Andreescu – un destin aparte …

Personalitatea impunătoare a unora dintre artiștii noștri nu constă atât în bogăția biografiei cât în performanțele artistice înregistrate și a valoroasei contribuții la îmbogățirea comorii noastre naționale. Pe când unii au fost uitați, sau au rămas în istoria artei ca simplii epigoni, căci munca lor nu a avut puterea de a supraviețuii timpului și criticilor, alții, deși au studiat mult în străinătate, nu au avut succes în a pune în practică învățăturile acumulate, remarcându-se doar prin faptul că au lucrat alături de artiști străini consacrați. Iar apoi sunt artiștii greu încercați de soartă, care au și contribuit cel mai mult la moștenirea noastră artistică. Adesea, artistul adevărat, cu sclipire de geniu, îl găsim în omul modest, dar foarte bogat din punct de vedere spiritual și artistic. Acesta este și cazul pictorului Andreescu.

Linii de portret

Ion Andreescu, născut la 15 februarie 1850, București, a fost un pictor și pedagog român, membru post-mortem al Academiei Române (1948). A urmat și el cursurile Școlii de Arte Frumoase din București, condusă de Aman, iar din 1872, devine profesor la catedra de desen liniar și caligrafie a Seminarului episcopal din Buzău. În 1873 se transferă la Gimnaziul comunal ,,Tudor Vladimirescu", apoi, în 1875, la școala de meserii din aceeași localitate. La sfârșitul anului 1878 pleacă la Paris, unde frecventează cursurile Academiei libere Julian. Verile pictează la Barbizon, unde se întâlnește cu Nicolae Grigorescu, și în alte așezări rurale. Scurta sa biografie, marcată de boală și de condițiile materiale modeste, e mult îmbogățită de vocația pentru artă, caracterizată printr-o descoperire târzie a necesității exprimării artistice, care a dus la conturarea unei opere importante ca extensie, matură, unitară, dealtfel, ca sentiment, atitudine și calitate, cu caracter definit, lipsit de ezitări artistice. Pasionat de cuceririle impresioniste, Andreescu s-a bucurat de cea mai fertilă etapă creativă, cu realizări semnificative în perioada petrecută la Barbizon.

Scurtă istorie a Școlii de la Barbizon

Școala de la Barbizon a reunit un grup de pictori francezi la mijlocul secolului al XIX-lea. Numele vine de la mica localitate Barbizon situată la sud de Paris, în apropierea pădurii din Fontainebleau care devine locul preferat de întâlnire și de creație al artiștilor, devenind astfel leagănul unei școli de pictură. Membrii fondatori ai acestei școli au fost Jean-Baptiste Camille Corot, Théodore Rousseau, Jean-François Millet și Charles François Daubigny, la care se alătură încă un mare număr de alți artiști, printre care și maestrul Nicolae Grigorescu. Ca rezultat al operelor lor, peisajul francez se înnobilează. La influența peisagiștilor olandezi și englezi, artiștii barbizonieni situează în prim-plan pictura de atmosferă, renunțând în mare parte la stlul clasicist.

Termenul a apărut pentru prima dată în istoria picturii în anul 1890 datorită lucrării criticului de artă scoțian David Croal Thomson intitulată "The Barbizon School of Painters". De atunci termenul a fost pus sub semnul întrebării de mulți critici de artă, care contestă ideea că ar fi existat o adevărată "școală" de pictură în Barbizon, fiind vorba de fapt de un grup de artiști cu stiluri foarte diferite și din epoci diverse, care au descoperit ca sursă de inspirație peisajele oferite de pădurea din Fontainebleau și din împrejurimile sale.

