Cosmina Marcela OLTEAN ArtPage

sâmbătă, 26 ianuarie 2019

Redactia Revistei "Luceafarul": Diploma de Excelentă Contribuire

"Redacția Revistei Luceafărul acordă Diploma de Excelentă Contribuire domnișoarei Cosmina Marcela OLTEAN – Mstd. UAGE Iași – monografist, publicist și redactor șef adjunct la Revista Luceafărul, în gest de recunoaștere a deosebitei contribuții la dezvoltarea publicației Luceafărul (www.luceafarul.net), fondată în 7 ianuarie 2009, un demers pentru omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern."

editor, Ion Istrate

https://luceafarul.net/diploma-de-excelenta-contribuire-se-acorda-domnisoarei-cosmina-marcela-oltean-mstd-uage-iasi-monografist-publicist-si-redactor-sef-adjunct-la-revista-luceafarul

Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 1 (121), ianuarie 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion Istrate

miercuri, 16 ianuarie 2019

15 ianuarie - Ziua Culturii Naţionale: Eminescu sărbătorit în şcoli

15 ianuarie – o zi dedicată lui Eminescu şi culturii naţionale

Poet, prozator, jurnalist şi om politic, literat cu o activitate extrem de bogată, Eminescu rămâne şi azi o importantă voce a literaturii şi culturii noastre. O dată pe an, pe 15 ianuarie, ecoul vocii sale răsună şi mai puternic şi trece dincolo de timp, ajungând la fel de vie la urechile generaţiilor de azi. “Totul ia timp, iar timpul ia tot”, spunea Eminescu. Poetul-filozof în a cărui versuri se regăseşte atât de des tema timpului, marcată cu frământare şi greutate, nu a fost învins de timp. Dovadă e faptul că tinerii îi rostesc numele cu bucurie şi preţuire.

Mihai Eminescu a fost aniversat şi anul acesta în şcoli din Harghita prin ample activităţi în care s-au implicat zeci de profesori şi elevi. Şcoala Gimnazială “Miron Cristea” şi Colegiul Naţional “Mihai Eminescu” din Topliţa, au marcat acest eveniment important pentru cultura noastră prin ample programe de activităţi, desfăşurate în mai multe zile. O bogată activitate culturală dedicată poetului a avut loc şi la Liceul „Miron Cristea” din Subcetate. Elevii, coordonaţi de profesorii lor, şi-au exprimat preţuirea faţă de Eminescu în moduri diverse, prin muzică, desen, recitări sau prezentări despre viaţa şi opera poetului.

“Darul lui Eminescu” - 12-17 ianuarie

La Şcoala Gimnazială “Miron Cristea”, Topliţa, elevii şi profesorii au pregătit un vast program de activităţi sub forma unui proiect intitulat “Darul lui Eminescu”, desfăşurat în intervalul 12-17 ianuarie. Prima activitate “Mihai Eminescu – Luceafărul literaturii române” s-a desfăşurat sâmbătă la biblioteca şcolară şi în sala de clasă şi a presupus o selecţie a informaţiilor referitoare la biografia şi activitatea literară a poetului. Duminică, elevii au participat la activitatea “Eminescu mai aproape de noi”, în cadrul căreia au memorat versuri şi au participat la o expoziţie de carte cu principalele opere ale poetului. Luni, în cadrul activităţii “Omagiu Luceafărului”, copiii coordonaţi de cadrele didactice au recitat versuri şi au realizat pagini de portofoliu cu creaţii din opera marelui poet.

Luni, 15 ianuarie, elevii şi profesorii au luat parte la programul “Medalion literar – Mihai Eminescu”, desfăşurat la şcoală, în Sala Unirii. Programul a cuprins activitatea “Darul lui Eminescu” şi realizarea unor lucrări plastice inspirate din versuri eminesciene. În ultimele două zile au fost expuse şi prezentate lucrările realizate de elevi, iar ulterior au fost selectate şi premiate cele mai bune dintre acestea.

“Darul lui Eminescu”, proiect conceput de prof. Anda Ianoşi, prof. Floarea Nistea, prof. Anca Vâlcan şi prof. Cristina Ciubîcă, “s-a dorit a fi o lecţie deschisă, asemănătoare unei şezători desfăşurate, ca în cazul cenaclurilor literare, sub un anumit patronaj. De data aceasta patronii au fost elevi ai claselor a VIII-a B şi a VI-a A, elevi talentaţi, iubitori de literatură, buni organizatori, care prin activităţile desfăşurate au vrut să-şi învingă emoţiile şi să transmită colegilor cunoştinţele lor despre poetul nepereche. Proiectul a cuprins prezentări PPT ale elevilor despre viaţa şi opera lui Eminescu, o expoziţie de carte şi de lucrări plactice realizate de elevi, ateliere de creaţie în versuri şi proză, recitări, cântece, rebusuri cu teme literare”, a afirmat prof. Anda Ianoşi, director al Şcolii Gimnaziale “Miron Cristea”, Topliţa. Pentru implicarea în toate aceste activităţi, elevi au fost premiaţi şi au rămas cu amintiri frumoase şi cunoştinţe noi, după cum declară chiar ei.

