient de propria suferință și, în această conștiență, capătă o forță morală și existențială.

În acest context, del Toro pare să ne avertizeze: dacă nu ne tratăm unii pe alții cu demnitate și empatie, putem ajunge să creăm monștri. Iar acești monștri înseamnă vulnerabilități emoționale, traume neasumate — locuri în care nu vrem să ne uităm.

Monstrul în alte povești spuse de Guillermo del Toro

Dacă Frankenstein este declarația directă că omul își creează propriii monștri, restul filmografiei lui Guillermo del Toro este demonstrația atent construită a acestui adevăr. La el, monstrul nu apare niciodată din neant — el este orbit de abandon, de frică, de lăcomia celorlalți, de o lume care nu are loc pentru ceva diferit. Del Toro nu portretizează creaturi, ci consecințe.

În „The Shape of Water”, ființa acvatică nu este amenințare, ci sensibilitate pură. Monstrul nu e creat prin experimente, ci prin privirea celor care îl consideră obiect de laborator. Iar adevăratul monstru devine omul „normal”, respectabil, bine integrat social — cel care crede că i se cuvine puterea. Del Toro inversează axa morală: nu creatura trebuie salvată de lume, ci lumea de propria cruzime. Iubirea, acolo, nu este poveste romantică, ci o formă de vindecare.

În „Pan’s Labyrinth”, monstrul e o metaforă pentru regimul fascist, autoritatea rigidă care confundă ordinea cu violența. Acolo, monștrii se nasc din frică politică și din obediență. Lumea reală este mai înfricoșătoare decât cea fantastică, pentru că nu are imaginație, doar reguli. Copilul este cel care vede adevărul — iar monștrii devin, paradoxal, cei care oferă refugiu, nu amenințare.

Iar în “Crimson Peak”, monstrul este trecutul nedeclarat — trauma, rușinea, secretele care devin fantome. Nimic supranatural nu sperie mai tare decât ceea ce oamenii refuză să își asume. Del Toro pare să spună: fiecare monstru pe care nu îl înfrunți își cere la un moment dat tributul.

De aceea, Frankenstein nu este o abatere, ci o culminare. Del Toro revendică povestea pentru a ne aminti faptul că monstrul a fost întotdeauna un produs al omului, al nepăsării lui, al excesului său, al închiderii sale. Și că, pentru a-l distruge, omul trebuie mai întâi să-și înțeleagă responsabilitatea.

În universul lui del Toro, monștrii nu cer să fie iubiți — ci văzuți. Ascultați. Înțeleși. Ei sunt simptomele unei lumi care își ratează umanitatea. Iar când îi condamnăm, fără să ascultăm povestea lor, nu facem decât să repetăm greșeala creatorului: fugim de ceea ce am provocat.

Așa că poate cea mai tulburătoare idee care se desprinde de aici este că dacă nu recunoști niciodată posibilitatea de a fi fost „răul” din povestea altcuiva, e foarte probabil să fi contribuit, conștient sau nu, la crearea monstrului din viața lui.

Responsabilitatea morală și oglinda interioară

Dacă nu te-ai simțit niciodată un personaj negativ într-o poveste, dacă nu ai experimentat rolul celui „rău”, asta nu înseamnă neapărat că nu ai fost implicat în suferința altuia. Poate, fără să vrei, ai contribuit la crearea unui monstru. Prin indiferență, prin granițele pe care le impui altcuiva, prin judecată. Monstrul, în viziunea lui del Toro, este un produs al realității tale interioare — și apoi al lumii.

A recunoaște asta nu e ușor. Nu e un simplu exercițiu de empatie: e o provocare morală.

În Frankenstein lui Guillermo del Toro, monstrul nu este doar un simbol al groazei, ci un profet al sufletului uman — un mesager al rănilor noastre nespuse, al fragilităților pe care le ascundem. El ne învață că judecata și excluderea nu produc ordine, ci suferință; că, uneori, cele mai valoroase adevăruri vin din glasul celor pe care îi numim monștri.

Și poate, așa cum del Toro ne invită să-l ascultăm pe monstru, ar trebui și noi să învățăm să ascultăm: să nu mai construim prăpăstii, ci punți. Să nu respingem, ci să ne uităm la durerea celuilalt, și să ne recunoaștem, în el, pe noi înșine.

