Simțul de observație ca atribut esențial al artistului

De-a lungul timpului, s-a pus adesea accent pe diferențele care separă artiștii: nivelul de pregătire și educație artistică, contextul socio-cultural în care s-au format, gradul de rafinare tehnică sau complexitatea conceptuală a practicii lor. Aceste diferențe sunt reale și vizibile în modul în care fiecare artist își construiește limbajul estetic, temele de interes sau relația cu publicul. Cu toate acestea, dincolo de aceste variabile, există o trăsătură fundamentală care pare să îi unească: un simț de observație acut, o capacitate de percepție care depășește analiza superficială a realității imediate.

Acest tip de observație nu se reduce la o simplă atenție la detaliu, ci implică o formă complexă de receptivitate psihologică și socială, un mod de a „citi” comportamente, situații sau medii printr-o combinație subtilă între intuiție și analiză. Mulți artiști manifestă o capacitate de a sesiza nu doar aspectele evidente ale unei situații, ci și tensiuni latente, contradicții ascunse sau emoții și gânduri nerostite care traversează spațiile sociale. În acest sens, rolul artistului se apropie uneori de cel al psihologului sau al detectivului: nu pentru a judeca, ci pentru a înțelege și a dezvălui mecanismele invizibile care structurează realitatea.

Această capacitate de observație se reflectă direct în practicile artistice. Fie că este vorba despre reprezentare figurativă, instalație conceptuală, performance sau demersuri documentare, numeroși artiști își construiesc lucrările pornind de la observații subtile asupra lumii înconjurătoare. Ei nu se mulțumesc cu aparențele, ci caută sensuri profunde, straturi ascunse de semnificație, aspecte pe care privitorul obișnuit le trece cu vederea. În acest fel, arta devine un instrument de revelare a adevărului — uneori inconfortabil, alteori poetic.

Această hiperluciditate poate explica, într-o anumită măsură, de ce mulți artiști aleg sau ajung să aibă cercuri relaționale restrânse. O sensibilitate accentuată față de comportamentele umane și față de autenticitate face dificilă acceptarea convențiilor sociale artificiale și adesea forțate. Nu este vorba despre misantropie, ci despre o formă de intoleranță față de disonanța dintre aparență și esență. În preajma falsității, artistul resimte o tensiune care nu poate fi ignorată, iar distanțarea devine, de multe ori, o formă de protecție și de fidelitate față de adevărul interior.

În contrast cu această capacitate subtilă de percepție, societatea a întreținut frecvent o imagine stereotipă a artistului ca ființă „cu capul în nori”, detașată de realitate, absorbită exclusiv în propria lume interioară și incapabilă să vadă dincolo de granițele acesteia. Această judecată superficială ignoră însă nucleul sensibilității artistice: abilitatea de a observa și analiza în profunzime mediul înconjurător. Lumea interioară a artistului nu este o formă de izolare, ci un spațiu de procesare intensă a realității. Aceasta funcționează ca un laborator în care impresiile, observațiile și tensiunile sociale sunt filtrate, reinterpretate și transformate în reprezentări vizuale. Departe de a fi absenți, artiștii sunt, în multe cazuri, printre cei mai atenți martori ai realității — doar că modul lor de a înregistra și exprima această realitate nu urmează tiparele convenționale ale discursului cotidian.

Așadar, indiferent de diferențele de parcurs, stil sau formare, artiștii împărtășesc o capacitate rară de observație și interpretare a realității. Aceasta nu este doar un instrument profesional, ci o condiție existențială care le modelează atât practica artistică, cât și modul în care se raportează la lume.

Text și desene, Cosmina Marcela OLTEAN

1 – „In between”, ilustrație

2 – „Gaze”, desen editat digital

Incursiune în lumea pictată a lui David Croitor

 

“Toamna, atunci când melancolia și tristețea par a pune stăpânire peste toate, găsesc forme de bucurie stranii chiar în miezul acestei aparente prăbușiri a vieții însăși...”

David Croitor este un pictor independent, în mare parte autodidact, cunoscut și apreciat pentru lucrările sale figurative și pentru legătura profundă cu natura, satul și peisajele românești. A urmat Facultatea de Geologie din București, dar și cursuri de pictură și desen alături de artiștii Dimitrie Loghin la Suceava și Aurel Aniței la București, dezvoltându-și propriul stil, caracterizat de o paletă cromatică bogată și de o abordare introspectivă.

Expozițiile personale, desfășurate atât în România, la Suceava, Vatra Dornei, Iași, Bistrița, cât și internațional, în Danemarca și Luxembourg, includ teme precum peisajul Bucovinei, amintirile copilăriei și stările interioare, transmise printr-o tehnică rafinată de ulei pe pânză de in. Lucrările sale se află în colecții private din întreaga lume, iar activitatea sa a fost recunoscută prin premii importante, printre care Premiul pentru artă al Asociației Artiștilor și Scriitorilor din Țara Dornelor și Premiul „Pictorul Anului” al Consiliului Județean Suceava.

Arta lui David Croitor surprinde esența locului și a experienței personale, invitând privitorul să reflecteze și să regăsească propria memorie afectivă, iar expoziția sa recentă „Simplu” este o expresie a acestei căutări a esenței prin simplitate și autenticitate.

Am avut bucuria de a afla mai multe despre parcursul pictorului, despre viziunea sa asupra artei și a propriei misiuni.

Cosmina M. Oltean: Întâi de toate, vă mulțumesc pentru deschidere și amabilitate. Vă propun să începem cu câteva note biografice și aspecte din parcursul dumneavoastră artistic.

