Simțul de observație ca atribut esențial al artistului

De-a lungul timpului, s-a pus adesea accent pe diferențele care separă artiștii: nivelul de pregătire și educație artistică, contextul socio-cultural în care s-au format, gradul de rafinare tehnică sau complexitatea conceptuală a practicii lor. Aceste diferențe sunt reale și vizibile în modul în care fiecare artist își construiește limbajul estetic, temele de interes sau relația cu publicul. Cu toate acestea, dincolo de aceste variabile, există o trăsătură fundamentală care pare să îi unească: un simț de observație acut, o capacitate de percepție care depășește analiza superficială a realității imediate.

Acest tip de observație nu se reduce la o simplă atenție la detaliu, ci implică o formă complexă de receptivitate psihologică și socială, un mod de a „citi” comportamente, situații sau medii printr-o combinație subtilă între intuiție și analiză. Mulți artiști manifestă o capacitate de a sesiza nu doar aspectele evidente ale unei situații, ci și tensiuni latente, contradicții ascunse sau emoții și gânduri nerostite care traversează spațiile sociale. În acest sens, rolul artistului se apropie uneori de cel al psihologului sau al detectivului: nu pentru a judeca, ci pentru a înțelege și a dezvălui mecanismele invizibile care structurează realitatea.

Această capacitate de observație se reflectă direct în practicile artistice. Fie că este vorba despre reprezentare figurativă, instalație conceptuală, performance sau demersuri documentare, numeroși artiști își construiesc lucrările pornind de la observații subtile asupra lumii înconjurătoare. Ei nu se mulțumesc cu aparențele, ci caută sensuri profunde, straturi ascunse de semnificație, aspecte pe care privitorul obișnuit le trece cu vederea. În acest fel, arta devine un instrument de revelare a adevărului — uneori inconfortabil, alteori poetic.

Această hiperluciditate poate explica, într-o anumită măsură, de ce mulți artiști aleg sau ajung să aibă cercuri relaționale restrânse. O sensibilitate accentuată față de comportamentele umane și față de autenticitate face dificilă acceptarea convențiilor sociale artificiale și adesea forțate. Nu este vorba despre misantropie, ci despre o formă de intoleranță față de disonanța dintre aparență și esență. În preajma falsității, artistul resimte o tensiune care nu poate fi ignorată, iar distanțarea devine, de multe ori, o formă de protecție și de fidelitate față de adevărul interior.

În contrast cu această capacitate subtilă de percepție, societatea a întreținut frecvent o imagine stereotipă a artistului ca ființă „cu capul în nori”, detașată de realitate, absorbită exclusiv în propria lume interioară și incapabilă să vadă dincolo de granițele acesteia. Această judecată superficială ignoră însă nucleul sensibilității artistice: abilitatea de a observa și analiza în profunzime mediul înconjurător. Lumea interioară a artistului nu este o formă de izolare, ci un spațiu de procesare intensă a realității. Aceasta funcționează ca un laborator în care impresiile, observațiile și tensiunile sociale sunt filtrate, reinterpretate și transformate în reprezentări vizuale. Departe de a fi absenți, artiștii sunt, în multe cazuri, printre cei mai atenți martori ai realității — doar că modul lor de a înregistra și exprima această realitate nu urmează tiparele convenționale ale discursului cotidian.

Așadar, indiferent de diferențele de parcurs, stil sau formare, artiștii împărtășesc o capacitate rară de observație și interpretare a realității. Aceasta nu este doar un instrument profesional, ci o condiție existențială care le modelează atât practica artistică, cât și modul în care se raportează la lume.

Text și desene, Cosmina Marcela OLTEAN

1 – „In between”, ilustrație

2 – „Gaze”, desen editat digital

Incursiune în lumea pictată a lui David Croitor

 

“Toamna, atunci când melancolia și tristețea par a pune stăpânire peste toate, găsesc forme de bucurie stranii chiar în miezul acestei aparente prăbușiri a vieții însăși...”

David Croitor este un pictor independent, în mare parte autodidact, cunoscut și apreciat pentru lucrările sale figurative și pentru legătura profundă cu natura, satul și peisajele românești. A urmat Facultatea de Geologie din București, dar și cursuri de pictură și desen alături de artiștii Dimitrie Loghin la Suceava și Aurel Aniței la București, dezvoltându-și propriul stil, caracterizat de o paletă cromatică bogată și de o abordare introspectivă.

Expozițiile personale, desfășurate atât în România, la Suceava, Vatra Dornei, Iași, Bistrița, cât și internațional, în Danemarca și Luxembourg, includ teme precum peisajul Bucovinei, amintirile copilăriei și stările interioare, transmise printr-o tehnică rafinată de ulei pe pânză de in. Lucrările sale se află în colecții private din întreaga lume, iar activitatea sa a fost recunoscută prin premii importante, printre care Premiul pentru artă al Asociației Artiștilor și Scriitorilor din Țara Dornelor și Premiul „Pictorul Anului” al Consiliului Județean Suceava.