Cronică de Cosmina Marcela OLTEAN

Afiș, IMDb; Netflix

Animația, arta care ne-a colorat copilăria – 28 octombrie, Ziua Internațională a Animației

Astăzi este Ziua Internațională a Animației — un prilej minunat de a ne aminti cum ne leagă animația de amintirile copilăriei, cum ne-a stimulat imaginația, ne-a dezvoltat creativitatea și chiar ne-a învățat lucruri frumoase și utile.

Ziua Internațională a Animației (International Animation Day) este celebrată anual pe 28 octombrie, pentru a onora arta animației. Această zi a fost instituită în 2002 de Asociația Internațională de Film de Animație (ASIFA – Association Internationale du Film d’Animation), cu scopul de a pune în lumină bogăția și diversitatea animației la nivel global.

Data de 28 octombrie a fost aleasă pentru că marchează un moment simbolic în istoria animației: prima proiecție publică de imagini animate, realizată în 1892 de francezul Charles-Émile Reynaud la Paris, prin inovația sa numită Théâtre Optique.

Pe scurt, note din istoria animației

În 1892, Reynaud prezenta la Musée Grévin din Paris spectacole animate numite Pantomimes Lumineuses, folosind dispozitivul său Théâtre Optique — o tehnologie care combina role pictate cu oglinzi și lumină pentru a crea iluzia mișcării.

Deși nu era film cinematografic în sensul modern, această demonstrație a prefigurat ideea de a da viață imaginilor pentru spectatori.

Ulterior, animația s-a dezvoltat prin apariția unor tehnici precum desenul pe celule (cel animation), animația stop-motion cu păpuși sau materiale (lut, hârtie, nisip etc.), iar mai târziu, prin revoluția animației digitale și 3D.

În 1960, s-a fondat oficial ASIFA, o organizație care a devenit o forță de legătură între animatori la nivel global, promovând schimbul cultural și festivalurile dedicate animației.

Desenele animate și copilăria

Animația are ceva magic: te întoarce la inocență, la lumea în care totul pare posibil. Este vocea desenelor care ne-au însoțit când eram mici — eroi, lumi fantastice, povești colorate — dar este și limbajul prin care putem comunica idei profunde, indiferent de cultură sau limbă.

Când eram copii, animația ne oferea prieteni imaginari — nu prin cuvinte, ci prin expresii, culori și mișcare. Ne-a făcut copilăria mai bogată, iar limitele lumii reale păreau mai fluide.

Chiar și astăzi, animația continuă să ne unească, pentru că indiferent de origine, mulți dintre noi am crescut cu filme animate și personaje dragi, cu povești vizuale care ne deschideau și ne hrăneau imaginația.

Animația este puntea dintre vis și realitate, dintre tehnică și emoție, dintre copil și adult. Ea ne permite să spunem povești într-un limbaj universal — pentru că imaginile animate nu au nevoie de traducere.

Primele animații

Istoria acestui domeniu începea în 1877 cu “The horse in motion” a lui Eadweard Muybridge, considerat primul experiment care a surprins mișcarea în imagini succesive.

Au urmat producții emblematice precum „Le Voyage dans la Lune” (A Trip to the Moon) a lui Georges Méliès în 1902, „Fantasmagorie” (1908) de Émile Cohl și ajungem în 1928 la „Mickey Mouse”, prima animație care sincroniza pe ecran imaginea cu sunetul. Urmează „The Lost World” (1925) a lui Willis H. O’Brien și îndrăgita animație „Snow White and the Seven Dwarfs” (1937) a lui Walt Disney, prima animație de lungmetraj desenată și pictată manual.

Succesul uriaș al filmului, care a devenit cel mai profitabil din lume până la „Gone With the Wind”, a consacrat compania Disney și a marcat definitiv istoria animației, transformând-o într-o artă majoră și într-o industrie globală. Filmele de animație create de Disney s-au remarcat întotdeauna prin calitate și rafinament, fiind alese și apreciate de un public foarte numeros, din anii 1930 până în prezent. De succes și vizibilitate s-au bucurat apoi și alte animații legendare, precum „Tom & Jerry” (1940), „The Flintstones” (1960), dar și filmele cu eroi moderni, precum „Justice League” (1960), care au continuat să inspire generații întregi.

