Drumul
spre maestrul Ștefan Luchian
,, … De i se va încerca vreodată portretul cu cuvinte, biograful simțirii acestui artist neasemuit va putea
începe să-l scrie cu o închinare pentru sufletul lui tolerant, pentru sufletul
lui primitor ca o casă albă.’’ - Tudor Arghezi
Ştefan Luchian – pictorul
de o măiestrie pilduitoare
Prin cultură, natura se umanizează…
Pătrunzând cu o nedisimulată uimire într-un univers existențial învăluit de
tainele creației, am avut imensa bucurie de a descoperi propria căutare a
pictorului Luchian. Căutarea ce a devenit scopul vieții sale, aceea a sinelui
și a fabuloasei opere. Atunci când la vederea unei flori, prin minte îți trece
numele lui Luchian, conștientizezi impactul emoțional pe care acesta l-a avut
asupra ta. Sau când la auzul numelui său faci o asociere adesea cu cel al
actorului Ion Caramitru, știi că ți-a schimbat concepția asupra vieții.
Sufletele sensibile găsesc
puterea în artă
Trecutul e fundamentul prezentului și baza viitorului. Și nu ar însemna
nimic dacă urmașii nu ar știi să-l valorifice. Există oameni cărora le e menit
să schimbe drumul pe care au pornit, să devină un exemplu de demnitate, înaltă
ţinută morală, sacrificiu, dedicaţie. Există oameni care trăiesc doar pentru artă, fără măcar să simtă lipsa
lucrurilor la care renunţă dinadins. Ei au privilegiul de a simţi gustul împlinirii, de a se înălţa şi străluci
pe cerul culturii unei naţiuni, ori poate chiar a lumii. Acesta e şi cazul
maestrului Ştefan Luchian. Ființa umană are fragilitatea unei flori, orice o
poate doborî și puține o înalță, însă are superiora capacitate de a găsi
puterea de a continua. E un adevăr la care cu siguranță s-a gândit și Luchian. Arta este cel mai de preţ dar de la viaţă
şi natură pentru noi. Așa cum soarele colorează florile, arta colorează viața,
iar un pictor precum Luchian nu avea cum să nu înţeleagă acest adevăr. Acesta e unul dintre înaltele concepte ce
au stat la baza vieţii marelui maestru.
De la copilul Ştefan, la
maestrul Luchian
Cosmina Oltean, Luchian – linii de portret
Primul copil al soţilor Elena şi Dimitrie Luchian a deschis ochii către
lumea pe care a învăţat să o iubească atât la data de 1 februarie 1868, la
Ştefăneşti, Botoşani. Anul acesta s-au împlinit 148 de ani de la naşterea artistului.
Părinţii l-au numit Ştefan, asemeni locului de obârşie, iar la acea vreme nu
s-au gândit, probabil, că preţiosul Timp şi Soarta le vor scoate copilul din
popor spre a-l dărui lumii, aşezându-l pe un piedestal pentru ca urmaşii să-l
cunoască drept marele pictor national: Poetul Plastic al Florilor. Copilul Ștefan a devenit, în timp, maestrul
Luchian – un reper al artei noastre de la sfârșitul secolului XIX și începutul
secolului XX. Artist ce a lăsat spiritului românesc o operă nemuritoare. Talentul său se va manifesta mai târziu cu
oarecare ezitări, croindu-i cu dificultate drumul spre împlinire. În primăvara
anului 1873, se mută cu familia la București, în Mahalaua Popa Soare, unde se
trăia însă aproape ca la țară. Deci continuă să se afle în mijlocul naturii,
ceea ce cred că e absolut esențial pentru opera sa. Din 1879 până în 1882
urmează cursurile Colegiului ,,Sfântul Sava’’, azi ,,Nicolae Bălcescu’’.
Copilăria viitorului pictor s-a desfăşurat sub semnul obişnuitului. Copilul
neastâmpărat, norocos, căci se născuse într-o familie cu situaţie bună, uimea
adesea prin întrebările inteligente, mature, pe care le adresa celor din casă. Deşi nu s-a împăcat bine cu cartea şi a
înregistrat rezultate şcolare slabe şi multe absenţe, era dornic de cunoaştere,
iar acest fapt e dovedit de transformarea în intelectualul de mai târziu. Vocaţia
pentru artă, existentă latent, nu s-a exteriorizat timpuriu, ci dimpotrivă.
Cristalizarea operei avea să aibă loc abia la maturitate, iar drumul spre
propria artă avea să fie unul lung şi anevoios. Copil fiind, obişnuia să zburde
cu ceasurile prin luncă, împreună cu fratele Anibal şi cu alţi copii. Prilej de
a-şi educa spiritul de observaţie, simţurile, mângâind păsărelele şi florile cu
lumina privirii sale fermecate. Pe când ceilalţi zburdau, el contempla. Rămânea
locului, vrăjit de spectacolul naturii. După ce s-a mutat cu familia la
Bucureşti, la vârsta de 5 ani, locul preferat de joacă a devenit curtea
bisericii Sf. Ştefan. În plan
psihologic, copilăria e perioada când acumulează în subconştient senzaţii şi
percepţii cu preponderenţă vizuale care, peste ani de studiu, să le prefacă în
reprezentări: adevărate capodopere.