David Croitor: M-am născut la 27 martie 1958 în Suceava. Copilăria mi-am petrecut-o la Liteni-Moara, un sat răzlețit printre dealuri, străbătut pe mijloc de Humoria și Șomuzul mic, două păraie șerpuitoare și firave. Școala, până în clasa a opta, am făcut-o tot în Liteni, apoi după terminarea cursurilor primare am plecat la un liceu din Suceava, liceu cu profil tehnic spre care nu aveam nicio chemare, însă părinții au decis că pentru mine acesta-i viitorul, să devin muncitor pe o mașină de așchiat metale. Spre sfârșitul liceului, în urma vizionării unei expoziții de la galeria de artă din Suceava, unde acum este un restaurant falimentar, am decis să-l vizitez pe autorul acesteia, pictorul Dimitrie Loghin. L-am căutat acasă, după adresa scrisă pe un pliant luat din expoziție, iar acesta m-a primit cu amabilitate. Timp de câteva ședințe mi-a trasat câteva direcții în care aș putea să mă dezvolt în ceea ce voiam să fac: pictura. Nu am studiat mult cu domnia sa, însă ceea ce a fost esențial s-a petrecut și anume, m-a încurajat să merg pe acest drum cu orice preț spunându-mi franc: „este o vână puternică pe care trebuie s-o exploatezi”. L-am crezut pe cuvânt și am procedat ca atare, adică m-am apucat de studiu după cărți, albume și, evident, după natură.

Cosmina: Cum a început povestea cu pictura? A existat un moment declanșator, o întâlnire sau o emoție care v-a făcut să alegeți acest drum al artei?

D.C.: Am mai dezvoltat acest subiect într-una din cele două cărți pe care le-am scris, însă pentru cititorii publicației de față, voi relua povestea pe scurt. Așadar, întorcându-mă în copilărie, mi-aduc aminte că primul impuls spre a desena a fost acela când, copil fiind, mergând deja spre șase ani, într-o iarnă năpraznică, un om din sat a venit pe la noi cu treabă. După ce a stat de vorbă cu tata, ne-a întrebat pe mine și pe una dintre surori, dacă suntem cuminți, dacă ascultăm de părinți și mai ales dacă nu coborâm de pe cuptorul cald pe dușumeaua rece din lut galben acoperită ici colo cu câte un țolișor (covoraș) țărănesc țesut de bunica la stative. Mama, dar și bunica, nu ne lăsau pe jos fiindcă era frig și răceam foarte ușor, de aceea trebuia, cât era ziua de lungă, să stăm acolo, sus pe cuptor, unde nu prea aveam ce face, decât să privim pe fereastră cum cad fulgii de nea. Îmi plăcea această cădere necontenită a zăpezii, nu știu de ce și nici nu mă întrebam...

Omul despre care am amintit, pentru că i-am promis că o să fim cuminți, a mai venit o dată la noi peste câteva zile și ne-a adus două cărți, una dintre ele fiind „Ursul păcălit de vulpe” de Ion Creangă. Nu auzisem nici de poveste și cu atât mai puțin de autor, însă nu era o problemă, singurul lucru care mi-a stârnit interesul a fost imaginea de pe copertă, un urs cu coada în apă. Instinctiv mi-a venit să-l desenez, astfel că am luat o hârtie de pe perete, am întors-o cu partea albă spre mine și cu un cărbune din sobă am desenat ursul. Dacă a ieșit bine sau nu, nu știu, însă tata când l-a văzut i-a spus mamei că am talent. Ce-o fi ăla talent, habar nu aveam, dar simțeam că e ceva de bine. Mama, după ce a privit desenul mi-a spus: „Duducă, (așa îmi zicea ea) tu o să te faci pictor când o să fii mare”. Acela a fost momentul în care mi-am zis că da, asta este, voi fi pictor, fară să conștientizez ce înseamnă asta, dar dacă așa mi-a zis mama, atunci e clar, așa o să fie!

Toamna revine constant în lucrările dvs., într-o varietate de nuanțe și lumini. Ce înseamnă acest anotimp și ce vă inspiră cel mai mult din el?

D.C.: Încă din copilărie mi-a plăcut toamna, așa, fără vreun motiv anume, pur și simplu îmi plăceau culorile ei, dar mai ales, iubeam liniștea aceea care se așternea peste sat după o vară tumultoasă în care toți oamenii alergaseră fără oprire de dimineață până seara la lucrul câmpului. Îmi plăcea de asemenea că toamna serile coborau mai devreme, iar la noi în casa veneau vecini sau oameni mai de departe, fiind în trecere, oameni care se așezau pe laiță sau pe scaune în jurul sobei care duduia și pe plita căreia se frigeau sâmburi de bostan, și povesteau câte și mai câte, întâmplări de prin lume, întâmplări în miezul cărora, involuntar, pătrundeam cu toată ființa, întâmplări pe care le trăiam la cote înalte odată cu derularea poveștii.

Revenind în cotidian, în pictura mea, nu atât culorile toamnei mă interesează, cât pustiul ei, amintirea, cețurile nesfârșite care se așterneau pe lunca Șomuzului, brumele argintii și mai ales plecarea păsărilor în care vedeam că trecerea prin timp, prin viață, este o realitate pe cât de neînțeleasă pentru mine, copil fiind, pe atât de palpabilă, lucru de care începusem să țin cont, în sensul că timpul nu-mi aparține, că el curge ireversibil și că rămânând tot mai puțin trebuie să-l prețuiesc tot mai mult, făcând ceea ce am de făcut ca trecător vremelnic ce sunt. Asta fac și acum, mă iau de guler cu mine însumi, mă iau la ceartă cu timpul, o ceartă absurdă desigur, încercând să-l îmblânzesc, crezând că-l pot țintui pe pânzele mele, oprindu-l cel puțin pentru o clipă. E o iluzie, evident, dar o iluzie dulce de care nu mă pot lipsi...