Animația nu este doar divertisment — este o formă de artă care ne învață să visăm, să gândim creativ și să privim lumea cu ochi curioși, ca în copilărie.

De la primele imagini mișcate până la marile producții digitale de astăzi, animația continuă să inspire, să unească și să ne amintească faptul că imaginația nu are vârstă.

Cosmina Marcela OLTEAN

Surse date și imagini:

ASIFA – Association Internationale du Film d’Animation

https://asifa.net/what-we-do/international-animation-day

National Today – International Animation Day
https://nationaltoday.com/international-animation-day

Daysoftheyear.com – Animation Day

https://www.daysoftheyear.com/days/animation-day

IMDB & Cartoonhub
https://www.imdb.com
https://www.cartoonhub.com

Regizorul Mihai Mihăescu: Gânduri și amintiri de la primul la cel mai recent film

   

    Cum lansarea celei mai noi producții a domniei sale se aproprie, gândurile regizorului și producătorului de film Mihai Mihăescu se îndreaptă și către proiectele de început.

(10 aprilie 2023) 

“Când ajung în orașele și satele în care am avut filmări, sunt atras de acele locuri în care m-am aflat și în care, împreună cu colaboratorii mei, am dat viață unor povești. Pașii mă duc pe urmele acelea, să revăd casele, peisajele..., deși unele sunt de nerecunoscut. Mă cufund în amintiri, revăd fețele dragi ale celor care au dat viață personajelor. Dar iată că nu sunt doar eu romanticul acela nostalgic, incurabilul romantic... Observ că sunt destule persoane care au emoții puternice la vederea imaginilor copilăriei, adolecenței, tinereții lor, <<teleportându-se>> prin intermediul filmului în acel univers dispărut în realitate, dar prezent în toate formele lui de atunci, în povestea cinematografică.

<<Adio, viață de holtei>> (1989), filmul meu de debut, e singurul realizat integral la Chișinău. Celelalte au fost produse în dreapta Prutului, deși două dintre ele, și anume lungmetrajele, <<Păcatul>> (1992) și <<Amintește-ți>> (2023), aflat în perioada de montaj, sunt coproducții București-Chișinău.

Scurtmetrajul <<Adio, viață de holtei>> este o poveste de dragoste rustică, bazată pe tradiții morale de etică specifice acestui univers. În film, una dintre domnișoarele care a coborât în curte să se arate flăcăului de la poartă, întrebată de sora mai mare, de ce-a ieșit?, aceasta răspunde: <<de-atâta!>>. Am observat că expresia este frecvent folosită de politicienii de la Chișinău, când vor să sublinieze într-o manieră ușor ironică, dezacordul față de oponent. Îmi dădeam seama că a fost preluată din filmul meu, dar iată că și spectatorii au surprins acest detaliu și îl confirmă. Într-adevăr au fost colegi, atunci când filmam secvența, care m-au sfătuit să folosesc expresia <<de aceea>>, în loc <<de-atâta>>, însă eu am insistat pe varianta a doua, vrând să subliniez inclusiv la nivel de limbaj, cu acest regionalism, atmosfera rustică în care se derulează povestea”.

Filmul, realizat sub conducerea artistică a lui Emil Loteanu, se poate vizualiza aici, https://www.youtube.com/watch?v=FN80bOJ14us

    Dacă facem o incursiune în filmografia regizorului, aflăm că următorul film după „Adio, viață de holtei” a fost lungmetrajul „Păcatul”, care ne spune povestea de dragoste a doi tineri, ancorată într-un peisaj mirific, ce face trimitere la Grădina Edenului. Raportul dintre Ispită și Păcat este văzut prin prizma preceptelor biblice, iar încălcarea acestora duce la deconstrucția echilibrului interior, generând ură, furie și acțiuni agresive.

Filmul este disponibil pentru vizionare aici: https://www.youtube.com/watch?v=LLoam2mZ4eU

    Apoi, la câțiva ani după lansarea filmului, „Tu, cea mai sfântă dintre toate”, un documentar de mediu metraj, care ne readuce în atenție, din perspectivă istorică, dar și actuală, problematica Basarabiei, regizorul Mihai Mihăescu este invitat de către cunoscutul actor Emil Coșeru, să țină cursuri de Arta Actorului de Film la Universitatea de Arte „George Enescu” din Iași, unde a mai predat Istoria Artei Cinematografice și Estetica Filmului.