Primii paşi spre artă,
primele opere
Anevoiosul drum spre propria artă începe cu pași mărunți și nesiguri. Când
a primit în dar acuarele de la o mătușă, a portretizat-o, în glumă, pe
bucătăreasa casei, ,,sacrificând’’ unul dintre pereții sufrageriei, spre
nemulțumirea mamei. Apoi a mai realizat mici compoziții după fotografii cu
membri familiei și peisaje după cărți poștale – lucrări de început cu o
importanță mai mult documentară, decât artistică, întrucât atestă faptul că, de
timpuriu, a lucrat direct în culoare, fără schiță prealabilă. În adolescenţă, a
venit momentul crucial în care s-a văzut nevoit să aleagă între o carieră a
armelor, asemeni tatălui şi artă. A optat pentru aceasta din urmă când a decis
că nu va scoate o vorbă la examenul de admitere de la Liceul Militar, spre
marea dezamăgire şi îngrijorare a mamei sale, care a pus mereu la îndoială alegerea
sa de viitor. A păşit cu sfială şi cu îndoieli pragul Şcolii de Arte Frumoase din Bucureşti, la 1885, aflată sub
conducerea a doi pictori de notorietate ai sfârşitului de secol XIX, viitorii
săi profesori: Theodor Aman şi George Tattarescu. Aici, conduita sa medie nu
anticipă strălucita carieră ulterioară. În primul an trece neremarcat, în anul
II primeşte Menţiune pentru anatomie
şi cap de expresie, iar în anul
absolvirii – 1889, e distins cu Medalia de bronz pentru studiu după natură şi cap de
expresie. În mod paradoxal, colegii săi, azi în mare parte uitaţi, se
bucurau de elogiile profesorilor şi de distincţii. Încă incapabil să tranşeze
definitiv în favoarea picturii, Luchian urma în paralel cursurile
Conservatorului, la clasa de flaut, chiar dacă şi-ar fi dorit să studieze
vioara. A găsit în şcoală un prim model, un punct de plecare în artă, dar de
aici s-a putut alege doar cu bazele desenului şi ale picturii. Se impunea să
lucreze cu migală, în maniera academistă consacrată, cum doreau profesorii săi.
Dar dincolo de pereţii sobri ai şcolii, el a ales liber, ba mai mult, a avut
puterea de a face una dintre cele mai bune alegeri: Nicolae Grigorescu – maestrul care în acea perioadă se înălţa
asemeni unui titan, punând în umbră o serie întreagă de pictori limitaţi la
maniera academistă, cărora le lipsea cu prisosinţă fiorul vieţii şi adevărul, redate
exemplar de Maestrul de la Câmpina în tablourile sale. Luchian a simţit asta, iar preţuirea pentru
maestru era neţărmuită. Opera grigoresciană a constituit pentru el prima lecție
mare. Pe când lucra în atelierul şcolii în manieră grigoresciană, Luchian a
auzit afirmaţa: ,,Cine se ia după Grigorescu ca el are să ajungă: un amator.’’
Asta înţelegeau mulţi ,,învăţaţi’’ din arta maestrului, dar pe Luchian, ca şi
pe alţi tineri ce aveau puterea de a recunoaşte o adevărată valoare, aceste
vorbe nu aveau cum să-l sperie ori să-l facă să-şi reconsidere scara valorilor.
De altfel, Luchian e bine cunoscut şi apreciat pentru capacitatea sa de a alege
doar ceea ce era bun, folositor şi înălţător pentru edificarea artei sale. O
calitate de invidiat pentru un tânăr artist în formare, aflat în vâltoarea
vieţii, a căutărilor şi a frămâtărilor creatoare. Mare lucru să ştii ce să iei
şi ce să refuzi, când eşti tânăr. Un creator ca Luchian, dotat cu un spirit
sagace, iscoditor și o inteligență artistică deschisă spre adevărul esențial al
picturii, nu putea să nu sesizeze artificialitatea simțirii unora și patosul
participativ al lui Grigorescu. El a preferat mereu expresia frustă,
spontaneitatea acestuia, în defavoarea artificiilor eclatante și edulcorările
prețioase ale unora. Vizitele la maestrul Grigorescu erau adevărate sărbători
pentru tânărul pictor. Caracterul non-finit al unora din lucrări era tocmai
evadarea din dogmele sacrosancte ale academiștilor. A doua mare lecție o
reprezintă influența lui Édouard
Manet şi a mişcării
impresioniste, de unde deprinde cromatica pură și tușele fine de penel pentru a simula lumina reală,
concentrarea asupra impresiilor fugitive produse de motivul redat, preferând pictura în aer liber. Toate acestea îl
vor face cunoscut drept pictorul impresionist Luchian. În 1889 obține, la examenul de absolvire, medalia de bronz. În toamnă
obține o bursă de studii la München, iar în drumul său face un popas la Viena,
unde e atras de opera decorativă a fraților Gustav și Ernst Klimt. E însoţit de
colegii Oscar Obedeanu şi Ludovic Dolinski. Îşi continuă drumul spre München.
Rămâne o vreme, închiriază un atelier şi evoluează sub îndrumarea profesorului
Johann Casper Heterich. La Münchenul acelor vremuri, academismul își trăia,
agonic, ultimele zile. Jugendstilul, Art-nouveau-ul, apoi Expresionismul vor
dinamita inerțiile academismului, orientând arta sfârșitului de secol XIX pe
alte făgașuri. Arta clasicilor din muzee şi o mlădioasă stăpânire a desenului –
cu asta s-a ales din capitala Bavariei. Sufletul său dornic de emoții
înălțătoare a găsit în muzica lui Richard Wagner momente de inspirație şi
îndrumări creatoare. Dintre
pictorii aflați la München, numai cu Vermont şi-a reînnoit prietenia şi i-a
fost alături în momentele mai grele. Întrucât bursierii aveau obligaţia de a
copia capodopere ale clasicilor pentru pinacotecile din ţară, Luchian a copiat
,,Sagrada
Familia’’ a lui Rembrandt. A mărturisit mai târziu: ,,copiindu-l simţeam că mă înalţ !’’, de
unde reiese, pe de o parte, rigoarea sa artistică, iar pe de alta, dovada unei
sensibilităţi profunde. Dintre micile opera de început ţin să amintesc: ,,Portret
de fetiţă’’ (1885-’86), în care se remarcă libertatea tuşei şi
preocuparea pentru drapajul vestimentar, ,,Doi cai luptându-se’’, din perioada
müncheneză: ,,Cap de copil’’ şi ,,Profil de fată’’, în care ezitările
sunt justificate de insuficienta
experienţă, încă îşi exersa spiritul de observaţie. Întors în ţară, expune
lucrări la prima expoziţie a recent înfiinţatei Societăţi ,,Cercul Artistic’’,
azi Uniunea Artişilor Plastici,
în iarna anului 1890, printre cele 112 picturi, 27 acuarele, pasteluri şi
desene, 23 sculpturi. În Catalog figurează cu 5 lucrări. Participă apoi la
epoziţia din 1893. În martie-aprilie 1894 deschide o mică epoziţie în atelier.