Cum vi s-a format limbajul vizual? Putem vorbi puțin despre tehnica și procesul prin care ajungeți la armonia aceea subtilă dintre culoare și emoție?

D.C.: Am înțeles târziu că pentru a exprima ceva am nevoie de un limbaj adecvat. Limbajul artistic, comun, dar și cel personal, este modul prin care toate trăirile interiore ale pictorului, în cazul de față, pot fi scoase la lumină, convertite în emoții și așezate pe pânză. Privind o lucrare, identific omul, artistul, acesta este crezul meu. Nu cred în arta fără mesaj. Sau poate că nu o înțeleg, mă rog...

Am învățat să privesc lumea într-un fel aparte, pătrunzând în interiorul ei, identificându-mă cu ea, căutând cu ardoare frumosul și binele, chiar în lucruri aparent contrare acestui demers. De pildă, toamna, atunci când melancolia și tristețea par a pune stăpânire peste toate, găsesc forme de bucurie stranii chiar în miezul acestei aparente prăbușiri a vieții însăși. Pentru mine tristețea este o formă de poezie și nimic mai mult, de aceea, da, sună ciudat, caut tristețea și chiar mi-o cultiv, încercând să extrag din interiorul ei forme de frumusețe latentă și subtilă.

 

Care e definiția pe care o dați artei?

D.C.: Arta, sub toate aspectele ei, fie muzică, pictură, literatură, în această ordine, înseamnă pentru mine, în mare, o formă de exprimare și comunicare a ceva ce nu este la îndemâna tuturor. A fi artist nu-i un lucru care să te situeze deasupra celorlalți, nicidecum, dimpotrivă, un artist este căutătorul frumosului și binelui (repet) în locuri greu accesibile, locuri uneori insalubre spiritual, cum este de pildă viața cu toate ale ei, locuri în care altcineva, care vede doar la suprafață, nu ar căuta. Dar artistul se bagă, pătrunde în miezul lucrurilor știind bine, ghidându-se, instinctiv de cele mai multe ori, că va găsi ceva, iar când găsește scoate la lumină și arată lumii. Cam asta este definiția artei din punctul meu de vedere: aducerea la suprafață și la zi a ceea ce este frumos, acel frumos după care lumea, fără să-și dea seama, tânjește de când se știe. Artistul cunoaște locurile, nu caută la întâmplare, ci se duce țintit spre lumina ascunsă chiar în mijlocul întunericului, o extrage, uneori cu eforturi disperate și o pune la îndemăna celorlați, împărțind astfel bucuria găsirii până ce aceasta, bucuria în sine, se înmulțește.

Privind lucrările dvs., avem senzația că peisajul devine o meditație despre timp și fragilitate. Cum se reflectă propria viziune asupra naturii și a trecerii în pictură?

D.C.: Tema aceasta a trecerii ireversibile, din păcate, a singurătății intime în care se află omul în cea mai mare parte a viețuirii lui doar cu el însuși, m-a preocupat încă din copilărie. Nu erau preocupări filozofice, nici nu știam că există așa ceva, erau doar niște întrebări pe care mi le puneam și la care nu găseam răspuns. Chiar dacă bătrânețea sau moartea mi se păreau lucruri extrem de îndepărtate, uneori, în momente mai aparte, cum ar fi de pildă în serile blânde de toamnă, atunci când soarele asfințea, iar pe cerul azuriu-violet, cârduri de cocori fâlfăind din aripi, tulburând liniștea stranie, pierzându-se în zare, mă întrebam naiv: ce este omul, de ce am venit eu pe lume, ce caut aici, cine m-a adus, și mai ales care va fi destinul meu în această teribilă trecere?

Evident că răspunsurile întârziau sau nu veneau niciodată, și cu toate acestea continuam să-mi pun aceleași întrebări. Dar într-o zi, asta mult mai târziu, când am priceput cum stau lucrurile cu mersul vieții pe pământ, m-am împăcat cu mine însumi, asumându-mi soarta, totodată înțelegând, că vreau sau nu, am un rost, am ceva de făcut și de lăsat moștenire. Așa s-a făcut că, încet-încet, dispunând de mijloacele pe care mi le-a dat Dumnezeu, adică îndemânarea de a exprima inexprimabilul, am început să comunic cu ceilalți prin imagine, prin linie și culoare, arătând celor curioși sau interesați, că dincolo de zbaterea aceasta inutilă pentru a aduna cât mai mult, mai există și un sector al sufletului care are niște nevoi primare și anume nevoia de frumos, de liniște, de bine, de echilbru... Fericirea este atunci când sufletul este plin de lumină.

Care au fost artiștii sau mentorii care v-au influențat parcursul? Există fiuri sau întâlniri care au modelat felul în care vedeți lumea și arta?

D.C.: Așa cum am amintit deja, primul meu îndrumător a fost, chiar dacă pentru o periodă scurtă, pictorul sucevean Dimitrie Loghin. Dânsul a fost cel care mi-a dat primul impuls. A contat enorm acest lucru. Mai târziu, fiind deja în București, l-am avut ca profesor la școala populară de artă pe artistul Aurel Aniței. Acesta, după câteva luni în care a văzut dacă am sau nu potențial, concluzionând în cele din urmă că aș avea, m-a sfătuit să continui să desenez, iar după ce voi considera că stăpânesc cât de cât tehnica desenului, să trec la culoare. Am ascultat cu sfințenie aceste sfaturi și m-am conformat, astfel că în fiecare zi desenam, în general după natură sau după imagini pe care mi le schițam sumar sau le fotografiam, căci aveam încă din 1980 un aparat foto Smena. Un an întreg am urmat cursurile școlii populare de artă, după care am întrerupt totul, asta dim motive subiective, în sensul că încă lucram ca strungar la o întreprindere oarecare, în trei schimburi, ceea ce era foarte obositor, aproape epuizant, chiar dacă eram tânăr și rezistent, obișnuit cu probleme de tot felul.

