Lecții de umanitate de la un monstru

„My maker told his tale … And I will tell you mine.”
„Perhaps, I thought, this was the way of the world. It would hunt you and kill you just for being who you are.” — Frankenstein (2025)

Reinterpretarea poveștii lui „Frankenstein”, spusă altfel de Guillermo del Toro, pare a sublinia faptul că oamenii creează monștri dintotdeauna, că monstrul a fost mereu o creație umană și o reflexie a părților întunecate și ascunse de om. Poate cea mai importantă idee e aceea că adesea ai mai multe de învățat de la monstru, dacă ești deschis către versiunea lui, decât de la „cei buni”, care l-au creat; că monstrul e alcătuit din bucăți ce nu stau bine una lângă alta și prinde formă treptat prin judecată, respingere și forțarea unor limite.

„Poate, mi-am spus, asta e natura lumii: te va vâna și te va ucide doar pentru faptul că ești cine ești.”

Orice poveste care implică un monstru sau un personaj negativ e, totodată, o oglindă întoarsă spre noi. În acest nou film, povestea clasică a lui Mary Shelley prinde viață printr-o lentilă sensibilă și profundă.

Monstrul ca oglindă umană

Pentru Guillermo del Toro, monstrul nu este doar un aparat de groază – el e o oglindă întoarsă către oameni. În reinterpretarea sa, creatura lui Frankenstein (interpretată exemplar de Jacob Elordi) nu este un simplu monstru, ci un suflet rănit și reflexia unor nesiguranțe, greșeli și visuri.

„My maker told his tale … And I will tell you mine”. Aceasta nu este doar o replică, ci o declarație de autonomie morală – monstrul devine naratorul propriei suferințe.

Victor Frankenstein, așa cum îl portretizează Oscar Isaac, nu este doar un savant impulsiv, ci un artist egocentric, obsedat de putere, care nu înțelege pe deplin ce înseamnă să dai viață. Așadar, monstrul nu este doar o greșeală, ci produsul direct al judecății, al respingerii și al limitării pe care omul le impune creației sale – și, paradoxal, al propriei lumi interioare.

Poți învăța multe de la monstru

Del Toro ne provoacă să acceptăm ideea că, de multe ori, monstrul are mai multe lecții de oferit decât cei care îl prezintă drept greșeală sau amenințare. În acest Frankenstein, creatura nu este doar violentă sau brută: este filosofică, vulnerabilă, capabilă de dragoste și reflecție.

Prin suferința sa, el ne arată ce înseamnă abandonul, ce înseamnă să fii condamnat la izolare din cauza diferenței – și, totodată, câtă forță poate exista într-o ființă care încearcă să se definească mai presus de etichete.

În acest sens, del Toro sugerează că nu ar trebui să judecăm monștrii doar după chip sau temeri. Poate că uneori lecțiile cele mai profunde nu vin de la „binefăcători”, de la cei care cred că fac lumea mai „bună” prin control și ordine, ci de la cei pe care îi respingem — pentru că aceia reflectă consecințele propriilor noastre acțiuni.

Judecata, respingerea, construirea monstrului

Tema judecății și a excluderii este centrală în mai multe povești clasice, dar o întâlnim și peste tot în jur, chiar zilnic. Monstrul nu apare pur și simplu: el e rezultat al unui experiment, da, dar și al unei al unei izolări împinse de teamă. Prin ochii lui del Toro, respingerea nu este pasivă; ea modelează monstrul. Atunci când societatea refuză să vadă, când nu oferă compasiune sau dialog, monstrul nu rămâne stătător: se transformă, devine conștient de propria suferință și, în această conștiență, capătă o forță morală și existențială.

În acest context, del Toro pare să ne avertizeze: dacă nu ne tratăm unii pe alții cu demnitate și empatie, putem ajunge să creăm monștri. Iar acești monștri înseamnă vulnerabilități emoționale, traume neasumate — locuri în care nu vrem să ne uităm.