La București, ca și la München, Luchian auzise de atmosfera de la Paris, unde
coloniile de pictori protestau împotriva artei oficiale în numele
individualității personale și a creației. Saloanele oficiale erau asaltate de o
pictură nouă în dezacord cu dogmele academice. Refuzații și-au organizat
propriul salon. Astfel E. Manet e declarat de un grup de tineri portdrapelul
unei noi mișcări artistice: Impresionismul – în care lumina era decretată
principalul personaj al tabloului. Nerăbdarea lui Luchian de a-i vedea pe
impresioniști fusese stimulată de opera grigoresciană, de discuțiile din presă
asupra creației lor, dar și de viziunea la München a lucrărilor lui Manet. La
Paris, Luchian ia parte la o serbare a Ligii
Culturale, vede expoziții și cutreieră muzee. După moartea mamei, dornic de
o şcolarizare mai serioasă, pleacă la Paris şi studiază la Academia Liberă Julian, înfiinţată în anul naşterii pictorului:
1868. Coloritul şi tratarea mai vibrantă a atmosferei din natură le deprinde
aici, legând ceea ce vede acolo de ceea ce învățase de la Grigorescu. E atras
de muzee, de viaţa mondenă şi dezvoltă pasiunea pentru cursele de velocipede,
pe care le urmăreşte şi la care participă. La Paris duce o viață mai plină şi
mai rodnică în efervescența artistică mai reală şi mai inspiratoare decât la
München. Pe Luchian îl ştim şi ca sportiv profesionist. În februarie 1892, sub
evidentul impuls grigorescian, realizase o compoziție de mari dimensioni: ,,Un convoi la Plevna’’, lucrare
destinată Salonului parizian din acel an, lucrare vrednică de apreciat pentru
ansamblul compozițional și pentru modul ingenios de sugerare a mișcării și
coloritului. La Academia Julian studiază
la clasa pictorilor W. Bouguereanu și Tony Robert Fleury, iar de acesta din
urmă s-a atașat după o vreme, căci socotea mai expresivă dispunerea culorii pe
suprafață cât mai păstos. La fel cum opera grigoresciană fusese pentru Luchian
prima mare lecție, nici impresioniștii și nici arta din gruparea Nabis nu l-au
lăsat indiferent. Toate aceste influențe imediate sau ecouri din arta celor
vechi se vor topi în materia originală a propriei viziuni – etapa finală de
cristalizare a operei. În pictura luchianească se pot identifica perioade
diferite de adeziune la formula impresionistă, de pildă lucrările din anii
1897-’98, 1902-’04. Aceste lucrări poartă pecetea inconfundabilă a viziunii
luchianești, plămădită printr-o superioară sinteză personală, al cărei
principal element îl constituie un fel propriu de a reacționa la motiv, de a-l
înnobila prin transfer de afectivitate. Temperament profund și original, artistul s-a
căutat îndelung și s-a găsit cu greu. Geniul lui nu ține de spontaneitate, ci
de profunzime. Arta românească, după succesivele momente de sincronizare cu cea
franceză, după ce își aflase timbrul propriu prin Grigorescu și Andreescu,
aștepta un nou profet, un continuator. Și astfel, cu Luchian, se completează celebra triadă. Atât Grigorescu, dar și Luchian, prin forța lor de sugestie
și noutatea creației, au devenit niște veritabili maeștri, ,,predând’’
generațiilor succesive de pictori, chiar dacă oficial nu au făcut-o.
Când apele vieții artistice se tulbură, agitate de C.I. Stăncescu,
președintele de onoare al Cercului Artistic, artiștii protestează, iar în
martie 1895, își aleg altă conducere. Astfel Luchian devine vicepreședinte, alături de C. Aricescu.
Cu această ocazie își impune cu adevărat personalitatea, dar ceea ce urmărește
acum pictorul e orientat exclusiv spre edificarea propriei opere. În iunie 1895
participă cu șase lucrări la Expoziția artiștilor în viață. În
mediile artistice, atmosfera devine din ce în ce mai încărcată, iar momentul
revoltei era aproape. Artiștii tineri se grupează în jurul lui Luchian, iar el
s-a văzut, dintr-o dată, în fruntea lor. Se repeta, aproape identic, povestea
lui Manet.
Omul şi Creatorul Luchian
Rareori a existat o atât de vie şi semnificativă potrivire între om şi operă,
între viaţa artistului şi întreaga-I creaţie, ca în cazul pictorului Luchian.