Dar începând cu anul 1820, tot mai mulți pictori sosesc la Barbizon, localitate care a devenit cunoscută datorită frumuseții sale naturale. Barbizonul devine în scurt timp locul de întâlnire a tinerei generații de artiști. Aici se leagă prietenii și se desfășoară discuții aprinse. Tendința comună este întoarcerea la peisagistică, mai ales sub influența picturii flamande. Artiștii nordici, Pieter Bruegel cel Bătrân și Jacob van Ruisdael, foarte apreciați, sunt cei care au reușit să redea în tablourile lor mai bine decât oricine atmosfera autentică a satului. Rousseau, unul din cei mai importanți membrii ai școlii barbizoniene, considerat fondator al ei, avea multe tablouri în acvaforte ale acestor artiști. O altă importantă sursă de inspirație pentru barbizonieni este arta peisagistică engleză, în special creațiile lui John Constable, care și-a expus la Salonul din Paris în 1824 tabloul intitulat "Căruță cu fân". Pictorii din Barbizon adoptă acuarela reactualizată de peisagiștii englezi, deoarece această tehnică este foarte potrivită pentru pictura în "plein-air".

Ceea ce unește grupul barbizonian în afară de cele amintite este și răzvrătirea împotriva autoritarismului: refuză academismul, dar și romantismul. Împreună organizează expoziții cu vânzarea propriilor tablouri și editează un ziar propriu. În hanul lui Père Ganne, refugiul preferat al artiștilor, au loc discuții aprinse privind actualitățile în artă și literatură. Théodore Rousseau explică astfel concepțiile despre pictură: "Arta noastră reușește să atingă patosul, sentiment pe care ne străduim să îl găsim prin sinceritatea portretului, prin prisma adevărului dur. Ne străduim să studiem cu toată inima, visăm viața și nu copiem ceea ce vedem cu precizie matematică, ci simțim și explicăm lumea reală, fiind condamnați să nu o putem ocoli."

Influența barbizonienilor depășește în curând granițele Franței. La Barbizon sosesc artiști din nordul Europei și din Statele Unite ale Americii. Pictorul român Nicolae Grigorescu descoperă localitatea Barbizon în 1862, unde rămâne pentru câțiva ani. Sosesc la Barbizon pentru un popas mai scurt și pictori cehi, maghiari, elvețieni, belgieni și polonezi. "Școala" de la Barbizon se deschide pentru lumea întreagă, și deschide totodată drumul pentru impresionism.

Emoție, patos, melancolie ...  

,,Printre pictorii români, cu siguranță nu există personalitate mai atrăgătoare ca a lui Andreescu și destin mai plin de înțelesuri ca al său. El, de fapt, a orientat definitiv arta românească’’. Cuvintele aparținând lui Jacques Lassaigne, unul dintre criticii de artă francezi care s-a ocupat cu pasiune și interes de arta românească, par a fi revelatoare pentru locul deținut de Andreescu în dezvoltarea artei românești moderne și, în egală măsură, pentru modul cum a pătruns marele pictor în circuitul valorilor europene. „Stejarul lui Andreescu” încă mai rezistă vremurilor și se găsește în parcul Crâng din Buzău. Botaniști și iubitori de natură îl îngrijesc pentru a-i prelungi viața. Deși a trait doar 32 de ani, Ion Andreescu a lăsat o operă care demonstrează că este un pictor de un excepțional talent. Creația sa se numără în câteva sute de tablouri: naturi statice, flori, portrete și mai ales peisaje. Pictura sa are un caracter profund, grav și meditativ, asemeni personalității sale, căutând astfel a se oglindi în operă, a-și găsi ,,vocea’’, un limbaj propriu cu care să se adreseze lumii în ideea de a se face înțeles. În lucrarea ,,Stejarul’’, una din capodoperele sale, putem regăsi întrega emoție, patosul reținut, temperamentul plin de melancolie al artistului. S-a  afirmt inclusiv că e primul pictor român cu adevarat modern, fiind în același timp unul dintre punctele de referință atunci când vorbim despre tradiția artei românești. Pictorul s-a stins pe 22 octombrie 1882, la București.