Monstrul în alte povești spuse de Guillermo del Toro

Dacă Frankenstein este declarația directă că omul își creează propriii monștri, restul filmografiei lui Guillermo del Toro este demonstrația atent construită a acestui adevăr. La el, monstrul nu apare niciodată din neant — el este orbit de abandon, de frică, de lăcomia celorlalți, de o lume care nu are loc pentru ceva diferit. Del Toro nu portretizează creaturi, ci consecințe.

În „The Shape of Water”, ființa acvatică nu este amenințare, ci sensibilitate pură. Monstrul nu e creat prin experimente, ci prin privirea celor care îl consideră obiect de laborator. Iar adevăratul monstru devine omul „normal”, respectabil, bine integrat social — cel care crede că i se cuvine puterea. Del Toro inversează axa morală: nu creatura trebuie salvată de lume, ci lumea de propria cruzime. Iubirea, acolo, nu este poveste romantică, ci o formă de vindecare.

În „Pan’s Labyrinth”, monstrul e o metaforă pentru regimul fascist, autoritatea rigidă care confundă ordinea cu violența. Acolo, monștrii se nasc din frică politică și din obediență. Lumea reală este mai înfricoșătoare decât cea fantastică, pentru că nu are imaginație, doar reguli. Copilul este cel care vede adevărul — iar monștrii devin, paradoxal, cei care oferă refugiu, nu amenințare.

Iar în “Crimson Peak”, monstrul este trecutul nedeclarat — trauma, rușinea, secretele care devin fantome. Nimic supranatural nu sperie mai tare decât ceea ce oamenii refuză să își asume. Del Toro pare să spună: fiecare monstru pe care nu îl înfrunți își cere la un moment dat tributul.

De aceea, Frankenstein nu este o abatere, ci o culminare. Del Toro revendică povestea pentru a ne aminti faptul că monstrul a fost întotdeauna un produs al omului, al nepăsării lui, al excesului său, al închiderii sale. Și că, pentru a-l distruge, omul trebuie mai întâi să-și înțeleagă responsabilitatea.

În universul lui del Toro, monștrii nu cer să fie iubiți — ci văzuți. Ascultați. Înțeleși. Ei sunt simptomele unei lumi care își ratează umanitatea. Iar când îi condamnăm, fără să ascultăm povestea lor, nu facem decât să repetăm greșeala creatorului: fugim de ceea ce am provocat.

Așa că poate cea mai tulburătoare idee care se desprinde de aici este că dacă nu recunoști niciodată posibilitatea de a fi fost „răul” din povestea altcuiva, e foarte probabil să fi contribuit, conștient sau nu, la crearea monstrului din viața lui.

Responsabilitatea morală și oglinda interioară

Dacă nu te-ai simțit niciodată un personaj negativ într-o poveste, dacă nu ai experimentat rolul celui „rău”, asta nu înseamnă neapărat că nu ai fost implicat în suferința altuia. Poate, fără să vrei, ai contribuit la crearea unui monstru. Prin indiferență, prin granițele pe care le impui altcuiva, prin judecată. Monstrul, în viziunea lui del Toro, este un produs al realității tale interioare — și apoi al lumii.

A recunoaște asta nu e ușor. Nu e un simplu exercițiu de empatie: e o provocare morală.

În Frankenstein lui Guillermo del Toro, monstrul nu este doar un simbol al groazei, ci un profet al sufletului uman — un mesager al rănilor noastre nespuse, al fragilităților pe care le ascundem. El ne învață că judecata și excluderea nu produc ordine, ci suferință; că, uneori, cele mai valoroase adevăruri vin din glasul celor pe care îi numim monștri.

Și poate, așa cum del Toro ne invită să-l ascultăm pe monstru, ar trebui și noi să învățăm să ascultăm: să nu mai construim prăpăstii, ci punți. Să nu respingem, ci să ne uităm la durerea celuilalt, și să ne recunoaștem, în el, pe noi înșine.

Cronică de Cosmina Marcela OLTEAN

Afiș, IMDb; Netflix