Mai des se întâmplă ca biografia să fie săracă în evenimente, monotonă, iar
opera mai bogată. Raportul complex dintre biografie și momentele succesive de
cristalizare a viziunii picturale, evidențiază și disponibilitățile călătorului
Luchian. Astfel, drumurile lui se pot identifica cel mai bine în operă. Încă de la primele încercări artistice s-a
simțit atras de natură, de peisaj. Schițe și mici compuneri ilustrează
preocupările vacanțelor în Bărăgan. Portretele de început evocă anii
școlarității müncheneze, iar atracția pentru cursele de cai și întrecerile de
velocipede se materializează artistic. Fiecare nou drum în țară echivala cu momentul fast al creației,
însemnând câteva locuri în geografia spiritului românesc, înnobilându-le prin
fapta miraculoasă a artei. Prin Luchian anodinul a devenit cu adevărat
exemplar.
Prieteni buni ai pictorului, Virgil Cioflec, Tudor Arghezi, Nicolae Tonitza,
au conturat, cu dragoste și expresivitate literară, liniile mari ale acestui
particular destin. Mărturiile lor au calitatea reconstituirii ambianței în care
a trăit omul și s-au plămădit capodoperele. Informații valoroase și opinii au
oferit și Petru Comanescu, Gala Galaction, Jacques Lassaigne și Theodor Enescu,
acesta din urmă fiind cel mai avizat cunoscător al operei luchianești.
Paleta atât de bogată în culori şi sentimente, tragediile conturate discret
ori dezvăluite brutal, pasiuni şi dureri, candoare şi duioşie, întregul univers
al creației luchianeşti îşi găseşte azi o nouă strălucire în dragostea şi
interesul unui public nou, însetat de frumos. Plinătăţii şi dramatismului operei luchianeşti le
corespunde o viaţă de o mare bogăţie sufletească şi o înaltă ţinută etică.
Acest iubitor al omului, a naturii, fire dreaptă şi de o neîntrecută demnitate,
a avut o soartă schimbătoare, cu uluitoare contraste de bucurie şi avânt,
zbucium şi disperare. Condiţiile de viaţă i-au pus la grele încercări trăirea
sufletească şi rezistenţa fizică, ameninţându-l, prin mizerie şi boală, cu
stăvilirea putinţei de a mai crea. Omul blând, duios, mărinimos a fost nevoit
să cunoască amărăciunea, revolta şi în împrejurări tragice să dea o luptă
titanică pentru a-şi păstra integritatea morală şi a se desăvârşi ca artist. Era
scump la vorbă, dar cuvântul său cântărea greu și era caustic cu mediocritatea.
A dat dovadă de imense resurse spirituale luptând eroic pentru creație.
Dintr-un liric luminos şi cald a ajuns uneori la viziuni dramatice, chiar
tragice, oglindindu-şi existența. Acela pe care pictorul şi critical N. N.
Tonitza, şi nu numai el, îl socotea ,,cel mai rafinat colorist din neamul
nostru şi unul dintre marii simfonişti ai culorii din Europa’’, a dat cu timpul
imaginilor sale cutremurătoare răsunete afective şi semnificații de un înalt
ethos umanist. Un autentic revoluționar, unul dintre cei mai importanți artiști
naționali, posesorul unei genialități orientate exclusiv spre punerea în
valoare a minunii și frumuseții naturii în toate formele ei, maestrul Ștefan
Luchian a creat cu spontaneitate și miraculoase culori, în pastel, acuarelă și
uleiuri, peisaje cu străluciri minerale, dar și vaporoase transparențe. Astfel,
peisajele de la Brebu conțin cea mai elevată expresie a liricului devenit
pictural. Acesta fiind și unul din motivele pentru care și-a câștigat
supranumele de Poet plastic. Jacques
Lassaigne îl considera ,, omul cel
mai deschis la nou, cel mai conștient la problemele universale, cel care
restabilește legătura cu tradiția istorică, firească a artei românești, nu prin
reînvierea virtuților unei epoci sau ale unui studiu de viață depășite, ci
aplicând prezentului calitățile native de spontaneitate, de simț al culorii, de
dragoste pentru ființe și pentru natură.’’ Dar câţi nu au fost fascinaţi de
minunile zămislite de mâna fermecată a maestrului, dar şi de tragica sa
poveste? Câţi tineri nu au găsit în opera sa drumul spre propria artă, şi câţi
nu continuă să o facă?