Cosmina Marcela OLTEAN

Ilustratii

Aspiratie

Stagnare

Granita dintre zi si noapte

Eminescu în viziunea luchianească

Ne aflăm, din nou, într-o perioadă în care nu putem să nu ne reamintim de mari valori ale culturii noastre. La data de 15 iunie s-au împlinit 125 de ani de când marele poet Mihai Eminescu s-a stins pentru a străluci ca un luceafăr în cetatea stelelor. Iar la 27 iunie s-au împlinit 98 de ani de când Luchian nu a mai păstrat alte flori pe pânza-i magică. Dar nemuritoarele opere ce le-au lăsat în urmă îi fac să fie mereu vii şi să strălucească tot mai puternic pe cerul culturii şi artei noastre, luminând minţile şi inimile iubitorilor de frumos. Se cuvine, aşadar, să îi cinstim mereu şi să transmitem mai departe din lumina lor.

Cosmina Oltean, Luchian – linii de portret

Un Poet Național și un Poet Plastic al Florilor

 Câți iubitori de frumos nu au găsit alinare, mângâiere și dreptul cuvenit la visare în opera celui ce și-a pus pecetea pe inimile lor: Mihai Eminescu? Pe câți nu i-au ispirat versurile lui, pe câți nu i-au marcat într-un fel sau altul? Unul dintre cele mai frumoase exemple e însuși maestrul Ștefan Luchian. În anii studiilor sale în străinătate, cuprins adesea de meloancolia cauzată de dorul de meleagurile natale, de casă și familie, Luchian își alina sufletul sensibil cu poezia eminesciană. Poetul Florilor, iubitorul de artă, găsea în poezia Luceafărului multe răsunete ale propriilor sentimente și întrebări. De pildă, ediția a II-a a Poeziilor lui Eminescu purta numeroase adnotări, semn că pictorul reflectase îndelung asupra frumuseții și profunzimii versurilor. Deseori sublinia imaginile metaforice preferate sau nota: ,,concepție genială!’’. Uneori lăsa penelul deoparte, găsind timp și pentru condei. Poezia ,,Sub cămăși de borangic’’ a avut mândria de a o vedea publicată în nr. 1 din 1890 al revistei ,,Generația viitoare’’. Dar chiar și așa, cel mai bine s-a priceput să scrie poezii cu penelul său, încălzit de o mână a cărei atigere s-a dovedit a fi magică.

Poezia din cuvinte vs. poezia din culori

De altfel, mitul eminescian cucerea imaginația unui tot mai mare număr de tineri intelectuali ai sfârșitului de secol XIX. Cum putea Luchian să nu se afle printre ei când se simțea atât de legat de poet prin dragostea pentru artă, pentru frumos, natură și oameni, prin tainele creației și aspirația spre absolut? Luchian se arată unul dintre cei mai mari admiratori ai poetului și fiind adânc impresionat de sfârșitul tragic și nedrept al acestuia, ia hotărârea de a-i dedica un portret.

Îi recita cu nesăț versurile și fermecat de cele cu care se încheie poemul ,,Din valurile vremii’’, simte nevoia a-i aduce un omagiu: desenând chipul poetului. Îl înfățișează interiorizat, aplecat asupra lui însuși, cufundat în visare, cu ochii închiși, cutremurat de meditație… Imaginea, desenată cu fine trăsături și modelată de umbre vaporoase, reflectă nu numai sentimentul poetului, ci și atitudinea creatorului față de poet. Figura Poetului pare aureolată de raporturile subtile dintre lumină și umbră – contrast tipic romantic, subliniind viața lăuntrică a personajului. Astfel maestrul oglindește pe acest chip însuși tâlcul poemului, dar totodată ceva din sine, rememorând la rându-i povestea de dragoste, neîmplinită, cu Cecilia, marea sa iubire. Apoi, pentru a fixa și mai precis ceea ce se stăduise a transmite prin portret, scrie pe desen ultimele două versuri ale poemului:

,,Zadarnic după umbra ta dulce le întind:

Din valurile vremii nu pot să te cuprind.’’