Impresii ale elevilor

„În momentul în care evenimentul a început, timpul s-a întors parcă în vremea lui Eminescu…” (Pantea Dragoș - aVIII-a B) „Evenimentul pe care l-au coordonat colegii mei a fost memorabil. Eminescu a fost printre noi.” (Mariș Adriana – aVIII-a B) „Cu toții ne-am pregătit din răsputeri pentru a le oferi și celorlalți din emoția plăcută și constructivă în legătură cu această activitate.” (Dunăraș Daria – aVIII-a B)

,,Darul lui Eminescu - o oră cum am așteptat de multă vreme, 60 de minute minunate au trecut ca o clipă... A fost o activitate antrenantă, neașteptată, interesantă și, nu în ultimul rând, plăcută. Literatura, artele, fotografia, matematica, tehnologia, geografia, provocările...toate împletite într-un adevărat dar... Darul Nemuritorului Eminescu.” (Bucur Alexia , cl. aVII-a B)

„Se lăsa o tăcere sublimă atunci când domnii și doamnele profesoare rosteau cuvinte despre Omul şi Poetul Eminescu...” ( Tamas Evelyn, cl. a VII-a B )

Eminescu - patronului spiritual al Colegiul Naţional din Topliţa

Pentru elevii, profesorii şi conducerea Colegiului Naţional “Mihai Eminescu”, ziua de 15 ianuarie are mereu o semnificaţie profundă şi asta pentru că marele poet este patronului spiritual al colegiului. Aici s-au pregătit ample manifestări culturale, desfăşurate în intervalul 14-19 ianuarie. Ziua Culturii Naţionale şi împlinirea a 169 de ani de la naşterea lui Eminescu a fost sărbătorită de elevii şi profesorii colegiului prin proiectul de activitate extracurriculară ce a cuprins o expoziţie de carte în biblioteca şcolară, pregătită de bibliotecara Rodica Gal, un „Maraton de lectură şi cultură”, un concurs de recitări şi spectacolul aniversar intitulat "Eminescu, geniu sublim la poeziei noastre", care a avut loc la Casa de Cultură Topliţa şi în care s-au implicat elevi din clasele a IX-a A, a X-a A,B şi a XII-a A. În cadrul activităţilor coordonate de Catedra de limbă și comunicare din care fac parte prof. Cristina Coșarcă, Ligia Cătinean, Anca Hîngan-Țifrea, Emanuela Tănasă şi Timea Vodă-Bartha, elevii colegiului au recitat versuri din lirica eminesciană, printre care fragmente din „Luceafărul” în 8 limbi şi au cântat pe versurile poetului, dedicându-i 6 zile pline de activităţi menite să-i onoreze numele şi memoria.

Ziua Culturii Naţionale sărbătorită la Liceul „Miron Cristea”, Subcetate

Elevii şi profesorii Liceului „Miron Cristea” din Subcetate l-au sărbătorit pe Eminescu vineri, 18 ianuarie, recitându-i poeziile, realizând colaje din versurile sale şi prezentând publicului date din viaţa şi opera poetului. Versurile lui Eminescu au fost puse pe acorduri de chitară de elevi aflaţi sub îndrumarea prof. Daniela Buzilă.

„Activitatea noastră de Ziua Culturii Române se dorește a fi un pas înainte pentru formarea elevilor noștri ca români de excepție. Am încercat s-o marcăm cât de frumos am putut: prin recitări de poezie, cântece, expoziție de carte și prezentare de referate. Este un mic dar, o mică mulțumire, un mic omagiu al comunității noastre pentru marea moștenire pe care poetul ne-a dăruit-o”, spunea prof. Anişoara Balog, director adj. al liceului din Subcetate. „A fost un om al timpului său, dar prezent şi pentru generațiile care i-au urmat și, probabil, pentru cele care vor veni după noi. Fiecare fațetă a operei eminesciene, posibil că aceasta are mai multe decât un diamant neprețuit, este o nouă provocare a eminescologilor și va fi și pentru cei care o vor aprofunda. Proza și publicistica, deseori virulentă, sunt de excepție, dar moștenirea pe care a lăsat-o Eminescu prin poezia sa rămâne un punct de referință pentru limba română, o limbă pe care poetul a îmbogățit-o”, a mai adăugat prof. Anişoara Balog.

La biblioteca şcolară s-a pregătit o expoziţie de carte, organizată de bibliotecara Daniela Cotfas. Coordonatorii activităţii au fost dir. Vasile Dobrean, dir. adj. Anişoara Balog, prof. Maria Ciobotă şi Catedra de limbă și comunicare alcătuită din prof. Crina Gabor, Cristina Iacob şi Adriana Stoicescu.