Luchian – o viață plină de
frământări creatoare şi de înalte năzuinți
Totdeauna solidar cu cei aflați în
suferință şi nedreptate, în lupta pentru adevăr, dreptate şi frumusețe, opera
şi biografia sa cuprind o măreție adânc umană, un lirism şi o dragoste ce
îmbrățişază cu inteligența şi simțămintele omului şi măiestria artistului ceea
ce a fost mai autentic în vremea sa şi mai inspirator în înfățişarea
naturii. Biografia sa are momente zguduitoare şi mărețe ca cea a lui Rembrandt,
Van Gogh, Gauguin sau Eminescu şi Paciurea. Pictorul nostru face parte din
categoria artiştilor de mare omenie. Opera sa oglindeşte, interpretează,
transfigurează bucuriile şi suferințele prin care a trecut omul, clipele de
strălucire şi de frământări creatoare. Biografia sa relevă conținutul adânc
uman al vieții şi operei nefericitului pictor, răsunete puternic afective ale
imaginilor sale, experiențe din care s-au construit, cu o măiestrie
pilduitoare, tragismul din viață în semnificativele autoportrete, portrete,
revolta şi protestul social consemnate în compozițiile cu muncitori şi țărani
asupriți. Multe dintre tablourile sale îşi au geneza în propriile experiențe de
viață şi de artă, sunt rezultatul unor mari trăiri spirituale, a unor nobile
căutări intelectuale şi artistice, de aprigă muncă. Artist cult şi de mare
sensibilitate, el ş-a pus gingăşia şi gândirea, bunul gust şi ştiința în operă,
mereu corelând viața cu arta, îmbogățind reciproc, în numele unor înalte
aspirații. Luchian ilustrează nu
numai arta vremii sale, ci valorifică tradiția poporului său şi deschide porți
viitorului. Ilustrul nostru înaintaş, martor al începutului modernismului în
pictura românească, pictor realist, sensibil şi plin de vigoare creatoare, a
exercitat prin prisma operei sale o puternică influență asupra dezvoltării
ulterioare a picturii noastre. Spirit novator, Luchian a dus pastelul pe o
treptă superioară. Artistul a folosit de timpuriu, pe lângă pictura în ulei, și
alte tehnici grafice. Ulterior prin opera sa, pastelul românesc cunoaște împliniri cu nimic mai prejos decât ale
lui Degas. Aceste lucrări anticipă specificul peisajelor de mai târziu. În
pasteluri a surprins esențialul: starea de ingenuitate a peisajului aşa cum o
făcuse şi Grigorescu. Nu era doar o coincidență că s-au întâlnit în acelaşi
areal geografic şi că fiecare a înțeles miracolul naturii. Puțini au fost aceia
care au înțeles că în evoluția picturii lui Luchian, campania de la Brebu
echivala cu moment esențial. Era atras de orizonturile îndepărtate ale câmpiei
și de unduioasa linie a dealurilor subcarpatice, de lanurile nesfârșite,
smălțuite cu flori însângerate de mac, de mișcarea norilor ori de copacii
fragili, solitari. Unele motive realizate în pastel, vor fi reluate de artist,
tălmăcindu-le în limbajul culorilor de ulei, ca ,,Fântâna de la Brebu’’, de pildă. În definirea şi mai pregnantă a
viziunii, a stilului, răstimpul din tihna mănăstirii părăsite şi împrejurimile
ei, i-au adus, o data în plus, limpeziri şi cristalizări definitorii.
Dornic de a folosi învățămintele muzeelor şi a expozițiilor, de a deprinde
adevărul din tumultul atâtor încercări de înnoire a artelor, Luchian a trait cu
adevărat problemele esențiale ale artei. L-au interest multe pentru a allege
ceea ce socotea rodnic împlinirii sale. Uimit de arta lui Grigorescu, în a
cărui sinteză intrau şi unele învățăminte venite de la realistul Coubert şi de
la impresionişti, dar contopite cu simțămintele pentru natură al popoului său
şi cu propriul lirism, Luchian s-a oprit mai cu seamă asupra picturii franceze
de după anii de formație ai lui Grigorescu. La nivelul constituirii stilului,
ca efect al personalizării picturii, elementele de art-nouveau se pot depista
în opera sa imediat după întoarcerea de la Paris. Alegoria de sugestie
simbolistă utilizată acum e preferată și în panourile decorative. Elementele
simboliste și de Artă 1900 coexistă în spațiul acelorași compoziții cu altele
ce pot fi revendicate altor curente sau influențe pasagere. Preferința pentru
motivele florale, portretele feminine în ambianță vegetală, sinuozitățile
ductului, cât și apelul prevalent la expresivitatea pastelului pot fi și dovada
adeziunii la formula realistă, impresionistă. La noi, arta 1900 a cunoscut,
prin Luchian, câteva reușite, fiind o dovadă a permeabilității artiștilor
români la inovațiile stilistice înregistrate de arta europeană în ansamblul ei.
Cu timpul maniera a devenit manierism.
Înălțat deasupra suferinței
Din 1896, pe cerul, până acum senin al existenței sale, se adună,
înnvolburându-se, primii nori. Tunete vagi, îndepărtate, anticipă furtuna. E
nevoit să-și schimbe iar adresa, dar nu pentru ultima dată, căci o va mai face
de câteva ori până să-și afle locul. Era dornic de noutăți, extravaganțe și atras de inedit în peisajul monden.
Luchian era un artist dispunând de o tehnică largă și nețărmuită de nici un
prejudiciu, un simțământ adânc și o concepție simplă, dar puternică. Puterea
lui rezidă în talentul coloristic. Se observă importanța pe care o are arta
inaugurată de el în țara noastră și influența pe care aceasta o va exercita
asupra tinerelor generații. Luchian era independent și modern, iar Alexandru
Bogdan Pitești îl considera un ,,admirabil colorist, un spirit liber, nutrind
idei revoluționare.’’ Cronicarului Gal i se părea că atât ,,Vedeta’’, ,,Efect de soare’’, cât și pastelurile ,,Liniște’’ și ,,În alte
vremuri’’, îl recomandă ca deschizător de noi căi în arta românească. Încet își pregătește ieșirea din scenă un
sportiv, lăsând locul unui tot mai competitiv creator. Acum începe să
prețuiască valoarea timpului. În martie 1897, semnează cu C. Artachino și C.
Pascally, pentru zugrăvirea bisericii catedrale din Alexandria. La 3
septembrie, pentru zugrăvirea bisericii catedrale din Tulcea. În decembrie
primește comanda unor portrete istorice, multiplicate prin cromolitografiere.
Între timp lucrează desene și pictură în ulei. În 1898, liderii Societății
,,Ileana’’, anunță o cuprinzătoare expoziție cu participare internațională, în
care figurează și Luchian. Acesta generând cele mai vii discuții și dispute,
întucât cele 20 de opere expuse, diverse tematic, dar unitare stilistic,
conturau o viziune. Pictorul își găsise timbrul specific, lucrările lui
detașându-se din contextul amorf și lipsit de personalitate al expozițiilor de
atunci. A expus: ,,Un transport din timpul
campaniei de la 1877’’, ,,Torcând’’,
,,Car cu fân’’, ,,Vălenii de Vale’’, ,,Melancolie’’, ,,Mahalaua Dracului’’. Aceasta din urmă e o replică la tabloul
,,Dâmbovița înainte de canalizare’’ a lui J. Alpar (1895). Diferența constă în
colorit și tușă. E același motiv cu o altă rezolvare. Dacă Alpar e permeabil la
pitoresc, Luchian dovedește sensibilitate pentru dramatismul imaginii. Unul
descrie, celălalt interpretează.