Astfel, începând cu anul 2006, desfășoară o amplă activitate ca profesor de film la Iași, realizând împreună cu studenții săi mai multe scurtmetraje, care au participat la Festivaluri Internaționale și la diverse acțiuni culturale, difuzate și la posturi de televiziune. Acest parcurs profesional foarte util a dus ulterior la realizarea lungmetrajului, „Fata cu ochii verzi”, o adaptare după romanul „Gaudeamus”, de Mircea Eliade, în care evoluează studenții secției de Actorie ai Universității de Arte. 

Filmul a fost difuzat în 2015 în cinematografele din România și a făcut parte din lista producțiilor românești, care au contat pentru propunerea României la premiile Oscar. De asemenea filmul a participat la Festivalul Internațional „PROPATRIA”, care s-a desfășurat în septembrie 2016, în capitala Italiei. Varianta subtitrată în limba franceză a filmul a ajuns la impresionantul număr de aproape 600.000 de vizualizări pe Youtube. Filmul se menține în circuit, fiind difuzat la posturi de televiziune.

Îl puteți urmări și voi aici: https://www.youtube.com/watch?v=KyfqZteexYw&t=2741s

În așteptarea unor finanțări pentru un nou film de lungmetraj, regizorul realiza între 2020 - 2021, scurtmetrajul „Mama ta nu trebuie să știe asta”, care a avut un parcurs festivalier foarte bun, obținând șase premii internaționale, majoritatea în Europa Occidentală.

Activitatea curentă

    Revenind în prezent, regizorul ne transmite câteva gânduri și despre noul film de lungmetraj, aflat încă în montaj, a cărui lansare se aproprie cu repeziciune, după o lungă perioadă de muncă intensă.

(31 martie 2023) 

“Montajul filmului <<SOUVIENS-TOI/AMINTEȘTE-ȚI>> e o muncă migăloasă, care presupune recurgerea la tot felul de manevre, ca să asigur o însăilare ritmată de cadre, în sensul cerut de poveste, de spiritul acesteia, însă urmăresc totodatăsă, ca imaginile în mișcare să nu plictisească, astfel ca receptorul, atenția acestuia, să fie concentrată la ceea ce îmi doresc eu să transmit. (...) Suntem de ceva vreme în postproducție (…)” - Mihai Mihăescu.

Până vom avea ocazia de a-l viziona, synopsis-ul filmului, prin cuvintele regizorului, ne arată că Octavian Anghel, student la Universitatea București, se înscrie într-o formație de dans, nutrind un gând ascuns de a emigra în Occident în ideea de a scăpa de hărțuielile la care este supus de către autoritățile comuniste, din cauza militantismului fratelui său, care împreună cu o colegă, împrăștie noaptea prin oraș manifeste împotriva dictaturii. Însă atunci când se ia decizia ca ansamblul de dans să plece într-un turneu în Statele Unite ale Americii, Octavian Anghel nu primește viza, astfel fiindu-i blocată plecarea în lumea liberă. Coregrafa îi spune, că dosarul său a fost oprit de către autorități.

O studentă din Franța, Michelle Nezhinska, aflând de problemele colegului său, îi caută compania pentru a-l consola. Între cei doi se înfiripă o poveste de dragoste, iar la finalizarea studiilor, ei se căsătoresc, însă lui Octavian Anghel îi este interzisă din nou plecarea în Occident. Tânăra soție părăsește de una singură Bucureștiul decolând cu un avion spre capitala Franței. După Revoluția din decembrie 1989, cei doi își vor reuni destinele la Paris.

După estimările regizorului, lansarea filmului va avea loc în luna octombrie a acestui an.