Cosmina Marcela OLTEAN

duminică, 6 ianuarie 2019

Fotografia de presă, între artă şi tehnică

Suntem zilnic asaltaţi de mii de imagini, mai ales că reţelele sociale şi mass-media sunt o rutină pentru mulţi. Fotografia ne poate aduce aproape locuri îndepărtate, momente istorice importante sau momente şi evenimente trecute din propria existenţă. Fotografia se constituie printr-o materializare a memoriei noastre şi ne poate da informaţii despre lucruri pe care poate nu le vom experimenta niciodată.

Uneori, privind cu ochiul liber ne scapă detalii, iar fotografia le poate scoate în evidenţă, ne poate face să vedem. Totuşi, din multitudinea de fotografii peste care ne trecem zilnic privirea, puţine au impact astfel încât să ne rămână în memorie. Menirea oricărei fotografii este aceea de a transmite ceva şi de a creea un sentiment. Aşa cum bine ştim, cuvântul “fotografie” tradus din greacă înseamnă “desen cu lumina”. Foarte adevărat, deoarece fotografia nu poate exista în absenţa luminii.[1] Orice fotografie rezultă din lumina reflectată de subiect. Până în secolul XIX, atât imaginile artistice cât şi cele tehnico-utilitare, funcţionale, cum erau planurile sau hărţile, erau toate concepute de mână. Odată cu fotografia, numărul tehnicilor şi al aparatelor ce pot da copii ale realităţii s-a mărit continuu.

Ion Pillat descria fotografia ca pe o “eternitate de-o clipă”[2], datorită capacităţii sale de a stoca fragmente de realitate. Dar “fotografia nu înfăţişează neapărat ceea ce nu mai este, ci doar ceea ce a fost”, era de părere Roland Barthes. “În faţa unei fotografii, conştiinţa n-o ia neapărat pe calea nostalgică a amintirii ci pe calea certitudinii: esenţa fotografiei este de a ratifica ceea ce există”[3], mai nota autorul în însemnările sale despre fotografie. În descifrarea sensurilor unei fotografii, Barthes şi alţi teoreticieni au căutat sisteme ce s-ar putea aplica pentru a decoda orice mesaj fotografic. În eseul “Mesajul fotografiei”, autorul descrie fotografia ca având un mesaj denotativ şi unul conotativ[4], un mesaj din realitatea exactă şi unul ce trebuie dedus. Lectura acestui mesaj e puternic influenţat de contextul în care are loc. Astfel, ca orice produs cultural, fotografia tinde să perpetueze ideile dominante în societate.

“O fotografie nu e doar o imagine, o interpretare a realului. O fotografie e o amprentă, o urmă, ceva luat direct din realitate, precum urma pictorului sau o mască mortuară”, spunea Susan Sonntag. Piaţa comunicării e uneori o piaţă a informaţiei, iar alteori a interesului, dar de cele mai multe ori este vorba despre o combinaţie între cele două.[5] Fotografia de presă, fotografia publicitară, fotografia de modă ori cea electorală, sunt mereu prezente pe piaţa comunicării. Fotografia devine marfă începând cu secolul XX. Până atunci, aceasta era folosită preponderant pentru albumele de familie. Ziarele încă publicau imagini produse de artişti pentru a-şi ilustra paginile, iar publicitatea se afla într-un stadiu incipient. Pe la sfârşitul secolului XIX au existat câteva încercări de a scoate fotografia dintre copertele albumelor personale, iar în publicitate, una dintre primele intenţii de a folosi fotografia aparţine fotografului Desderi, care şi-a oferit serviciile participanţilor la Expoziţia Universală de la Paris din 1855. Cât despre fotografia electorală, americanul Mathew Brady este autorul primei fotografii de acest gen. “Datorită portretului făcut de Brady am devenit preşedinte al Statelor Unite”, declara Abraham Lincoln după alegerile prezidenţiale din 1860.[6]

Momente din istoria fotografiei

În anul 300 î.Hr., filosoful grec Artistotel făcea primele observaţii cu privire la trecerea luminii printr-un mic orificiu al unei încăperi aflate în întuneric. În secolul X, arabul Hassan Ibn Hassan a descris în lucrarea sa “Book of optics”, ceea ce ulterior a căpătat numele de camera obscura. În descrierea sa, arabul vorbea despre eclipsă. Camera obscura, precursor al aparatului de fotografiat, putea doar să proiecteze o imagine pe un fundal: ecran sau coală de hârtie, însă acest procedeu a fost mult folosit de artişti pentru realizarea schiţelor. Oamenii de ştiinţă căutau o cale de a permanentiza imaginea. În 1727, fizicianul german Johann H. Schultze a descoperit că sărurile de argint se înnegresc în contact cu lumina. 50 de ani mai tâziu, chimistul suedez Carl Scheele a arătat că schimbările provocate de lumină asupra sărurile pot fi permanentizate prin tratament chimic.