Mutațiile psihologice şi comportamentale intervenite în felul de a fi al
artistului de după declanşrea bolii,
începând cu anul 1901, au o consecință direct asupra picturii. Asta l-a codus
către înțelegerea unui unui adevăr simplu: cu cât omul va fi mai îngenuncheat
de boală, cu atât creatorul va trebui să se înalțe deasupra suferinței. Transfigurarea
suferinței sale într-un foc lăuntric a împrumutat culorilor strălucirile unice
ale spiritualității. Căci dincolo de OM și de limitele sale există, etern și
desăvârșit, CREATORUL. Geniul lui Luchian s-ar rezuma pe o conștiinciozitate și
o preoccupare de a-și cunoaște profund meseria. După ce ani în şir a fost
ignorant până aproape de pragul uitării desăvârşite, după declanşarea
ireversibilă a bolii, despre insurgentul pictor a început să se vorbească în
mediile artistice ca despre un clasic. Faptul că incontestabilul pictor
national, N. Grigorescu, se arătase interesat de opera lui nu a trecut
neobservat de opinia publică. Confrații l-au privit cu o tot mai mare atenție,
colecționarii l-au vizitat mai des, iar în jurul său au început să se țeasă legende
ce dăinuie şi azi. În mai 1906, împreună cu alți 8 artiști, primise o distincție oficială:
Medalia Bene Merenti clasa I. Cerul mereu agitat de furtună al existenței sale
se însenina treptat. Devenise cel mai însemnat pictor român în viață. Din păcate,
nu se afla departe de vremea crepusculului. Expresia spiritualizată vine nu din
suferință, ci din trăirea sublimată a artei. Admirabil e că lucrează până în
ultima clipă, nu-și pierde luciditatea și nici binecunoscutul simț al umorului,
chiar dacă se afla în suferință. Tinerii pictori veneau la el ca la un adevărat
maestru. În fața lumii nu exterioriza suferința cauzată de dificultatea tot mai
accentuată de a mai mânui penelul. Era fericit atâta timp cât mai putea așterne
pe pânză măcar o tușă. Chiar și în cădere oamenii, artiștii, pot fi sublimi,
iar tragicul poate fi grandios.
,,Luchian – incontestabil cel mai genial dintre artiștii noștri.’’ (Leo Bachelin)
Bachelin sesiza și unele noutăți ale viziunii luchianești. Lumina, atât de
dragă impresioniștilor, trebuie să rezulte nu din valori, ci din acordurile
tonale, deoarece culoarea conține lumină. În ce privește diversitatea tematică,
conchide: ,,ceea ce dă unitate expoziției sale e, de o parte, o tratare amplă,
o tușă sumară și sigură, o lovitură de penel plină de vervă, iar pe de alta, un
sentiment foarte personal al naturii, al culorii și al motivului tratat.’’
Eduard Grant îl privește pe Luchian din perspectiva filiației grigoresciene.
Dar chiar și atunci când se mișcă în spațiul aproximativ al acelorași motive,
Luchian obține efecte contradictorii. Theodor Enescu socotește că Manet a
influențat cel de-al doilea moment al cristalizării viziunii picturale
luchianești, prin prelucrarea, în manieră proprie, a unor opere aparținând
șefului școlii impresioniste. Apoi, al treilea și cel mai important, e cel pe
care pictorul l-a făcut prin revelația propriei identități creatoare. Alexandru
Busuioceanu socotea că viziunea picturală luchianească derivă din studiul
atent, profund, al picturii lui Manet. După 1896, ecourile viziunii lui Manet
se pot identifica mai lesne, dar filtrate și contopite în personalitatea
originală a pictorului. Studiul de caz
de la Curtea de Argeș pentru lucrul de la catedrala din Alexandria, din vara
anului 1898, îl vor fi făcut pe Luchian să reflecteze, mai profund asupra
propriului destin, văzându-se în fața unuia dintre marile mituri ale poporului
nostru: cel al meșterului Manole. Numai sacrificându-te îți poți îndeplini
opera – un vechi adevăr ce se naște cu fiecare artist și se verifică, dramatic,
în fiecare creație menită să înfrunte timpul. Iar opera luchianească își
încheagă, din elemente disparate, propriul edificiu. ,,Pictorul cunoaște viața
reală, cu toate amărăciunile ei, dar caută veșnic să arunce asupra ei vălul alb
al poesie sau vălul magic al culorilor, fiindcă Luchian e un admirabil colorist
și caută să pună, în tot, ceva din el’’, spunea Al. Bogdan Pitești, cel care a
apucat să-l cunoască bine pe artist. Cu lucrul alături de C. Artachino de la
biserica Brezoianu, din mai 1900, se oprește incursiunea pictorului în tainele
picturii murale. Monumentul nu a rezistat timpului. Dar situația atracției sale
momentane pentru arta decorativă e alta. Formula stilistică Art nouveau se potrivește unor încă
necunoscute predispoziții pentru decorativ. Astfel, în 1901 execută un panou
decorativ pentru abia terminatul Palat al
Funcționarilor Publici, urmat de încă patru destinate locuinței lui Victor
Antonescu. La nivelul constituirii stilului, ca efect al personalizării picturii,
elementele de Art nouveau se pot
depista imediat după întoarcerea de la Paris.
Prin suferință și creație a putut aspira spre absolut… Odată cu trecerea timpului, Luchian a trăit și a gândit ca un ales
al soartei. El e interesat să creeze mai cu seamă o ambianță decât să comunice
o stare de suflet. Opera sa își încheagă, din elemente disparate, propriul
edificiu.