Luchian caută astfel să recheme ,,din valurile vremii’’ chipul lui Eminescu. Dar gestul ce dovedea afinitatea pictorului cu cel mai mare poet al patriei, nu a găsit înțelegere din partea lui Titu Maiorescu, căruia îi trimite desenul cu speranța că ,,marele pontif al Junimii’’ îl va publica undeva, ca un umil, dar sincer omagiu. Din păcate, dorința sa nu se materializează, întrucât Maiorescu pare că nu-i înțelesese gestul și scopul acestuia. Desenul trimis a fost însoțit mai apoi și de o explicație: ,,făcând portretul lui Eminesu, am căutat să-l reprezint așa cum el adesea obișnuia să stea în odaia lui tăcută, lângă masa de brad și să cugete, să trăiască în lumea ce o visa. Departe de a face numai un simplu portret, mi-am dat toate silințele (…) ca oricine l-ar vedea să-l perceapă c ape un om care a trăit în sfera artelor.’’ Pictorul a înțeles, mai bine poate ca oricine, spiritul romantic al poeziei eminesciene.  Acest poem al lui Eminescu însă a avut puterea de a genera, în mintea sclipitoare a pictorului, și proiectul unei capodopere. Cu gândul la aceste versuri, mai târziu Luchian dă unui tablou titlul ,,Amintirea unui vis frumos’’. În chip dramatic, soarta nefericită a lui Eminescu se repetă, în unele privințe, și în cazul lui Luchian.

Cronica unor ,,întâlniri’’ memorabile

De-a lungul existenței pictorului, în biografia sa au apărut ,,trimiteri’’ către alte personalități de seamă ale țării noastre. S-au consemnat unele întâlniri, directe ori indirecte, între aceste valori. Foarte interesant e faptul că personalitățile pe care sunt pe cale să le evoc au cel puțin două puncte comune: meleagurile moldave și nețărmuita dragoste pentru artă și cultură.  Nume mari au plecat de pe aceste meleaguri, ce au căpătat cu timpul rezonanțe naționale și internaționale. Așadar, într-un perimetru relativ redus, ,,geografia spirituală’’ a locurilor consemnează existența satului Ipotești, a Livenilor, Botoșanilor și a Ștefăneștilor – Eminescu, Enescu, Iorga și Luchian… Drumurile vieții și creației lor i-au purtat în orizonturi îndepărtate. Porniți pe cărări diferite, spre nemărginirea lumii și a artei, le-a fost dat celor patru fii iluștrii ai Botoșanilor să-și încrucișeze liniile vieții. 

Pe Eminescu maestrul Luchian nu l-a întâlnit, dar față de el simte o chemare spirituală mijlocită de poezie și măreție, de artă în general. Îi recită și adnotează versurile și îi dedică, din adâncurile sufletului, un portret memorabil. Cu Enescu s-a aflat alături în spațiul de fascinație al muzicii, dar și al unui mare regret, în cazul lui Luchian: vioara. În final, pictorul s-a consolat cu flautul. De numele lui Enescu se leagă un moment de înaltă ținută morală, un gest admirabil, consemnat în biografia lui Luchian. Când viața pierdea din puterea de a-i mai anima trupul greu încercat de boală, în atelierul ultimilor săi ani și-a făcut apariția un virtuoz al viorii: Enescu. I-a cântat o oră, apoi a plecat fără a-i mai spune ceva, și-a rosit șoptit doar numele, ca pentru el. Gestul însă e unul măreț, pilduitor, e darul unui mare artist pentru un artist mare. Alte cuvinte sunt de prisos. Cu Iorga ,,s-a întâlnit’’ în chenarul îndoliat al unui necrolog: ,, … lucrările lui Luchian sunt contrasemnate de acel sever și mare verificator: Adevărul’’.