În 1826, inventatorul francez Joseph Nicephore Niepce a reuşit să obţină o imagine permanentă în camera obscura. Acesta a acoperit o placă de metal cu substanţe chimice fotosensibile, apoi a aşezat placa timp de cca 8 ore în camera obscura. În urma acestei tehnici a rezultat prima fotografie din lume, iar tehnica a fost ulterior perfecţionată de Daguerre. Totuşi, sensibilitatea emulsiei şi luminozitatea obiectivelor erau atât de slabe încât expunerea era de 5 până la 10 minute. Abia prin 1859-’60 s-au putut face fotografii bune, cu subiecte dinamice. În 1839, britanicul William H.Fox Talbot anunţa că a inventat hârtia fotosensibilă, iar imaginile realizate de el au fost numite talbotipii sau calotipii, dar acestea nu erau la fel de clare precum dagherotipiile. Prin 1935 a apărut şi fotografia color, însă fotografii au preferat multă vreme filmul alb/negru. În prezent, fotografia ocupă un loc important atât în sfera artei, cât şi în domenii precum comunicarea şi cercetarea.

Scurt istoric al fotojurnalismului

Fotografia a putut să apară în presa scrisă abia când mijloacele tehnice de tipărire au trecut la un nivel superior. În studiul “Istoria fotojurnalismului”, Paul Almasy crede că prima fotografie de presă poate fi considerată cea a vameşului francez Jules Itier, realizată în 1843.[7] Dagherotipiile realizate de acesta se mai găsesc doar în cărţile dedicate istoriei fotografiei, deoarece ziarele acelor vremuri publicau exclusiv desene şi gravuri. În anii 1840, se lansau simultan în Europa revistele ilustrate cu gravuri. “Illustrated London News”, fondată în 1842, era o revistă cu apariţie săptămânală care se baza pe ilustratori pentru a reprezenta vizual cele mai importante evenimente ale prezentului.[8] Multe alte publicaţii i-au urmat apoi exemplul. La acea vreme, artştii erau de fapt “fotoreporterii” care acopereau diferite evenimente. Fotografia propriu-zisă era considerată pe atunci prea rigidă, fiind preferate gravurile ce reflectau realitatea din perspectiva artistului. De multe ori însă, artistul grava după o fotografie. Prin anii 1860, gravura era considerată “o meticuloasă reproducere a realităţii din sfera de obiectivitate a mediului în sine”[9]. Înainte de 1890, fotografia se publica doar ocazional în ziare, exceptând două ziare americane: “World” a lui Joseph Pulitzer şi “Journal” a lui W.R. Hearst[10], în care fotografia reprezenta cheia succesului.

În presa anglo-saxonă, fotografia s-a impus mult mai repede: “New York Daily Graphic” publica în martie 1880, o fotografie pe prima pagină. Prin 1890, ilustraţia se adapta treptat convenţiilor fotografiei. Marele jurnal francez “L’Illustration” a început să publice fotografii în 1893, dar a continuat să acorde o pondere mai mare desenelor până în 1908. Abia după 1912, cititorii puteau găsi câte o fotografie pe fiecare pagină. Ultimele decenii ale secolului XIX au fost o perioadă de mare progres tehnic şi de schimbări sociale majore, iar fotojurnalismul a urmat această evoluţie. La începutul secolului XX, s-a observat că prezenţa fotografiei în presă sporeşte vânzările. Ziarele britanice “Daily Mail”, “Daily Mirror” şi “Sunday Graphic” încep să acorde fotografiei un loc tot mai important.[11] Conceptul de “reportaj fotografic” se impunea deja. Exceptând tabloidele, care publicau fotografii de dimensiuni mari cu accidente, violenţă ori scandaluri, fotografia apare rar în ziarele anilor 1920 din Europa şi America de Nord. Dintre marii fotoreporteri ai perioadei interbelice, un nume important este Margaret Bourke-White, primul fotoreporter angajat cu normă întreagă la revista americană “Life”, care a dominat şi continuă să domine presa ilustrată din lume.

Cu toate acestea, intrarea fotografiei în lumea presei s-a produs în 1856, când fotograful englez Roger Fenton, asistat de românul Carol Pop de Szathmari au realizat o serie de fotografii în timpul Războiului Crimeei. Fotografiile lor au fost publicate în “Illustrated London News” şi în “Il Fotografo”. Fotograful François Aubert a realizat fotografii în timpul Războiului din Mexic, în 1860, imortalizând şi execuţia împăratului Maximilian. Autor al potretului lui Lincoln, Mathew Brady a realizat 8000 de fotografii în timpul Războiului de Secesiune (1862-’65).