Reamintesc în linii mari câteva date despre domnia sa. Originar din Republica Moldova, Mihai Mihăescu și-a desfășurat activitatea întâi ca prezentator la Radiodifuziunea de Stat a Republicii Moldova și în paralel ca actor în diverse producții radiofonice și televizate, apoi din 1979, după ce își susține licența ca regizor de teatru, lucrează o perioadă ca asistent de regie la Studioul „Moldovafilm”. Activează apoi la Teatrul Muzical Dramatic „A.S. Pușkin” din Chișinău, unde timp de câțiva ani este asistent de regie. Din 1987 se reorientează spre cinematografie și devine director al Departamentului Tineret la Uniunea Cineaștilor din Republica Moldova, la invitația cunoscutului actor și regizor Emil Loteanu. În 1990, pleacă la București pentru a efectua un stagiu de regie la studioul de filme artistice de acolo, la invitația Uniunii Cineaștilor din România.

Cosmina Marcela OLTEAN

Foto, M. Mihăescu, cadre din filmele “Adio, viață de holtei”, 

„Păcatul” și “Amintește-ți”

Vincent van Gogh, pictorul ce a materializat emoția în pete de culoare

Azi, 30 martie 2023, 170 de ani de la naștere

Vincent Willem van Gogh, pictor olandez post-impresionist, a exercitat o influență covârșitoare asupra artei secolului al XIX-lea, dar și celei ulterioare acestei perioade, până în zilele noastre, prin culorile vii și încărcătura emoțională pe care operele sale le transmit. Născut în Zundert, Olanda la 30 martie 1853, Vincent van Gogh este unul dintre cei mai renumiți artiști ai tuturor timpurilor. Picturile sale “Floarea soarelui” și “Noapte înstelată” sunt puncte de reper în istoria artei. Dar nu uităm că în timpul vieții, Van Gogh, era aproape necunoscut și se consideră un eșec, aspecte ce i-au influențat negativ starea emoțională, care au generat adânci probleme psihologice. Azi pictorul este cunoscut și apreciat în toată lumea.

În 10 ani de artă, peste 900 de opere

Inițial, Van Gogh voia să devină pastor și a lucrat ca preot laic în Borinage, Belgia. Dar după ce a fost înlăturat, a descis să se refugieze în pictură. Acest lucru se întâmpla în jurul vârstei de 27 de ani, până la care nu a urmat nicio formă de educație aristică.

Van Gogh s-a inspirat din picturii olandeze și picturile realiste ale lui Millet și ale contemporanilor săi, dar a fost în mod special influențat de clișeele japoneze din lemn.

Deși a pictat doar 10 ani (de la 27 la 37 de ani), Van Gogh a realizat peste 900 de picturi și multe desene și schițe. Artistul a și scris aproape la fel de mult, scrisori și cărți poștale, deși scopul lor nu era diseminarea publică a gândurilor sale deoarece erau adresate fratelui său Theo, însă acestea sunt sursa primară din care se desprind principalele date legate de viața și opera artistului. Scrisorile includeau adesea și schițe ale multor dintre cele mai cunoscute opere ale sale.

Artist necunoscut și sărac, Van Gogh picta uneori peste alte picturi pe care le socotea nereușite, în loc să cumpere pânze noi. Asta ne face să ne gândim câte dintre capodoperele sale ascund sub straturi de culoare, alte picturi. Van Gogh se considera pe sine și multe dintre picturile sale drept eșecuri.

Despre celebra pictură “Noapte înstelată” credea că nu e reușită. În aprilie 1889, se interna voluntar la Spitalul de psihiatrie Saint-Paul-de-Mausole din Saint-Rémy, unde a stat un an. De la fereastra camerei de spital a creat câteva dintre cele mai cunoscute tablouri, printre care “Noapte înstelată”. Ultimele sale cuvinte, adresate fratelui, au fost „tristețea va dura pentru totdeauna”.

Operele de artă ale lui Vincent van Gogh au ajuns să definească un întreg curent artistic: post-impresionismul, și au devenit inspirație pentru multe generații de artiști. Povestea sa tragică a reținut atenția a numeroși muzicieni, scriitori și regizori. Cântecul lui Don McLean din 1971, „Vincent”, este inspirat de raportarea lui Van Gogh la lume. El cântă, „nu au ascultat, nu știau cum... Poate că vor asculta acum”.