Cosmina Marcela OLTEAN

Ilustratii :)

Cunoastere

Eliberare

Inradacinare

Fata din vis 

De la limitele omului la aspirațiile creatorului

Dimensiunile ființei

Privind mai simplu lucrurile, la prima vedere am putea fi tentați să afirmăm că omul nu are nevoie de foarte multe pentru a-și duce mai departe existența. De fapt, avem nevoie de mult mai puține lucruri decât credem inițial și decât râvnim să obținem, deoarece fericirea și împlinirea stau în lucrurile care contează cu adevărat, și în simplitate – pecetea adevărului.

În primul rând vorbim despre hrană, adăpost, veșminte, apoi de restul. Sintetizând, însă, și mai mult lucrurile, constatăm că totul pornește de la bunul cel mai de preț al omului și anume de la sănătate. Pornind de la această stare de bine în toate dimensiunile sale, de la acest lux biologic, găsim puterea și energia necesare înfăptuirii atâtor lucruri. Bineînțeles, procesul în sine este mult mai complex !

Abraham Maslow clasifică principalele nevoi ale ființei umane, realizând celebra ,,piramidă a trebuințelor’’ omului normal, sănătos, care funcționează în parametrii optimi. Primul loc e ocupat de trebuințele fiziologice, de bază, urmate de cele de securitate, de apartenență, sociale, de comunicare, cele cognitive, estetice și nu în cele din urmă cele ce vizează autorealizarea. Așadar, atunci când principalul obiectiv al omului este supraviețuirea, cel al creatorului este depășirea condiției umane și dreptul de a aspira la nemurire.

Conceptul de sănătate, la rândul său, comportă o serie de dimensioni prin care se manifestă ca un tot. Vorbim aici de dimensiunea biologică, psicologică, sociologică, culturală și spirituală. Acestea fiind spuse, lucrurile se clarifică. Cele expuse anterior atestă faptul că existența și evoluția ființei umane merge mult mai departe de simpla satisfacere a nevoilor primare. Omul tinde cu toată ființa sa spre mai mult, spre satisfacerea nevoilor intelectuale, spre cunoaștere, spre învingerea barierelor timpului și a neputinței. Omul simte nevoia de a cucerii cele mai înalte culmi prin prisma conștiinței sale.

Pentru ca omul - ființă unică, responsabilă, liberă, aflată în continuă schimbare și interacțiune cu tot ceea ce o înconjoară – să fie cu adevărat sănătos fizic, psihic și spiritual, are mare nevoie de a trece cu succes prin aceste dimensiuni. Neglijarea uneia, aduce, inevitabil, prejudicii celorlalte. Căci dimensiunile sănătății conlucrează spre a da starea unitară de bine, de împlinire.

Se spune că omul e astfel construit încât să se poată adapta fără probleme, în timp, chiar și celor mai drastice și ireversibile schimbări. El are capacitatea de a continua să existe în condiții vitrege, inimaginabile chiar. Dar în astfel de situații îi sunt răpite esențele vieții: speranța, aspirația spre absolut și visele.   

Condiția creatorului

Ființă rațională, cu spirit creator, inovator, omul – spre deosebire de orice altă specie – simte nevoia de a plămădi ceva care să aibă forța de a dăinui în timp. El are nevoie să simtă că poate învinge timpul prin intermediul creației sale, că poate aspira spre măreție. Caz particular, la creator această nevoie poate căpăta întâietate în fața tuturor celorlalte și poate deveni supremul său țel. Creatorul, omul născut sub semnul unui dar divin unic, învață să vadă în creația sa unul dintre principalele obictive spre care își orientează întreaga existență. La acest nivel este clar că primează nevoile estetice și dimensiunile socio-culturală și spirituală. Ceea ce ne duce spre miezul problemei: relația artistului cu arta sa, nevoia de afirmare, de reușită și de a da pildă urmașilor.  Evident, dacă sănătatea este indispensabilă supraviețuirii ființei, atunci, neîndoielnic, arta este absolut indispensabilă supraviețuirii sufletului.

