Poate
viitorul nu înseamnă să devenim mai siguri, ci să învățăm să trăim cu
incertitudinea.
A existat o
vreme în care cunoașterea aparținea celor care puteau observa, memora, conecta
și interpreta. Până au apărut entitățile digitale, capabile să proceseze mai
multe informații decât ar putea cuprinde vreodată o minte umană. Și totuși,
ceva a rămas neschimbat. Atât omul, cât
și mașinăria digitală pot greși. Cu siguranță o fac zilnic.
Omul ia
decizii pornind de la fragmentele de realitate cu care a luat contact.
Mașinăria face, într-un fel, același lucru, doar că la o scară inimaginabilă:
interpretează lumea prin datele pe care le-a primit. Schimbi datele, se schimbă
și răspunsul, și înțelesul. Adaugi ceva necunoscut, iar certitudinea începe să
se destrame.
Poate că
aici se întâlnesc omul și digitalul. Nu în perfecțiune, ci în limitare. Mașinăria poate părea că
deține o putere infinită — poate aduna toată cunoașterea lumii, poate calcula,
conecta și genera posibilități dincolo de capacitatea umană. Dar nici cel mai
puternic sistem nu poate cunoaște ceea ce nu a fost inclus în lumea sa de date.
Poate interpreta greșit. Umple golurile cu ce are la îndemână. Produce erori și
poate urma un tipar greșit.
Iar omul nu
este atât de diferit. Umple golurile cunoașterii cu presupuneri. Reinterpretează
ceea ce știe atunci când apar informații noi. Își reconfigurează mereu înțelegerea
lumii. Atunci, ce înseamnă cu adevărat progresul?
Poate că nu dispariția erorii. Nici apariția unei inteligențe perfecte.
Poate că
este tocmai această mișcare continuă între ceea ce știm și ceea ce încă nu
înțelegem — între intervenția omului și imensitatea digitală, între prezent și
un viitor pe care nu îl putem prevedea nici măcar parțial. În acest spațiu al
incertitudinii, omul și entitatea digitală se poziționează similar. Și poate că
tocmai asta este una dintre cele mai neașteptate asemănări dintre ei.
Mai multe
lucrări de Vitaliy Gonikman: [https://peopleandpaintings.com/vitaliy_gonikman]
Cosmina Marcela OLTEAN