În 1983 am devenit student la Universitatea din București, la Geologie, prilej cu care statutul meu, cel puțin în ochii mei, a devenit altul, ocazie cu care am început să vizitez expozițiile din galeriile de artă bucureștene, apoi Muzeul de Artă, unde stăteam ore în șir în fața lucrărilor de pe simeze, analizând, atât cât puteam, tușa fiecărui atist, subiectele abordate, dar și materialele suport pe care a fost aplicată culoarea, de aceea nu de puține ori eram atenționat de către supraveghetori atunci când mă vedeau că îndepărtez o lucrare ca să pot privi în spate, să văd sașiul, pânza...

Chiar dacă facultatea pe care am urmat-o a durat cinci ani, la zi, n-am încetat o clipă să pictez și să cred în destinul meu, acela de pictor și nu de inginer geolog, nu degeaba am afirmat și afirm în continuare că principala mea preocupare a fost pictura, facultatea făcând-o în timpul liber. După absolvire, doi ani am lucrat ca geolog, apoi am renunțat la tot, plătind un preț greu, suportând umilințe extreme, numai ca să-mi pot urma vocația, cum bine mi-a spus în timpul susținerii examenului de licență Emil Constantinescu, care mi-a fost profesor: „urmează-ți vocația, lasă că de geologie are cine se ocupa!”. Și asta am făcut, nu numai pentru că mi-a spus-o profesorul, ci pentru că asta simțeam, cu asta se identifica rostul meu.

În urmă cu doi ani am primit de la cineva, tot pictor, jurnalele lui Corneliu Baba, patru volume. Le-am citit de două ori cu patimă, lucru care a dus la schimbarea paradigmei în ceea ce privește pictura, nu numai a mea, ci în general. Am învățat de la Maestru că Pictura te vrea doar pentru ea, ori i te dăruiești total, ori te lași. Eu am ales, dar asta demult, să mă dărui ei, cu toate riscurile aferente.

 

Ce ați dori să descopere — sau să simtă — un privitor atunci când se oprește în fața unui peisaj de-al tău?

D.C.: Atunci când un privitor se oprește în fața unei lucrări de ale mele simt un fel de bucurie inefabilă, e ca și cum cineva drag mi-ar fi intrat în casă aducandu-mi un buchet mare de crizanteme. Ce aș dori să simtă? Ceea ce am simțit și eu. Uneori lucrul acesta chiar se întâmplă, adică am întâlnit oameni care după ce s-au plimbat prin peisajele mele, au înțeles că lumea mea este și lumea lor, casa mea este și a lor, familia mea este și a lor, ori bucurie mai mare nu există pentru mine.

Atunci când expun, nu eu vreau să ies în evidență, chiar îmi repugnă acest aspect, ci lumea pe care am creat-o, deși creator este numai Dumnezeu, lume în care oricine este binevenit. Lucrez pentru mine, aceasta fiind o necesitate a sufletului meu, dar lucrez și pentru alții, dăruind cu bucurie ceea ce și mie mi-a fost dat, findcă nimic din ceea ce am nu-i al meu, totul este primit în dar de la bunul Dumnezeu. Așadar, dau și eu mai departe, în virtutea faptului că „dar din dar se face rai”.

 

Un interviu de Cosmina Marcela OLTEAN

Fotografii, arhiva artistului

Animația, arta care ne-a colorat copilăria – 28 octombrie, Ziua Internațională a Animației

Astăzi este Ziua Internațională a Animației — un prilej minunat de a ne aminti cum ne leagă animația de amintirile copilăriei, cum ne-a stimulat imaginația, ne-a dezvoltat creativitatea și chiar ne-a învățat lucruri frumoase și utile.

Ziua Internațională a Animației (International Animation Day) este celebrată anual pe 28 octombrie, pentru a onora arta animației. Această zi a fost instituită în 2002 de Asociația Internațională de Film de Animație (ASIFA – Association Internationale du Film d’Animation), cu scopul de a pune în lumină bogăția și diversitatea animației la nivel global.

Data de 28 octombrie a fost aleasă pentru că marchează un moment simbolic în istoria animației: prima proiecție publică de imagini animate, realizată în 1892 de francezul Charles-Émile Reynaud la Paris, prin inovația sa numită Théâtre Optique.

Pe scurt, note din istoria animației

În 1892, Reynaud prezenta la Musée Grévin din Paris spectacole animate numite Pantomimes Lumineuses, folosind dispozitivul său Théâtre Optique — o tehnologie care combina role pictate cu oglinzi și lumină pentru a crea iluzia mișcării.

Deși nu era film cinematografic în sensul modern, această demonstrație a prefigurat ideea de a da viață imaginilor pentru spectatori.

Ulterior, animația s-a dezvoltat prin apariția unor tehnici precum desenul pe celule (cel animation), animația stop-motion cu păpuși sau materiale (lut, hârtie, nisip etc.), iar mai târziu, prin revoluția animației digitale și 3D.

În 1960, s-a fondat oficial ASIFA, o organizație care a devenit o forță de legătură între animatori la nivel global, promovând schimbul cultural și festivalurile dedicate animației.