  Aproape ireal …

Un artist, orice ar face, niciodată nu dispune de timpul necesar în a se bucura îndeajuns de un peisaj de primăvară, de parfumul delicat al unei flori, de culorile pastelate de pe aripile unui fluture, … Căci efemeritatea îl va învinge regretabil.

E admirabil și aproape ireal cum, la un nivel de măiestrie, creatorul poate ajunge să se detașeze de tot ce nu înseamnă creația sa. E uimitor cum poate pune totul, din el și din lume, în miraculoasa lui artă. El învață să trăiască în ea, să se zidească pe sine odată cu ea, pentru ca astfel să trăiască veșnic prin contemplarea lumii: a vieții și naturii.

,,Arta trebuie să dea eternitate imaginației noastre.’’ (Paul Cézanne)

Creatorul autentic dă viață operei din propria viață, căci doar opera e exact așa cum ar vrea el să fie. Când totul e relativ, opera e constantă. Din ea își trage puterea și energia vitală, iar aceasta la rându-i va duce mai departe numele lui și poate i-l va așeza undeva pe un piedestal.

Dacă există ceva pe lume care să merite deplină implicare și dedicație, mai ales pentru un artist, acel ceva e sigur arta – miraculosul leac al sufletului, acel ceva special care deține imensa putere de a pune în echilibru perfect dimensiunile sănătății. Iar artistul, oricât ar vrea, nu poate fi pe deplin devotat decât artei sale. E la fel cum spunea maestrul Marc Chagall: ,,dacă te-ai născut pentru artă, nu vei putea face niciodată altceva.’’ 

Cosmina Marcela OLTEAN

Grigorescu și impactul picturii sale asupra istoriei artei

Chiar dacă se spune că imitația e fundamentul culturii, arta mare nu a însemnat niciodată simpla imitare sau copiere a naturii, ci interpretarea ei prin simțămintele artistului. Pe temelia unui astfel de principiu pare că și-a construit marele pictor național, Nicolae Grigorescu, grandiosa operă.   

Un pictor de o simplitate exemplară

Considerat atât în vremea sa, cât și azi, un pictor de geniu, Nicolae Grigorescu s-a impus definitiv în arta românească și a rămas în istoria artei noastre, dar și în cea universală ca cel dintâi fondator al picturii moderne românești. A reprezentat un reper pentru artiștii primelor decenii ale secolului XX, aflați în căutarea modalității de identificare și evidențiere a valorilor spiritualității românești. Influența asupra contemporanilor avea să marcheze și evoluția generațiilor ce i-au urmat, creația sa inaugurând o tradiție picturală manifestată în mai multe genuri. Dovedește o afinitate specială pentru peisaj, abordează o largă diversi tate de teme ale genului, codificând în compozițiile sale nota specifică a colțului de lume surprins. Despre Corot se spunea că ,,a pictat nu natura, ci dragostea lui pentru ea’’ și aș îndrăzni să afirm că același lucru se poate spune și despre Grigorescu. Fără a fi câtuși de puțin un boem și disprețuind în sinea lui și mai mult decât Aman și Tattarescu oficialitățile și mentalitatea vremii, Maestrul de la Câmpina a găsit modalitatea de a trăi mai autentic și mai potrivit cu felul de artă cultivat de el.