Fotografia şi tehnologia

Fotografia a depins întotdeauna de dezvoltarea tehnologică şi economică a societăţii. John Tagg afirma că dezvoltarea fotografiei este “un exemplu al creşterii capitalismului în secolul XIX”. Tehnologia a produs mereu efecte semnificative în evoluţia fotojurnalismului la nivel de conţinut, distribuţie şi rol social.[12] Apariţia culturii mărfii în secolul XIX a reprezentat principalul factor de influenţă asupra modului în care fotografia s-a dezvoltat şi a fost folosită. Prin anii ’30 ai secolului XX, editorii americani au devenit mai conştienţi de importanţa fotografiei în ziare şi de faptul că astfel pot capta mai uşor atenţia cititorilor. Curând, britanicii şi francezii le-au urmat exemplul. Începând cu revista “Life”(SUA) sau “Picture Post”(Marea Britanie), presa scrisă publica imagini dramatice care generau un fel de senzaţional, pe care Susan Sonntag îl descria ca “un spectacol produs de fotojurnalism”. În Franţa, în “Paris Soir”, Jaques Prouvost declara că “fotografia a devenit regina timpurilor noastre, nu vrem doar să ne informăm, vrem şi să vedem.[13]

“Fotojurnalismul e încă unul dintre domeniile în care putem observa o societate a spectacolului”, afirma Liz Wells. “Deşi vorbim despre o latură a fotografiei care se ocupă cu livrarea de informaţii şi ştiri, fotojurnalistul e conştient că pentru a atrage atenţia asupra publicaţiei şi pentru a încuraja vânzarea, e nevoie de imagini spectaculoase. Astfel, viaţa e prezentată ca o imensă acumulare de spectacole”, mai spunea ea.[14] La sfârşitul secolului XX, dezvoltarea fotografiei a fost puternic influenţată de contextul social şi economic. Fotografia este atât o unealtă culturală ce a devenit mercantilă, cât şi un mijloc de a promova cultura mărfii prin reclamă şi alte metode de marketing.

Fotojurnalismul – relatarea vizuală a informaţiei

Imaginea ca obiect ideal nu aparţine doar câmpului artei. Fotografiile de presă sunt în primul rând documente, rolul lor fiind acela de a arăta unde şi când s-a petrecut ceva important. Fotografiile de presă oferă o viziune asupra lumii, exprimată prin simboluri. Adevărul sau falsitatea dintr-o imagine poate fi descrisă ca o corespondenţă sau neconcordanţă între informaţia de conţinut, imagine şi faptul în sine.

Fotojurnalismul este definit ca fiind relatarea vizuală a informaţiei. Cititorii au început să ceară mai mult, n-au vrut doar să citească, ci să şi vadă. În timp, folosirea fotografiei în ziare a devenit un lucru banal, obişnuit, însă scopul acesteia e important şi complex. Fotografia a devenit indispensabilă în presă, iar un material documentat fotografic va câştiga întotdeauna în faţa unuia neilustrat. Fotografia de presă oferă posibilitatea de a vedea secvenţe la care majoritatea publicului nu are acces altfel, fie din motive de securitate sau protocol, fie din cauza distanţei. Astfel, fotoreporterul creează o punte între cititor şi realitate. Dar pentru că vorbim totuşi despre o realitate mediată, nu putem vorbi despre un adevăr absolut. Fotojurnalismul nu poate fi neutru, ci doar cât mai puţin subiectiv.

Fotojurnalismul este un act subiectiv responsabil, spunea fotoreporterul Mihai Vasile, într-un interviu. Chick Harrity, fotoreporter la US News and Word Report, afirmă că fotoreporterul trebuie să relateze o ştire astfel încât cititorul să-şi dorească să fi fost prezent la locul evenimentului.[15] Sau, dacă ar fi să continui ideea, fotoreporterul ar trebui să aibă capacitatea de a face cititorul să se simtă ca şi cum s-ar afla acolo şi ia parte la întâmplări. “Marea minune” a fotografiei de presă constă în capacitatea acesteia de a-l transforma pe privitor în “martor ocular”, spunea Eugen Iarovici.

Fotojurnalismul este o alăturare a două medii de comunicare: verbală şi vizuală. Puterea unei fotografii bune este aceea a mesajului transmis clar şi care e uşor înţeles, este dată de o compoziţie simplă şi trebuie să redea corect experienţa umană şi cu simţ al responsabilităţii sociale. Luând în calcul şi spaţiul limitat din presă, rolul fotografiei devine şi mai important deoarece trebuie să completeze textul. De aceea, accentul cade pe claritate, dinamism şi putere de atracţie. Pentru a reţine atenţia, o fotografie trebuie să fie informativă, educativă, interesantă sau moralizatoare.[16] Fotojurnalismul contemporan trebuie privit într-un mod complex şi interdisciplinar. În societatea contemporană, fotografia e omniprezentă. Domenii precum cercetarea, educaţia, presa, publicitatea, mass-media sau internetul nu se pot lipsi de fotografii, ba mai mult, toate aceste domenii depend de acest tip de suport vizual şi nu mai pot exista doar în baza unui suport scris.