Desenele animate și copilăria

Animația are ceva magic: te întoarce la inocență, la lumea în care totul pare posibil. Este vocea desenelor care ne-au însoțit când eram mici — eroi, lumi fantastice, povești colorate — dar este și limbajul prin care putem comunica idei profunde, indiferent de cultură sau limbă.

Când eram copii, animația ne oferea prieteni imaginari — nu prin cuvinte, ci prin expresii, culori și mișcare. Ne-a făcut copilăria mai bogată, iar limitele lumii reale păreau mai fluide.

Chiar și astăzi, animația continuă să ne unească, pentru că indiferent de origine, mulți dintre noi am crescut cu filme animate și personaje dragi, cu povești vizuale care ne deschideau și ne hrăneau imaginația.

Animația este puntea dintre vis și realitate, dintre tehnică și emoție, dintre copil și adult. Ea ne permite să spunem povești într-un limbaj universal — pentru că imaginile animate nu au nevoie de traducere.

Primele animații

Istoria acestui domeniu începea în 1877 cu “The horse in motion” a lui Eadweard Muybridge, considerat primul experiment care a surprins mișcarea în imagini succesive.

Au urmat producții emblematice precum „Le Voyage dans la Lune” (A Trip to the Moon) a lui Georges Méliès în 1902, „Fantasmagorie” (1908) de Émile Cohl și ajungem în 1928 la „Mickey Mouse”, prima animație care sincroniza pe ecran imaginea cu sunetul. Urmează „The Lost World” (1925) a lui Willis H. O’Brien și îndrăgita animație „Snow White and the Seven Dwarfs” (1937) a lui Walt Disney, prima animație de lungmetraj desenată și pictată manual.

Succesul uriaș al filmului, care a devenit cel mai profitabil din lume până la „Gone With the Wind”, a consacrat compania Disney și a marcat definitiv istoria animației, transformând-o într-o artă majoră și într-o industrie globală. Filmele de animație create de Disney s-au remarcat întotdeauna prin calitate și rafinament, fiind alese și apreciate de un public foarte numeros, din anii 1930 până în prezent. De succes și vizibilitate s-au bucurat apoi și alte animații legendare, precum „Tom & Jerry” (1940), „The Flintstones” (1960), dar și filmele cu eroi moderni, precum „Justice League” (1960), care au continuat să inspire generații întregi.

Animația nu este doar divertisment — este o formă de artă care ne învață să visăm, să gândim creativ și să privim lumea cu ochi curioși, ca în copilărie.

De la primele imagini mișcate până la marile producții digitale de astăzi, animația continuă să inspire, să unească și să ne amintească faptul că imaginația nu are vârstă.

Cosmina Marcela OLTEAN

Surse date și imagini:

ASIFA – Association Internationale du Film d’Animation

https://asifa.net/what-we-do/international-animation-day

National Today – International Animation Day
https://nationaltoday.com/international-animation-day

Daysoftheyear.com – Animation Day

https://www.daysoftheyear.com/days/animation-day

IMDB & Cartoonhub
https://www.imdb.com
https://www.cartoonhub.com

Între autenticitate și uniformizare: Fenomenul „omului-orchestră”

Conceptul de „om-orchestră” devine tot mai relevant în societatea contemporană, în care flexibilitatea, adaptabilitatea și capacitatea de a jongla cu multiple abilități sunt adesea privite drept atuuri. Traversăm o perioadă în care suntem împinși să devenim multidisciplinari, să acumulăm competențe din arii conexe ori complet diferite de domeniul nostru de bază. Dacă în trecut specializarea era importantă, astăzi pare că valoarea este măsurată prin cât de multe lucruri poți face de unul singur.

Ilustrație, Vitaliy Gonikman (People & Paintings Gallery) – “One Man Orchestra”

Acest gând a revenit în mintea mea de nenumărate ori, în contexte diferite, iar într-un astfel de moment mi-am amintit și de un desen semnat de Vitaliy Gonikman, care surprinde cu finețe esența acestui fenomen: un om încărcat de instrumente, aparent versatil, dar prins într-o rețea complicată care îl limitează în loc să îl elibereze.

Avantaj sau capcană?

Desigur, polivalența are nenumărate avantaje, asigurând adaptabilitate într-o piață a muncii în continuă transformare, stimulând creativitatea prin contactul cu domenii diverse și posibila independență la care visăm adesea. Astfel, nu mai ești mereu nevoit să depinzi de alții pentru sarcini variate. Mai mult, intersectarea ideilor din zone diferite favorizează inovația și gândirea originală.

Totuși, nu putem ignora nici capcanele: superficialitatea, suprasaturarea informațională, suprasolicitarea psihică și, mai ales, lipsa unei valori reale a muncii pe care o prestezi sunt consecințe frecvente. Când încerci să te pricepi la toate, riști să nu excelezi în nimic — iar în realitate, aceasta nu este doar o posibilitate, ci o certitudine. Presiunea constantă de a fi „la zi” în mai multe domenii conduce inevitabil la epuizare, demotivare și, în final, la afectarea sănătății.

Într-o societate care continuă să aprecieze specialiștii — chiar dacă nu îi sprijină suficient pentru a atinge acest statut — cei mai mulți dintre noi sfârșim prin a deveni oameni-orchestră: generaliști ușor de înlocuit.

Un om translucid

Omul-orchestră este adesea un personaj fad, translucid, vizibil doar în momentele în care este util. Pentru a rămâne relevant, el poartă mereu după sine instrumente tot mai numeroase și mai grele — unele care nu îl reprezintă și care nu înseamnă nimic pentru el. Așa se nasc oameni tot mai tăcuți, mai triști, cu o lumină interioară care se stinge treptat. Iar atunci când acea lumină dispare, ești lăsat în urmă, apoi înlocuit, la propriu sau prin metode tacite.