Oamenii de rând – eroii operei sale

Fugea de orice invitație oficială, preferând, și în anii tinereții și în cei de glorie și în apusul activității, traiul printre oamenii de rând – eroii operei sale. Cutreiera mai tot anul satele, trăind în sânul naturii cu o simplitate exemplară. De aceea, a trăit și a creat mai adevărat decât mulți contemporani ca Aman, Tattarescu sau Mirea, dovedind o tărie de caracter și o consecvență pilduitoare. Operele lor păleau în comparație cu peisajele și scenele încărcate de adevărul vieții, bogăția multicoloră a naturii, iar variațiile atmosferei erau oglindite cu atâta măiestrie de Grigorescu, încât clasicizantul Aman părea a aparține trecutului. Grigorescu începea să devină un idol și chiar pentru cumpătatul și lucidul Luchian prestigiul maestrului era nețărmuit. Dându-și seama de talentul lui Grigorescu, pe care nici un pictor de bunăcredință nu-l mai putea tăgădui, Aman, deși opus ca temperament și formație artei acestuia, a propus să i se decerneze Medalia Clasa I la Expoziția din 1870, când prezida juriul. Merită menționat și faptul că odată cu apariția artei moderne s-a ivit, cum era firesc, și critica de artă. Poate în mod surprinzător pentru unii, de începuturile criticii de artă se leagă numele lui Mihail Kogălniceanu, susținător al lui Grigorescu. Astfel, primul critic și-a spus cuvântul, în scris, asupra artei vremii în revista condusă de el, binecunoscuta ,,Dacie Literară’’.

Și se ivi o artă nouă …

La acele vremuri, arta lui Grigorescu se dovedea prea nouă pentru înrădăcinatele concepții ale unora, pe care ascensiunea maestrului îi irita. În acest sens au început să circule zvonuri precum cel din spatele zidurilor Școlii de Arte Frumoase, care suna astfel: ,,Cine se ia după Grigorescu, ca el are să ajungă – un amator.’’ Timpul, însă, a avut grijă să demonstreze contrariul. Priveau cu toții cum se ivește o artă vie, luminoasă, puternică, ce pune în umbră ceea ce se crease până atunci. Lucrările lui erau uimitor de noi și desprinse din cea mai vie realitate. Cu toate că ar fi vrut să-și dea învățătura mai departe și cu toate că studenții de la pictură au solicitat includerea maestrului în rândul profesorilor, lui Grigorescu nu i-au oferit o catedră la Școala de Belle Arte. Conducerea școlii, în frunte cu  Aman și Tattarescu, a optat în favoarea discipolului lor G.D. Mirea, pictor academic, portretist îndemânatic, dar fără vocație în peisaje și compoziții. În Mirea și-au văzut ei continuatorul, un continuator al tradiției pur academiste însă. Cu toate că oficial nu a predat, de fapt Grigorescu a fost ,,părintele’’ multor tineri pictori și apoi a unor generații întregi de artiști aflați în căutarea propriului drum în artă. În acest sens, cel mai elocvent exemplu e însuși Luchian, în care Grigorescu și-a văzut, în sfârșit, succesorul, iar el a afirmat cu convingere odată: ,, Grigorescu a știut totdeauna ce face…’’ El, Maestrul de la Câmpina, te face să te întrebi: oare cine are o mai întinsă și variată gamă de preocupări și viziuni decât Grigorescu?’’ Se dovedește peisagist neîntrecut, portretist scusi, ridicându-se în unele portrete până la măiestria lui Rembrandt, remarcabil pictor de interioare, ca și de naturi moarte cu flori și vânat. În locul alegoriilor populare cu heruvimi și amorași dolofani preferate de alții, Grigorescu prefera chipul ,,nespectaculos’’, dar adevărat al unui bătrân sau frumusețea vie a unei tinere muntence. Și adevărul e că se bucura de un prestigiu negala de alt pictor. Ca un adevărat virtuoz, așa cum amintesc unele mărturii, maestrul picta și câte cinci tablouri pe zi. Criticul elvețian William Ritter se declara uimit de rapiditatea cu care lucra maestrul. Pe Grigorescu lumea îl cunoaște mai ales ca reporter de război pe câmpul de luptă al Războiului de Independență din 1877.   