Genuri în fotografia de presă

În ceea ce priveşte genul, fotografia de presă cunoaşte opt tipuri. Portretul în fotografia de presă poate fi portret pictural, unde accentul cade pe aspectul plastic, estetic sau portret funcţional, în care trebuie redată personalitatea subiectului. Portretul din fotografia de presă trebuie să includă elemente cu valoare informativă precum expresie, gesturi, atitudine. Primul portret de presă este considerat cel al preşedintelui Lincoln, realizat de Mathew Brady. Celelalte tipuri de fotografie sunt fotografia de fapt divers, fotografia de sport, de spectacol, de ilustrare, fotografia electorală, fotografia publicitară şi cea de modă. Fotografia publicitară a dus la crearea unui adevărat cult al mărfii, devenind principalul mijloc de promovare a unui produs. Ştim bine că publicitatea este unul dintre fenomenele cele mai pregnante ale societăţii contemporane. E de la sine înţeles că tehnica fotografierii şi echipamentul necesar variază în funcţie de tipul de fotografie practicat.

Se ştie că fotografia de artă încorporează valoare estetică şi concept, dar poate deţine şi informaţii care să-i confere valoare documentară. Fotografia de presă este una de tip tehnico-utilitar, prin urmare valoarea estetică şi conceptul nu sunt atribute esenţiale, însă dacă le încorporează şi pe acestea, fotografia de presă poate deveni demnă de a fi contemplată estetic şi poate trece cu uşurinţă din planul utilitar în cel artistic. Mulţi fotoreporteri se pot lăuda cu premii pentru fotografie, unii realizând cadre ce au rămas în istoria fotojurnalismului. De fapt, atât fotografia de artă cât şi fotojurnalismul de calitate se vor afla mereu la graniţa dintre artă şi tehnică şi nu vor fi niciodată două practici prea îndepărtate.

Cosmina Marcela OLTEAN

[1] Peter K. Burian, Robert Caputo, Photography Field Guide – Secrets to making great pictures, National Geographic, Ed.Egmont, 2003, Washington DC, p.6

[2] Ilie Rad (editor coordinator), Fotojurnalism şi imagine, Ed.Tritonic, Bucureşti, 2015, p.297

[3] Roland Barthes, Camera luminoasă. Însemnări despre fotografie, trad. Virgil Mleşniţă, Ed.Idea Design&Print, Cluj-Napoca, 2010, p.77

[4] Gabriela Sandu, Manual de fotojurnalism, Ed.Tritonic, Bucureşti, 2004, pp.71-72

[5] Gabriela Sandu, op.cit., pp.9-11

[6] Idem

[7] Gabriela Sandu, op.cit., p.106

[8] Liz Wells, The photography reader, Routledge, London&New York, 2003; Karin E. Becker, Photojournalism & the tabloid press, p.292

[9] Idem

[10] Idem

[11] Gabriela Sandu, op.cit., pp.107-108

[12] Ilie Rad, op.cit., Practici curente în fotojurnalismul profesionist, dr.Rareş Beuran, p.68

[13] Ibidem, p.12

[14] Liz Wells, Photography. A critical introduction, Routledge, p.237

[15] Gabriela Sandu, op.cit., p.28

[16] Ibidem, p.49

vineri, 28 decembrie 2018

“Fata cu cercel de perlă” – o prezenţă enigmatică, pătrunzătoare şi totodată subtilă

Johannes Vermeer, maestrul uitat şi redescoperit

Lucrările de specialitate nu oferă multe date despre viaţa marelui pictor olandez Johannes Vermeer van Delft, asta ştim bine deja pentru că este menţionat în fiecare carte sau articol ce are ca subiect viaţa şi opera acestui pictor, iar numărul redus al pânzelor (aproximativ 40), depăşeşte cantitativ informaţiile biografice. Când vorbim despre Vermeer, vorbim despre acea tipologie de artist pe care poţi ajunge să-l cunoşti doar prin intermediul operei. Însă mulţi artişti şi scriitori ar vrea să fie cunoscuţi şi judecaţi doar prin prisma a ceea ce au realizat. În unele cazuri, ca şi în cazul de faţă, nu există altă cale.

Povestea lui Vermeer este una poate chiar mai enigmatică decât a altora. Abilul mânuitor de clar-obscur-uri savante şi de trompe l’oeil-uri derutante, a fost în timp încărcat cu atâta mitologie critică încât riscă să rămână pentru totdeauna o tulburătoare enigmă[1], dar cu toate acestea Vermeer rezumă Olanda, după cum spunea Elie Faure. Théophile Thoré-Bürger afirma că arta secolului XII se maifestă în două direcţii potrivnice: emotivitatea lui Rembrandt şi Rubens, pe de o parte, iar pe cealaltă luciditatea rece a lui Velázquez şi Vermeer. Ca şi Rembrandt, Vermeer s-a aflat înaintea epocii sale, a fost puţin cunoscut în timpul vieţii şi repede uitat după moarte. La rândul său, Vitale Bloch[2] spunea despre arta lui Vermeer că este o împlinire şi o sinteză a stilului de viaţă olandez.