Filmul pictat “Loving Vincent” și alte proiecte dedicate pictorului

În 2017 s-a lansat filmul “Loving Vincent”, un proiect inedit în care au fost alăturate 65.000 de cadre realizate manual de 125 de pictori, care au lucrat astfel timp de 6 ani. Filmul a fost întâi realizat cu actori, după care cadrele au fost pictate. Din distribuție au făcut parte actori cunoscuți precum Saoirse Ronan și Aidan Turner. Selecția artiștilor a fost foarte riguroasă, după care aceștia au trecut prin perioade de instruire, astfel încât toate picturile să fie realizate unitar, într-o tehnică ce imită stilul pictural al lui Van Gogh. A rezultat un film pictat despre viața pictorului, o poveste pictată parcă de Van Gogh însuși. Din această echipă a făcut parte și Dr. Carmen Belean, absolventă a Universității de Arte și Design din Cluj-Napoca (studii de licență, master și doctorat) și stadii practice în Grecia.

În ultimii ani au avut loc și expoziții imersive, multi-senzoriale, în care publicul a putut pășii în universul pictat al lui Vincent, prin încăperile ce proiectau supradimensionate mari opere ale sale.

În 2022, italianca Gloria Fossi lansa cartea “Pe urmele lui Van Gogh”, ce pune accent pe călătoria prin viață, dar și pe cea a vieții interioare, a unui artist ce a fost invins de propriile emoții. La noi o găsim distribuită de Editura RAO, adaptată de traducătoarea Elena Bănică.

Cosmina Marcela OLTEAN

Foto, internet

Cinema / Câteva filme biografice din care sigur ai ceva de învățat

 The Dig (2021)

Regizat de Simon Stone, The Dig, film bazat pe romanul omonim a lui John Preston, publicat în 2007, spune povestea adevărată a lui Edith Pretty (Carey Mulligan), care îl angajează pe arheologul Basil Brown (Ralph Fiennes) pentru a săpa în misterioasele movile de pe proprietatea sa Sutton Hoo din sud-estul Suffolk, în 1937. Filmul este despre munca și recunoașterea venită târziu pentru Basil Brown, a cărui nume stă azi, alături de cel a lui Edith Pretty, în British Museum din Londra alături de una dintre cele mai importante descoperiri arheologice din Anglia – o navă anglo-saxonă. În 1939, Pretty a donat toate descoperirile din situl de pe proprietatea ei, marelui muzeu.

Radioactive (2019)

Filmul regizat de Marjane Satrapi portretizează o emigrantă poloneză care ajunge cea mai importantă femeie-savant, cea care a revoluționat lumea, s-a impus în lumea savanților, dominată de bărbați, prima femeie profesor universitar la Universitatea din Paris - Marie Sklodowska-Curie, câștigătoare a premiului Nobel pentru Fizică în 1903. Curie, o femeie briliantă, curajoasă, modestă și onestă, a luptat din greu pentru a-și demonstra teoriile, deși în final a plătit cu propria sănătate prețul descoperiri sale.

Queen Marie of Romania (2019)

Un film istoric, biografic, o lecție despre ea - Maria, Regina României, personalitate marcantă pentru istoria țării noastre. Filmul, în regia lui Alexis Cahill, impresionează prin imagine, decoruri, costume și prin jocul actoricesc. Devastată de Primul Război Mondial și cufundată în controverse politice, România se mai sprijină doar pe puterea de influență a Reginei la Paris, ce caută recunoașterea internațională și duce negocierile de pace din 1919.

Alte filme biografice deosebite sunt A beautiful mind (2001), cu Russell Crowe, regia Ron Howard, The King’s Speech (2010), cu Colin Firth, regia Tom Hooper, Mar adentro (2004), un film tulburător cu Javier Bardem, regizat de cunoscutul Alejandro Amenábar, Finding Neverland (2004), a lui Marc Foster, cu Kate Winslet și Johnny Deep. O mini-serie remarcabilă este Tutankhamum, povestea arheologului Howard Carter și a celei mai importante descoperiri a sale, care a fascinat și continuă să fascineze egiptologii, arheologii și pe toți pasionații de arheologie. O altă mini-serie de excepție este Titanic: Blood and Steel (co-producție 2012), povestea construirii legendarului vas, cu accent pe partea de inginerie, efortul muncitorilor, pierderile umane și financiare din timpul construcției. Seria spune povestea de la conturarea ideii, a proiectului, până în punctul în care începe celebrul film a lui James Cameron, lansarea și plecarea din port. Seria cucerește audiența încă de la generic și coloană sonoră.

Cosmina Marcela OLTEAN