Între autenticitate și uniformizare: Fenomenul „omului-orchestră”

Conceptul de „om-orchestră” devine tot mai relevant în societatea contemporană, în care flexibilitatea, adaptabilitatea și capacitatea de a jongla cu multiple abilități sunt adesea privite drept atuuri. Traversăm o perioadă în care suntem împinși să devenim multidisciplinari, să acumulăm competențe din arii conexe ori complet diferite de domeniul nostru de bază. Dacă în trecut specializarea era importantă, astăzi pare că valoarea este măsurată prin cât de multe lucruri poți face de unul singur.

Ilustrație, Vitaliy Gonikman (People & Paintings Gallery) – “One Man Orchestra”

Acest gând a revenit în mintea mea de nenumărate ori, în contexte diferite, iar într-un astfel de moment mi-am amintit și de un desen semnat de Vitaliy Gonikman, care surprinde cu finețe esența acestui fenomen: un om încărcat de instrumente, aparent versatil, dar prins într-o rețea complicată care îl limitează în loc să îl elibereze.

Avantaj sau capcană?

Desigur, polivalența are nenumărate avantaje, asigurând adaptabilitate într-o piață a muncii în continuă transformare, stimulând creativitatea prin contactul cu domenii diverse și posibila independență la care visăm adesea. Astfel, nu mai ești mereu nevoit să depinzi de alții pentru sarcini variate. Mai mult, intersectarea ideilor din zone diferite favorizează inovația și gândirea originală.

Totuși, nu putem ignora nici capcanele: superficialitatea, suprasaturarea informațională, suprasolicitarea psihică și, mai ales, lipsa unei valori reale a muncii pe care o prestezi sunt consecințe frecvente. Când încerci să te pricepi la toate, riști să nu excelezi în nimic — iar în realitate, aceasta nu este doar o posibilitate, ci o certitudine. Presiunea constantă de a fi „la zi” în mai multe domenii conduce inevitabil la epuizare, demotivare și, în final, la afectarea sănătății.

Într-o societate care continuă să aprecieze specialiștii — chiar dacă nu îi sprijină suficient pentru a atinge acest statut — cei mai mulți dintre noi sfârșim prin a deveni oameni-orchestră: generaliști ușor de înlocuit.

Un om translucid

Omul-orchestră este adesea un personaj fad, translucid, vizibil doar în momentele în care este util. Pentru a rămâne relevant, el poartă mereu după sine instrumente tot mai numeroase și mai grele — unele care nu îl reprezintă și care nu înseamnă nimic pentru el. Așa se nasc oameni tot mai tăcuți, mai triști, cu o lumină interioară care se stinge treptat. Iar atunci când acea lumină dispare, ești lăsat în urmă, apoi înlocuit, la propriu sau prin metode tacite.

Există, desigur, și oameni-orchestră care îmbrățișează acest rol cu resemnare sau chiar cu bucurie. Pentru ei, polivalența nu este o povară, ci un scop în sine: trăiesc pentru a rezolva probleme pentru alții, chiar dacă nu se identifică întotdeauna cu ceea ce fac.

Suntem condamnați să fim oameni-orchestră?

Pe scurt, cel mai probabil da. În era digitală, presiunea — sau dorința — de a învăța mereu ceva nou este inevitabilă. Totuși, cheia constă în găsirea unui echilibru între polivalență și specializare. Ideal ar fi să construim o bază solidă într-un domeniu principal și să adăugăm abilități complementare care să ne facă mai adaptabili, fără să ne transformăm în persoane „bune la toate”, dar cu valoare redusă în profunzime.

Dincolo de competențe: sensul formării noastre

Ne formăm și ne desăvârșim nu doar pentru noi înșine, ci pentru a fi în slujba celorlalți, pentru a dărui prin ceea ce facem. Dacă totul se reduce la tine însuți, devii inutil pentru societate.

Oricât ai ști, oricât ai putea sau ai fi, nu va fi niciodată suficient. Mai multă greutate vor avea întotdeauna lucrurile pe care nu le cunoști sau pe care ceilalți cred că nu le poți face. Nu binele pe care îl faci va fi cel mai vizibil, ci greșelile — ele sunt primele observate și niciodată trecute cu vederea.

Cosmina Marcela OLTEAN

Desenul ca act de prezență și meditație

Mereu am avut o preferință pentru linia cu caracter organic și ritmic, pentru linii fine, radiale, care se ramifică fluid, aproape ca în structurile vii. Aceste reprezentări pot fi interpretate ca reprezentări simbolice ale energiei, expansiunii sau echilibrului.

Liniile trasate manual, cu imperfecțiuni și variații, e un fapt ce poate fi văzut ca un gest meditativ, repetitiv sau ca un proces care urmărește nu un rezultat final „perfect”, ci care pune accent pe trăirea din timpul desenului și pe efectul terapeutic al unei descărcări de energie.

Acest tip de desen nu își propune să reprezinte forme recognoscibile, ci să surprindă un proces — o curgere a liniei care se dezvoltă gradual și intuitiv. Astfel, liniile se adună în structuri radiale, deopotrivă controlate și imprevizibile.

Prin repetiție și variație subtilă, desenul devine o formă de meditație activă: fiecare gest este atent și nu rigid; fiecare linie își găsește locul în ansamblu fără a fi planificată în totalitate. Imperfecțiunile — densități diferite ori suprapuneri — nu sunt corectate, ci integrate, devenind parte a expresiei și accentuând caracterul procesual și organic al lucrărilor.

Această practică pune accentul pe timpul petrecut în actul desenului și pe prezența mentală a autorului, nu pe atingerea unei imagini ideale. Rezultatul final capătă astfel o calitate organică, asemănătoare formelor naturale sau proceselor de creștere din natură, dar fără a fi o reprezentare directă a acestora.

Aici, desenul funcționează ca o urmă a unei stări, ca o hartă a unui moment meditativ, în care controlul și hazardul coabitează.

Practica artistică prezentă explorează desenul ca proces meditativ și gestual, mai degrabă decât ca mijloc de reprezentare mimetică. Fiecare desen este rezultatul unui parcurs temporal atent, în care desenatorul se angajează într-un act concentrat.

Prin această metodă, desenul nu funcționează ca ilustrare a unei idei prestabilite, ci ca urmă a unei stări și a unei dinamici gestuale. Abordarea se înscrie într-o tradiție contemporană care valorizează procesul artistic ca formă de cunoaștere / autocunoaștere și pune în discuție raportul dintre control și indeterminare, dintre intenție și emergență.

 
Astfel, lucrările propun o experiență contemplativă atât pentru artist, cât și pentru privitor, invitând la o lectură a desenului ca spațiu de întâlnire între gest, timp și formă. Totodată acesta e un îndemn la ancorare în “acum”.

Text și desene,

Cosmina Marcela OLTEAN