Primul tablou al lui Vermeer datează din 1656. Nu se ştie cu cine a studiat şi unde a mai călătorit. Probabil a fost elev al lui Carel Fabritius, la rândul său discipol al lui Rembrandt.[3] O analiză a pânzelor sale demonstrează că multe îl leagă de Carel. Viaţa sa personală este învăluită în tăcere, iar arhivele nu ne ajută sub acest aspect. Împovărat de griji familiale, tată a 11 copii, cade adesea pradă problemelor financiare, însă chiar şi aceste menţiuni sunt laconice. Pe la 1660, creaţia lui Vermeer pare să-şi atingă culmea. Ca şi în trecut, figura femeii tinere se menţine în centrul atenţiei sale. Nici unul dintre pictorii olandezi, de dinainte sau de după el, nu i-a adus asemenea elogii.

“Fata cu cercel de perlă”, un tablou-simbol al artei olandeze

Secolul XVII, Delft, Epoca de Aur Olandeză, cca 1665 – iată cadrul în care se producea faimosul tablou “Fata cu turban” sau “Fata cu cercel de perlă” (44,5X39cm) aflat în momentul de faţă în Muzeul Mauritshius din Haga. Tabloul ne prezintă o tânără cu ochii miraţi şi gura întredeschisă, ce se desprinde dintr-un fundal întunecat. Galbenului-verzui al rochiei îi corespunde culoarea turbanului: galben pal şi albastru-azuriu. Lumina îi dă reflexii schimbătoare privirii, buzelor şi perlei din cercel, pe care parcă o aprinde. Daudet a asemuit efectul emoţional al acestei opere cu cel al Mona Lisei lui Leonardo[4] şi aşa cum aceasta din urmă este o mare capodoperă şi un simbol al artei italiene, “Fata cu cercel de perlă” este un tablou-simbol al artei olandeze. O problematică plastică foarte asemănătoare este reluată de Vermeer în “Studiu de fată” şi în “Fată râzând”, în care subiectele sunt redate în aceeaşi postură. Ultima are în comun cu faimoasa “Fată cu cercel de perlă” atât postura cât şi cercelul cu perlă.

Suprema măiestrie a artei vermeeriene ţine de poetica luminii, mijloc prin care pictorul va uimi întotdeauna. Lumina lui Vermeer e una paradoxală: învăluitoare sau rece, tandră, cristalină sau impersonală, matrice a unei călduri umane greu de definit.[5] Arta lui Vermeer este o artă superioară, spunea R. Genaille. El îşi concepe compoziţiile în funcţie de lumină, proiectând-o atent asupra părţilor esenţiale, pentru a obţine modeleul şi expresia urmărite. Totul e construit geometric la Vermeer, după rapoarte precis calculate. Departe de a reduce această geometrie la o rigoare abstractă, Vermeer îi alătură bogăţia tonurilor şi emoţia. Acordul lor perfect creează frumuseţea unor lucrări precum “Fata cu turban”[6], mai spunea acesta. Arta lui Vermeer este o reverie închisă în forme perfecte şi totuşi familiare, ce a plasticizat viaţa lucrurilor mărunte. Vermeer a reuşit să înalţe în planul expresiei limbajul expresiv al lucrurilor mute. Ceea ce tulbură în arta sa este tocmai puritatea şi armonia lăuntrică. Universul plastic a lui Vermeer este construit în jurul omului. Deşi pictează subiecte realiste, chipurile şi scenele pictate de Vermeer capătă un deosebit accent de umanitate şi rămân simple. Marea taină a picturii sale stă în tehnica luminii şi în puterea de înnobilare a figurii umane.[7]

În arta lui Vermeer au predominat astfel de reprezentări ale unor tinere în situaţii narative. În “Fata cu cercel de perlă”, fundalul aproape negru, neutru, creează un efect puternic tridimensional personajului.[8] Acesta era un proces introdus şi recomandat de Leonardo da Vinci, care nota că un fundal închis la culoare scoate personajul în evidenţă şi-l face să pară mai luminos.[9] Văzută din semi-profil, fata este surprinsă în momentul când se întoarce spre privitor, iar buzele întredeschise parcă ar vrea să ne vorbească. Pentru acest tablou, pictorul a folosit culori pure şi a ales să reducă paleta la câteva tonuri. Vermeer creează forme folosind lumina şi nu linia.[10] Se ştie că turbanele erau accesorii la modă în Europa secolului XV. Elementul de bază al tabloului este reprezentat de perla din urechea fetei. Specialiştii sunt de părere că Vermeer nu a deţinut o perlă adevărată de dimensiunea celei redate în tablou şi că de fapt cercelul era probabil din metal ori sticlă. Felul în care fata priveşte peste umăr reproduce stilul portretului introdus de Tizian în “Ariosto”.