Există, desigur, și oameni-orchestră care îmbrățișează acest rol cu resemnare sau chiar cu bucurie. Pentru ei, polivalența nu este o povară, ci un scop în sine: trăiesc pentru a rezolva probleme pentru alții, chiar dacă nu se identifică întotdeauna cu ceea ce fac.

Suntem condamnați să fim oameni-orchestră?

Pe scurt, cel mai probabil da. În era digitală, presiunea — sau dorința — de a învăța mereu ceva nou este inevitabilă. Totuși, cheia constă în găsirea unui echilibru între polivalență și specializare. Ideal ar fi să construim o bază solidă într-un domeniu principal și să adăugăm abilități complementare care să ne facă mai adaptabili, fără să ne transformăm în persoane „bune la toate”, dar cu valoare redusă în profunzime.

Dincolo de competențe: sensul formării noastre

Ne formăm și ne desăvârșim nu doar pentru noi înșine, ci pentru a fi în slujba celorlalți, pentru a dărui prin ceea ce facem. Dacă totul se reduce la tine însuți, devii inutil pentru societate.

Oricât ai ști, oricât ai putea sau ai fi, nu va fi niciodată suficient. Mai multă greutate vor avea întotdeauna lucrurile pe care nu le cunoști sau pe care ceilalți cred că nu le poți face. Nu binele pe care îl faci va fi cel mai vizibil, ci greșelile — ele sunt primele observate și niciodată trecute cu vederea.

Cosmina Marcela OLTEAN

Desenul ca act de prezență și meditație

Mereu am avut o preferință pentru linia cu caracter organic și ritmic, pentru linii fine, radiale, care se ramifică fluid, aproape ca în structurile vii. Aceste reprezentări pot fi interpretate ca reprezentări simbolice ale energiei, expansiunii sau echilibrului.

Liniile trasate manual, cu imperfecțiuni și variații, e un fapt ce poate fi văzut ca un gest meditativ, repetitiv sau ca un proces care urmărește nu un rezultat final „perfect”, ci care pune accent pe trăirea din timpul desenului și pe efectul terapeutic al unei descărcări de energie.

Acest tip de desen nu își propune să reprezinte forme recognoscibile, ci să surprindă un proces — o curgere a liniei care se dezvoltă gradual și intuitiv. Astfel, liniile se adună în structuri radiale, deopotrivă controlate și imprevizibile.

Prin repetiție și variație subtilă, desenul devine o formă de meditație activă: fiecare gest este atent și nu rigid; fiecare linie își găsește locul în ansamblu fără a fi planificată în totalitate. Imperfecțiunile — densități diferite ori suprapuneri — nu sunt corectate, ci integrate, devenind parte a expresiei și accentuând caracterul procesual și organic al lucrărilor.

Această practică pune accentul pe timpul petrecut în actul desenului și pe prezența mentală a autorului, nu pe atingerea unei imagini ideale. Rezultatul final capătă astfel o calitate organică, asemănătoare formelor naturale sau proceselor de creștere din natură, dar fără a fi o reprezentare directă a acestora.

Aici, desenul funcționează ca o urmă a unei stări, ca o hartă a unui moment meditativ, în care controlul și hazardul coabitează.

Practica artistică prezentă explorează desenul ca proces meditativ și gestual, mai degrabă decât ca mijloc de reprezentare mimetică. Fiecare desen este rezultatul unui parcurs temporal atent, în care desenatorul se angajează într-un act concentrat.

Prin această metodă, desenul nu funcționează ca ilustrare a unei idei prestabilite, ci ca urmă a unei stări și a unei dinamici gestuale. Abordarea se înscrie într-o tradiție contemporană care valorizează procesul artistic ca formă de cunoaștere / autocunoaștere și pune în discuție raportul dintre control și indeterminare, dintre intenție și emergență.

 
Astfel, lucrările propun o experiență contemplativă atât pentru artist, cât și pentru privitor, invitând la o lectură a desenului ca spațiu de întâlnire între gest, timp și formă. Totodată acesta e un îndemn la ancorare în “acum”.

Text și desene,

Cosmina Marcela OLTEAN

Portret de artist: Ioana Palamar - Memorie, identitate, introspecție

Ioana Palamar (n. 1989, Rădăuți) este artist vizual și asistent universitar la Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași, în cadrul specializării Pictură. A absolvit licența, masteratul și doctoratul la aceeași instituție, iar dincolo de activitatea pedagogică, este o prezență activă pe scena artistică națională și internațională.

În timpul formării sale a beneficiat de burse Erasmus la Universidad del País Vasco din Bilbao (2011–2013) și la Alanus Hochschule für Kunst und Gesellschaft din Bonn (2015). Ulterior, a participat la rezidențe artistice în Germania (Alte Schule Hohenstein, Nürnberg), Belgia (Glo’Art, Lanaken), Slovenia (Festivalul ART STAYS, Ptuj) și Maroc (Da Slimane, Marrakech). Activitatea sa a fost recunoscută prin premii și distincții, precum Bursa „Dan Hatmanu” – UAP Iași (2020), medalia de argint Euroinvent (2019) sau premii la competiții și expoziții din Italia și Germania.

În expoziții precum „Crâmpeie de suflet” (2013), Ioana explora tema ochiului ca spațiu al introspecției; în „Anestezie” (Galeria DANA, 2021), prin autoportrete și fragmente faciale, analiza trecerea prin etapele vieții și suspensia timpului; „DUNKELHEIT” (2023) și „Nexuri” (2023) au adus în fața publicului o viziune intens emoțională, în care figurativul și abstractul se împletesc pentru a construi o atmosferă imersivă.