Pentru Grigorescu și împotriva lui

În anul 1886 și în anii următori se formaseră și se războiau două tabere: una pentru Grigorescu, alta împotriva lui. Deși se cuvenea ca maestrul să îndrume pașii tineretului, se spunea că nu era al școlii. Profesorii se fereau totuși a-l defăima în public, dar pieziș la arta lui se refereau când vorbeau cu studenții despre tablourile neterminate, de lipsa de finisaj, de imprecizia desenului. Dar cu toate aceste critici false, înrâurirea sa ajungea tot mai mare și mai vădită. Din cauză că Stăncescu fusese preferat la bursă, dar eșuând apoi cu arta sa, Grigorescu a luat în 1857 drumul mănăstirilor din Neamț, pictând mai târziu Agapia. Și-a întârziat așadar formarea patru ani și abia în 1861, datorită prețuirii lui Kogălniceanu primește și el bursă. La Paris a avut cinstea de a i se corecta un desen chiar de către Ingres. Apreciat încă de la expoziția din 1870, cea din 1873 l-a consacrat. În fața pânzelor lui Grigorescu, Andreescu capătă înțelegerea marii arte, și sub acest imbold, își statornicește drumul. O vor mai face și alții … Exemplu de demnitate și înaltă ținută morală, disprețuind și laudele și ponegririle, Grigorescu a câștigat respectul și admirația tinerilor pictori prin simplitatea și firescul purtării, atât de rare și atunci și acum. Datorită însușirilor de care dispunea, Grigorescu a folosit cele mai diferite învățături și tehnici, dându-le viață proprie, mereu contopindu-le, îmbogățindu-le, adâncindu-le și simplificându-le. El și-a găsit, după două decenii de căutări și strădanii, stilul propriu, prin care se deosebește de toți pictorii lumii și datorită căruia a înfățișat atât de adevărat și de adânc viața oamenilor din patria sa.    

Cosmina Marcela OLTEAN   

Despre inocenta…

                                                                                  

Inocenta este sclipirea de lumina divina cu care ne nastem si care ne caracterizeaza, mai ales in primii ani de viata, cand ne identificam cu ingerii – simbol al inocentei, fiinte mitice, pure, gingase…

Apoi, pe parcursul vietii, aceasta  ,,doza nativa’’ de inocenta de care dispunem  ajunge incet, incet sa se transforme, in mod diferit de la caz la caz, sau sa se risipeasca.

Daca unii, voluntar sau involuntar, reusesc sa distruga pana si ultima urma de inocenta din ei, altii, in mod admirabil,  pastreaza macar o mica parte din copilul din ei.

Este greu sa ne pastram inocenta ? E aproape o performante, as spune eu fara sa exagerez, mai ales  in zilele  noastre, cand a da dovada de inocenta e aproape echivalent cu a fi slab, naiv sau usor de manipulat.  Dar oricat de greu ar fi sa razbesti in aceasta lume, si oricate obstacole te-ar impiedica sa mergi pe drumul tau, ar fi bine sa continui si sa nu uiti niciodata ca ai fost copil si ai avut vise pentru care ai fi facut orice, pentru care ai fi luptat zi de zi sa le vezi implinite si cu care ai crescut.

Si toate acestea pentru ca, asa cum spunea marele Constantin Brancusi : ,,atunci cand nu mai suntem copii, suntem deja morti.’’ Iar George Bernard Shaw afirma: ,,nu ne oprim din joaca atunci cand imbatranim, ci imbatranim atunci cand ne oprim din joaca.’’

Asadar, ce parere aveti ? Poate ar trebui sa reflectam putin asupra acestor lucruri si poate ca ar trebui sa o facem mai des. Poate ar fi mai bine pentu noi si cei dragi noua daca am mai uita din cand in cand de rutina, de agitatia zilnica si de eterna nemultumire, care ne face sa ne traim viata in goana.

Daca am incerca macar toate acestea si daca am alimenta inocenta din noi facand bine si gandind pozitiv, cu siguranta lumea ar fi un loc mai bun, mai sigur.

Cosmina Marcela Oltean