Cucerit de mitul eminescian
La fel
ca mulți tineri intelectuali ai vremii, Luchian a fost și el cucerit de
universul eminescian, declarându-se un mare admirator al poetului. El a înțeles
spiritul romantic al poeziei eminesciene. Astfel artistul îi dedică
Luceafărului un portret. Am
dezvoltat acest subiect într-un amplu articol publicat în mai multe ziare și
reviste de artă din țară, întrucât l-am considerat demn de a fi prezentat
individual. Ediția a II-a a Poeziilor
lui Eminescu purta numeroase adnotări, semn că pictorul reflectase îndelung
asupra frumuseții și profunzimii versurilor. Deseori sublinia imaginile
metaforice preferate sau nota: ,,concepție
genială!’’. Uneori lăsa lucrul deoparte și scria chiar el, poezia ,,Sub
cămăși de borangic’’ fiind publicată în nr. 1 din 1890 al revistei ,,Generația
viitoare’’.
Din tainele creației
,, … lucrările lui sunt contrasemnate de acel sever şi mare verificator:
Adevărul.’’ (N.
Iorga)
,, Luchian a pictat ceea ce nu i-a
fost dat să trăiască: plenitudinea vieții.’’(Cisek) Până la Luchian, în
pictura românească peisajul marin fusese oarecum ignorat. El descoperise
frumusețea profundă, misterul, cel dintâi al marinelor, apoi, drumurile către
mare se vor deschide larg în fața pictorilor. A pictat marine la Constanța,
Techirghiol și Tuzla, îndârjit și cu spor. De aici figurează pânze esențiale în
configurația de ansamblu a creației: ,,Mare la Tuzla’’, ,, Techirghiol’’,
,,Case la Constanța’’, ,,Răsărit de soare pe mare’’. E preocupat să vadă
simultan locul și spiritul lui. Tot ceea
ce a realizat mai de preț în ultimii ani în casa din Primăverii are valoarea
unui testament. Fiecare tablou terminat era o nouă pagină din jurnalul unei
existențe ajunsă la soroc. Florile, atât de miraculoasele flori ale lui
Luchian, sunt echivalentul iluziilor unei vieți pierdute, dar și argumentul ei.
Singur în fața infinitului, el se apără doar cu fragila corolă a unei anemone…
Când pictează, susține un monolog tragic. Luchian a zăbovit, primul, iscodind
frumusețea stranie a unei flori – anemona: simbolul a ceva ce piere, metafora
propriei existențe. Vasul cu trandafiri – o ofrandă adusă bucuriei de a fi,
generează o atmosferă elevată, o tinută aristocratică, o altă metaforă a
propriului chip. ,,În portretele florilor,
Luchian și-a revelat enigma.’’ (Arghezi) Spre sfârșit, pictează doar flori,
căutând în ele coțul de natură pe care și-l mai poate permite. Le are mereu
prin preajmă și prin ele își exprimă setea de viață. Luchian e un poet al
orelor calme. Arta lui se împlinește, asemeni lui Grigorescu, sub zodia
luminii. Prefera să picteze flori decât cataclisme… A dus anodinul la rang de
subiect plastic, asumându-și estetica banalului, a înnobilat motive comune și
le-a impus apoi unei întregi generații de artiști. Pictorul Cornescu îl ajută
să ducă mai departe istovitoarea chemare a artei lui, îi leagă penelul de
antebraț. În acest chip dramatic s-au născut multe capodopera cu flori,
lucrările ,,Interior’’, ,,Lăutul’’, ,,Fetița cu portocală’’. La expoziția din 1912 de la Ateneu, a trimis 7 tablouri cu flori. Expune și
alături de tânărul Dărăscu, față de care a arătat prețuirea și încurajarea pe
care Grigorescu i le-a arătat lui. Astfel cinstea memoria maestrului său, a
cărui moarte l-a afectat mult. Luchian știe că cea mai tulburătoare imagine din
natură e chipul uman, dar el pretinde portretului altceva: desprinderea de
aparența iluzorie și sondarea lumii lăuntrice a modelului, cu renunțarea la
indentitatea strict fizionomică. El reține doar datele fizionomice absolut necesare individualizării
caracterologice. Pictorul trăiește ceea ce exprimă. Economia mijloacelor de expresie tinde spre
sinteză, dar se știe cât de tulburător de complex e un lucru simplu ! După
acest concept își clădește Luchian întreaga operă. Concepția asupra portretului
pare cristalizată încă din 1901. De atunci datează una dintre capodoperele pictorului: ,,Safta florăreasa’’, în care se distinge
maturitatea și originalitatea viziunii, tehnica impecabilă a analizei
psihologice și preocuparea pentru o gamă cromatică restrânsă, dar expresivă; se
diferențiază net de lucrările anilor 1895. Personajul de decupează pe un fundal
prea puțin vibrant, neutru, cu o reliefare a formelor decisă, ce degajă o
vitali tate reală. O undă de melancolie transpare din privirea tinerei,
dându-ne cumva acces la datele biografiei afective ale ei, dar și ale
pictorului. Pentru că, să nu uităm, Luchian se conctruiește pe sine prin operă,
pune câte ceva din el în fiecare. Se zidește în propria operă, spre a continua
să trăiască veșnic. Își risipește cu înțelepciune eul profund și împrumută
modelelor tot ce are el mai de preț: umanitatea.