Stilul Ioanei Palamar se definește printr-o austeritate cromatică și prin reprezentarea fragmentară a chipului și a corpului, transformate în metafore ale memoriei și identității. Arta sa se hrănește din amintirile copilăriei și adolescenței, convertite în imagini care transmit fragilitate și rezistență deopotrivă. Criticii au remarcat în lucrările sale liniștea aparentă, suspendarea timpului și tensiunea dintre efemer și etern.

Pentru artistă, actul creativ este mai mult decât expresie vizuală: este o formă de existență și de respirație. „Și un peisaj poate fi la fel de bine un autoportret, pentru că reflectă felul meu de a fi, de a concepe arta, de a exista prin ea şi prin urmare de a respira”, sublinia Ioana Palamar. Această perspectivă relevă dimensiunea profund subiectivă a operei sale, unde autoportretul nu este doar chipul propriu, ci orice formă vizuală ce devine reflex al interiorității.

“Conceptul lucrărilor mele se întrețese în priviri, în tăceri, în chipuri ce se interiorizează tăcut în umbrele inconștientului, unde se înalță străpungând criptata boltă cerească a unui eu necunoscut încă. Mâna-mi caută rătăcitor urmele a două trupuri care se conturează discret la umbra unui ochi circumscris într-o infinitate de alți ochi ascunși în epiderma sufletului unor timpuri trecute.

Deschid o ușă, apoi o alta și o alta și tot așa, la infinit, într-o eternă căutare a eurilor... Un (ne-) chip reprivește gânditor dincolo de fereastra cerului fără anotimp, contopindu-se cu firul de iarbă ce se înalță smerit sau cu vreo extensie a nostalgiei care mă tot bântuie de câțiva ani încoace... Acum melancolia-mi stratificată se îngălbenește, se coace și cade, pe neașteptate, asemeni unui fruct răscopt, dezbrăcându-mi ochiul și lăsându-l Gol în întunecimea Luminii.”

În esență, Ioana Palamar este o artistă a introspecției și a memoriei, care transformă fragmentele și tăcerea picturală în spații de reflecție și reconectare cu sinele, invitând privitorul la o experiență de auto-descoperire.

În cadrul acestui articol, vă prezentăm universul Ioanei Palamar printr-o selecție de picturi, lucrări ceramice sau în acrilic.

Descoperiți mai multe lucrări și date despre artistă vizitându-i website-ul și paginile personale, unde publică lucrări de artă, articole și prezentări despre rezidențe artistice.

[https://www.ioanapalamar.com/artwork/]

//

Artist Portrait: Ioana Palamar – Memory, Identity, Introspection

Ioana Palamar (b. 1989, Rădăuți) is a visual artist and lecturer at the “George Enescu” National University of Arts in Iași, within the Painting Department. She holds a bachelor’s, master’s, and PhD degree from the same institution, and beyond her academic role, she is an active presence on both the national and international art scene.

During her studies, she was awarded Erasmus scholarships at the Universidad del País Vasco in Bilbao (2011–2013) and at the Alanus Hochschule für Kunst und Gesellschaft in Bonn (2015). Later, she took part in international artist residencies in Germany (Alte Schule Hohenstein, Nürnberg), Belgium (Glo’Art, Lanaken), Slovenia (ART STAYS Festival, Ptuj), and Morocco (Da Slimane, Marrakech). Her artistic activity has been recognized through numerous awards and distinctions, including the “Dan Hatmanu” Grant – UAP Iași (2020), the Euroinvent Silver Medal (2019), as well as prizes at exhibitions and competitions in Italy and Germany.

In exhibitions such as Crâmpeie de suflet (Fragments of the Soul, 2013), Palamar explored the theme of the eye as a space of introspection; in Anestezie (Anaesthesia, DANA Gallery, 2021), she analyzed the passage through life’s stages and the suspension of time through self-portraits and facial fragments; while DUNKELHEIT (2023) and Nexuri (2023) offered audiences an intensely emotional vision, blending figuration and abstraction into immersive atmospheres.

Her style is defined by chromatic austerity and the fragmentary representation of the face and body, transformed into metaphors of memory and identity. Rooted in childhood and adolescent memories, her works convey both fragility and resilience. Critics have highlighted the apparent stillness, the suspension of time, and the tension between the ephemeral and the eternal that emerge from her practice.

For Ioana, the creative act is more than visual expression: it is a way of being, a form of existence and breathing. “Even a landscape can be an ‘selfportrait,’ because it reflects my way of being, of conceiving art, of existing through it and therefore of breathing,” the artist affirms. This statement reveals the profoundly subjective dimension of her work, where self-portraiture transcends the literal face and becomes any visual form that reflects the inner self.

“The concept of my work intertwines itself within glances, within silences, within faces that quietly retreat into the shadows of the unconscious—where they ascend, piercing the cryptic heavens of a self not yet revealed. My hand wanders in search of the traces of two bodies, discreetly emerging beneath the shadow of an eye encircled by an infinity of other eyes, hidden in the soul’s skin of bygone times.

I open one door, then another, and another still—onward, into infinity—in an endless search for selves... A (non-)face gazes back, contemplative, beyond the window of a seasonless sky, merging with the humble rise of a blade of grass, or with some extension of the nostalgia that has haunted me for years. And now my layered melancholy yellows, ripens, and suddenly falls, like an overripe fruit, stripping my eye bare and leaving it Naked in the darkness of Light.”

In essence, Ioana Palamar is an artist of introspection and memory, who transforms pictorial fragments and silence into spaces of reflection and reconnection with the self, inviting viewers into an experience of self-discovery.

This article presents a selection from her artistic universe, spanning paintings, ceramic works, and acrylic pieces.