“Fata cu cercel de perlă” este modelul misterios al maestrului olandez Jan Vermeer. Te face să te întrebi dacă se întoarce spre tine în momentul când te priveşte sau se pregăteşte să se întoarcă cu spatele, de ce are acea expresie, ce o preocupă, la ce se gândeşte, iar lista de întrebări poate continua. “Mona Lisa Nordului” aparţine unui stil olandez de pictură idealizată şi unui stil de portretistică de o mare expresivitate. Modelul nu pozează, după cum se obişnuia în portrete, ci este surprins astfel în momentul când se întoarce, ceea ce poate ar explica expresia de mirare a fetei. În loc să fie un element dintr-o scenă de teatru, aşa cum obişnuieşte Vermeer să creeze în scenele sale de interior, ea devine un subiect explorat psihologic. Turbanul subliniază caracterul lumesc al clasei negustorilor ce comandau astfel de tablouri, iar perla – simbol al bogăţiei, apare ca o exagerare, ca un miraj al bogăţiei. Imaginea tinerei stârneşte multe controverse şi contradicţii. Prezenţa ei este pătrunzătoare şi totodată subtilă, exprimă o oarecare îngrijoare, dar şi mult calm. Acest tablou reprezintă începutul unei perspective moderne, atât în ceea ce priveşte pictura olandeză, cât şi noii factori economici şi politici ai vremii.[11]

În timpul vieţii Vermeer nu a reuşit să câştige o faimă internaţională, iar după moarte a fost complet uitat. Conform criticilor, arta sa a fost redescoperită şi analizată de criticul francez Théophile Thoré.

“Fata cu cercel de perlă” a devenit o un tablou iconic pentru arta lui Vermeer abia pe la sfârşitul secolului XX, odată cu expoziţia “Johannes Vermeer” de la National Gallery of Art din Washington, D.C. (1995) şi cu apariţia romanului istoric “Fata cu cercel de perlă”, un best-seller semnat de Tracy Chevalier în 1999. Dacă tabloul a inspirat un roman, acesta din urmă a inspirat un film: “Girl with a Pearl Earing”, apărut în 2003, care se poate lăuda cu o nominalizare la premiile Oscar[12], în care cunoscutul actor Colin Firth îi dădea viaţă maestrului Vermeer. Un mare actor readuce la viaţă un mare pictor. “Fata cu cercel de perlă” ne priveşte şi azi de dincolo de timp ca şi cum nu ar aparţine unui anumit loc.[13] Adevărat, întrucât a devenit iconică şi universală.

Scriitoarea Tracy Chevalier despre “Fata cu cercel de perlă”

Tracy Chevalier, autoarea romanului istoric “Fata cu cercel de perlă”, dezvăluia în 2012, în cadrul conferinţelor TED, povestea din spatele cărţii ce a avut în centru capodopera lui Vermeer. Scriitoarea povestea că atunci când intră într-un muzeu trece repede cu privirea peste toate tablourile expuse şi se opreşte doar în faţa acelora care dintr-un motiv sau altul o intrigă, o fac să-şi pună întrbări şi care îi fac imaginaţia să creeze poveşti interesante în jurul lor.[14] Printre tablourile care au avut acest efect asupra imaginaţiei sale se numără “Fata cu cercel de perlă” a lui Vermeer. Avea 19 ani când a văzut-o prima dată, a intrigat-o, i-a aprins imaginaţia, aşa că a început să se documenteze cu privire la viaţa şi opera lui Vermeer, istoria vremii şi a petrecut câteva zile în Delft. Citind şi-a dat seama că se ştiu puţine lucruri concrete despre pictor, iar acest lucru i-a convenit şi a bucurat-o pentru că astfel avea o mare libertate în a-şi contura povestea şi propria ipoteză cu privire la contextul apariţiei tabloului. Şi-a cumpărat un poster ce reproducea opera, pe care îl are şi azi acasă, pentru a putea privi tabloul în timp ce scria povestea.

Ea mărturisea că ceea ce i-a atras atenţia au fost minunatele culori, felul cum îi cade lumina pe faţă şi privirea ei, o sumă de contradicţii. Spunea că a privit-o îndelung şi că niciodată nu s-a putut decide asupra a ceea ce exprimă de fapt privirea ei: bucurie sau tristeţe.[15] În povestea lui Chevalier, privirea fetei ar reflecta sentimentele ei pentru pictor. Povestea lui Chevalier este povestea din spatele privirii fetei. Deşi se bazează şi pe datele biografice cunoscute, povestea lui Tracy Chevalier este în mare parte fictivă, însă atât cartea cât şi filmul reuşesc să ne trimită înapoi în timp, în Olanda secolului XVII, pentru a lua parte la evoluţia şi apariţia unei capodopere. Cartea lui Chevalier, devenită repede best-seller şi filmul nominalizat la Oscar, au contribuit semnificativ la promovarea artei lui Vermeer. Datorită lor, un public mult mai numeros a aflat despre arta lui Vermeer, iar faima “Fetei cu cercel de perlă” a crescut şi s-a răspândit. În 2012, capodopera lui Vermeer a călătorit şi a fost expusă în muzee din Japonia, Italia şi SUA, pentru ca în 2014 să revină în Olanda, de unde nu va mai pleca, după cum anunţa la acel moment conducerea muzeului din Haga.

Cosmina Marcela OLTEAN