Personajele feminine, de o tipologie evocând idealul de sugestie a la Belle
époque, vor prolifera în întreaga sa portretistică. ,,Interior’’, o compoziție pentru care i-a pozat nepoata Laura Cocea,
se circumscrie acelorași exigențe de stil Art-nouveau, la fel ca ,,Femeie în alb’’ (1898) și ,, Femeie în grădină’’. Femeile pictate de Luchian sunt
întotdeauna frumoase, dar au un alt fel de frumusețe în raport cu idealul
grigorescian, de pildă. Liric în pastelurile fragile, ușoare și proaspete, dar
rezistente în fața timpului, schimbă deseori expresia comunicării în uleiuri. Prin vis, fantezie și decorativ, își
edifică propia viziune picturală. Odată cu Luchian socotim că limbajul picturii
e universal, că natura s-a reinventat prin culoare. Bătăile cu flori, o modă a
timpului, au fost imortalizate în lucrarea ,,Bătaie cu flori la Șosea’’ – ochiul a surprins spectacolul și l-a
eternizat.
Cu modestie, ,,Un
zugrav’’ – un nume, o capodoperă
Iarna 1906-1907 s-a dovedit foarte grea pentru pictor, dar face totuși
eforturi să lucreze. Pe șevalet se afla ,,Un
zugrav’’ - își scrutează îndurerat viața, oglindită pe chipu-i transformat
prematur de boală, și caută să descifreze limiile aspre ale propriului destin. Dacă scrisorile lui sunt prezumtive pagini
ale unui jurnal deghizat, autoportretele au sensul unor antimemorii. El își scrutează
retrospectiv viața și reține experiențele exemplare. Autoportretele sunt mai
degrabă refuzuri ale confesiunii sentimentale decât copleșitoare autobiografii.
Prelungiri ale eului, portretele sale sunt totodată răspunsuri la întrebări
fără răspuns. El nu acceptă să-și picteze suferința. Ambiția lui e mare: vrea
să confere un chip destinului, nu cu resemnare obedientă, ci cu o dimensiune
tragică generată de conștiința sinelui. Diferite ca motiv pictural, portretele
lui sunt uimitoare ca stil datorită respectării exigențelor limbajului. Era preocupat de perfecta adecvare a
mijloacelor plastice la subiect. În Expoziția Tinerimii Artistice din martie 1907, Luchian a figurat cu 10
tablouri, printre care un ,,Autoportret’’, cum îl intitulase inițial. Se adunaseră
însă multe lucrări slabe ale altora și atunci Luchian ar fi exclamat: ,,Între atâția pictori să mai fie și un zugrav
!’’, și așa i-a rămas numele. ,,Un
zugrav’’ – cel mai bine construit portret psihologic din lume, e o metaforă
a destinului de creator, iar nu a unui anume om. Dar nu ne propune oare
artistul masca geniului? Accentul e plasat pe un element anatomic de mare
valoare: mâna – care poartă penelul și amestecă miraculoasele culori, prin ea
materia amorfă se transformă în fior al vieții. Tușele ample, păstoase, devin
aproape forme în sine. Juxtapunerea lor fluentă lasă a se întrevedea traiectul
pensulei. Sursa de lumină e atent studiată, cum i-ar fi plăcut lui Mirea. S-a
înfățișat cu penelul la piept, prin care dovedește iubirea pentru pictură precum
și adevărata sa identitate. Prin el a conferit un nume lucrurilor simple,
propriei sale vieți. Portretul interior, semn de măiestrie și capacitate
analitică, își relevă amplitudinea expresivă. Luchian ne face să ne simțim
implicați în dramatismul propriei existențe. Astfel, crează imaginea sublimată
a unei căutări: a sinelui și a lumii. Tot așa cum, în peisaje și în tablourile
cu flori, putem desluși alte și alte ipostaze ale eului creator. Și florile și
portretele și peisajele marine ori carpatine sunt cu totul altceva decât s-a
văzut până la el. Culorile au o vibrație aparte, strălucesc sau mângâie
privirea.
Culorile se întunecă treptat
…
Boala evoluează, lucrează tot mai puțin. Primește vizitele prietenilor Al.
Bogdan-Pitești, Dărăscu, Arghezi, Tonitza, Steriadi, Ressu, dar și vizita
simbolică a lui Enescu. Asistă neputincios la comerțul cu propria artă. E la un
pas de arest când primește acuzația că ultimele lucrări semnate de el i-ar
aparține lui Cornescu. Cu
toate acestea, el s-a retras discret, demn, în noptea de 27 iunie 1916, în
lumea elizee a creației sale. Dar când s-a așternut întunericul peste ființă,
s-a ivit o lumină tot mai puternică peste artă. Prin sinteze succesive, Luchian a
dat un chip nou picturii naționale. Apariția sa în arta românească s-a produs
într-un moment de criză și a evoluat dincolo de limitele vremii sale. A
triumfat prin artă într-o lume în care banul și favoritismul cârmuiau și nu
valorile intrinseci. Prin originalitatea viziunii a impus o cale aspră spre
marea artă. Puțini au fost capabili să-l urmeze, iar cei ce au făcut-o, au
cunoscut au cunoscut gustul amar al sacrificiului, dar și bucuria creației.
Opera lui are valoarea unui tulburător autoportret. Imaginea creatorului s-a
risipit în fiecare tablou și doar conturul ei de ansamblu ne înfățișează, cu
uimire, adevărata dimensiune a Zugravului.
La Ștefănești, în apropierea
garnizoanei, s-a deschis ,,Muzeul memorial Ștefan Luchian’’. Câteva obiecte ce
i-au aparținut sunt martorii vieții de bucurii și chinuri, evocă o lume ce a
fost. Muzeul a devenit o importantă colecție de artă, pe măsura celui ce semna,
smerit, ,,Un Zugrav’’. Ștefănești a devenit un loc pentru eternitate. Lecția și
opera lui Luchian sunt însă
prea vii ca timpul să le poată altera vreodată strălucirea !
Cosmina Marcela OLTEAN