Discover more of her works and artistic journey by visiting her website and personal pages, where she regularly shares new artworks, articles, and accounts of her artist residencies.

[https://www.ioanapalamar.com/artwork/]

Memoria lemnului pictat și vigoarea pastelului – Note din atelierul artistului harghitean Csomortáni Gál László

Cei care îl cunosc pe artistul Csomortáni Gál László îl admiră mai ales pentru picturile sale pe lemn vechi, provenit din mobilier sau obiecte tradiționale uitate în gospodării, pe care le readuce la viață și le conferă statut de operă de artă. Pe aceste suprafețe de lemn se împletesc simboluri populare, elemente din natură, încărcate de semnificație, preluate cu reverență și transformate artistic. El consideră că lemnul posedă povești inerente ce ar trebui ascultate.

Vede arta ca pe o extensie a existenței, iar în ceea ce privește pictura pe lemn, o combină cu respectul pentru material, pentru culorile calde și arhetipuri. Despre tenta întunecată a lemnului și cum o obține, spune: „Ard lemnul, apoi îl șlefuiesc și folosesc vopsea aurie pentru a-i reda strălucirea interioară.”

Marine în pastel

Astăzi însă vă propun să cunoaștem o altă dimensiune a măiestriei și valorii sale artistice: cea reflectată în marinele realizate în tehnica pastelului. Regăsim aici un alt subiect și o altă cromatică decât în pictura pe lemn, dar același stil propriu, distinctiv. În cazul multor artiști, pastelul se dovedește o tehnică ce le pune în valoare talentul și creativitatea. În noua serie de pasteluri, deosebit de expresive și puternice vizual, Csomortáni Gál László folosește pigmenți intens colorați, care creează contraste puternice și o textură bogată, catifelată.

Tema este recurentă: valul alb, spumos și turbulent, redat cu tușe energice, scurte, stratificate, transmite senzația de mișcare și forță; cerul și apa, cu zone estompate și treceri line între portocaliul cald al apusului și albastrul marin, aduc profunzime și dramatism; mișcarea specifică peisajului marin și reflexiile apei, redate subtil, dar atent, sunt evidențiate de vibrația luminii solare.

Pastelurile sale transmit o tensiune între calm și forță: cerul cald, liniștit, se opune valurilor impetuoase. Valul poate fi interpretat ca un simbol al energiei vitale, al emoțiilor sau chiar al unei lupte interioare. Contrastul dintre imensitatea naturii și fragilitatea clipei trimite la ideea de efemeritate și, totodată, de putere.

Cromatica poartă o încărcătură emoțională: portocaliul și violetul amurgului dau dramatism, iar albul strălucitor al valului devine punctul focal, ca o explozie de lumină și energie. În ansamblu, pastelul pendulează între redarea impresiei de moment și exprimarea puternică a emoției personale.

„Pastelul este cea mai bună tehnică pentru a surprinde impresii rapide. Suprafața hârtiei este potrivită pentru gesturi aplicate cu mișcări ample. Schimbările rapide ale mării, alternanțele luminii dintre apă și cer evocă o adevărată luptă, dar și o interacțiune. Lucrările mele pe lemn necesită o mare disciplină și o profundă ancorare; suprafața este inerent picturală. Hârtia este mai neutră și poate rezista. Efectul condițiilor de lumină poate fi surprins în câteva minute... Dar este potrivită și pentru accentuarea detaliilor. Marea majoritate a lucrărilor mele sunt realizate pe lemn. Hârtia și pastelul sunt <<tovarăși de călătorie>>” – subliniază artistul.

„Cât despre subiect, marea este ca o Mamă Natură... plutind în ea, ne răsare în minte amintirea pântecului, dar ne face să simțim și existența minusculă și fragilă a omului...”

Origini și formare

Născut în 1978, în satul Șoimeni (Csíkcsomortán), la poalele muntelui Ciomortan, în apropiere de Miercurea Ciuc, județul Harghita, artistul și-a urmat vocația la Liceul de Artă din Miercurea Ciuc, la secția pictură, absolvind apoi și secția de sculptură a Institutului de Artă din Oradea (2003). Ulterior, a primit o bursă de creație de la Academia de Arte Maghiare.

Legătura cu natura și tradiția

Spune că a crescut în natură, învățând să respecte ritmul pădurii. Împreună cu familia, trăiește într-o casă tradițională restaurată, fără electricitate, în armonie cu natura – o alegere de viață ce îi influențează profund arta. Găsește o legătură foarte strânsă între viață și artă: într-o lume a excesului și consumerismului, optează pentru simplitate, autenticitate și reconectare cu esența.

Recunoaștere și expoziții

Arta i-a fost prezentată de-a lungul timpului în peste 50 de expoziții personale, atât în țară – la Cluj-Napoca, Odorheiu Secuiesc, Sfântu Gheorghe, Miercurea Ciuc – cât și în străinătate.

„Lucrările mele se găsesc în colecții private de pe fiecare continent al lumii. Am avut expoziții personale în New York, Los Angeles, Toronto, Stockholm, Copenhaga, Oslo, Franța (orașul Fécamp), Budapesta, Cluj-Napoca, Bratislava și multe alte orașe mari. În prezent, mă pregătesc pentru expozițiile mele personale de toamnă din New York, Cleveland și Budapesta.”

Cu sprijinul antreprenorului Vilmos Kassay, artistul are două expoziții permanente în Miercurea Ciuc, iar lucrările sale pot fi văzute în două galerii. Galeria Csomortáni s-a deschis acum un an, iar în prezent găzduiește o expoziție comună cu soția sa, Judit Csomortáni Gál.

Cosmina Marcela OLTEAN

Fotografii, arhiva artistului