Arta lui David Croitor surprinde esența locului și a experienței personale, invitând privitorul să reflecteze și să regăsească propria memorie afectivă, iar expoziția sa recentă „Simplu” este o expresie a acestei căutări a esenței prin simplitate și autenticitate.

Am avut bucuria de a afla mai multe despre parcursul pictorului, despre viziunea sa asupra artei și a propriei misiuni.

Cosmina M. Oltean: Întâi de toate, vă mulțumesc pentru deschidere și amabilitate. Vă propun să începem cu câteva note biografice și aspecte din parcursul dumneavoastră artistic.

David Croitor: M-am născut la 27 martie 1958 în Suceava. Copilăria mi-am petrecut-o la Liteni-Moara, un sat răzlețit printre dealuri, străbătut pe mijloc de Humoria și Șomuzul mic, două păraie șerpuitoare și firave. Școala, până în clasa a opta, am făcut-o tot în Liteni, apoi după terminarea cursurilor primare am plecat la un liceu din Suceava, liceu cu profil tehnic spre care nu aveam nicio chemare, însă părinții au decis că pentru mine acesta-i viitorul, să devin muncitor pe o mașină de așchiat metale. Spre sfârșitul liceului, în urma vizionării unei expoziții de la galeria de artă din Suceava, unde acum este un restaurant falimentar, am decis să-l vizitez pe autorul acesteia, pictorul Dimitrie Loghin. L-am căutat acasă, după adresa scrisă pe un pliant luat din expoziție, iar acesta m-a primit cu amabilitate. Timp de câteva ședințe mi-a trasat câteva direcții în care aș putea să mă dezvolt în ceea ce voiam să fac: pictura. Nu am studiat mult cu domnia sa, însă ceea ce a fost esențial s-a petrecut și anume, m-a încurajat să merg pe acest drum cu orice preț spunându-mi franc: „este o vână puternică pe care trebuie s-o exploatezi”. L-am crezut pe cuvânt și am procedat ca atare, adică m-am apucat de studiu după cărți, albume și, evident, după natură.

Cosmina: Cum a început povestea cu pictura? A existat un moment declanșator, o întâlnire sau o emoție care v-a făcut să alegeți acest drum al artei?

D.C.: Am mai dezvoltat acest subiect într-una din cele două cărți pe care le-am scris, însă pentru cititorii publicației de față, voi relua povestea pe scurt. Așadar, întorcându-mă în copilărie, mi-aduc aminte că primul impuls spre a desena a fost acela când, copil fiind, mergând deja spre șase ani, într-o iarnă năpraznică, un om din sat a venit pe la noi cu treabă. După ce a stat de vorbă cu tata, ne-a întrebat pe mine și pe una dintre surori, dacă suntem cuminți, dacă ascultăm de părinți și mai ales dacă nu coborâm de pe cuptorul cald pe dușumeaua rece din lut galben acoperită ici colo cu câte un țolișor (covoraș) țărănesc țesut de bunica la stative. Mama, dar și bunica, nu ne lăsau pe jos fiindcă era frig și răceam foarte ușor, de aceea trebuia, cât era ziua de lungă, să stăm acolo, sus pe cuptor, unde nu prea aveam ce face, decât să privim pe fereastră cum cad fulgii de nea. Îmi plăcea această cădere necontenită a zăpezii, nu știu de ce și nici nu mă întrebam...

Omul despre care am amintit, pentru că i-am promis că o să fim cuminți, a mai venit o dată la noi peste câteva zile și ne-a adus două cărți, una dintre ele fiind „Ursul păcălit de vulpe” de Ion Creangă. Nu auzisem nici de poveste și cu atât mai puțin de autor, însă nu era o problemă, singurul lucru care mi-a stârnit interesul a fost imaginea de pe copertă, un urs cu coada în apă. Instinctiv mi-a venit să-l desenez, astfel că am luat o hârtie de pe perete, am întors-o cu partea albă spre mine și cu un cărbune din sobă am desenat ursul. Dacă a ieșit bine sau nu, nu știu, însă tata când l-a văzut i-a spus mamei că am talent. Ce-o fi ăla talent, habar nu aveam, dar simțeam că e ceva de bine. Mama, după ce a privit desenul mi-a spus: „Duducă, (așa îmi zicea ea) tu o să te faci pictor când o să fii mare”. Acela a fost momentul în care mi-am zis că da, asta este, voi fi pictor, fară să conștientizez ce înseamnă asta, dar dacă așa mi-a zis mama, atunci e clar, așa o să fie!

Toamna revine constant în lucrările dvs., într-o varietate de nuanțe și lumini. Ce înseamnă acest anotimp și ce vă inspiră cel mai mult din el?

D.C.: Încă din copilărie mi-a plăcut toamna, așa, fără vreun motiv anume, pur și simplu îmi plăceau culorile ei, dar mai ales, iubeam liniștea aceea care se așternea peste sat după o vară tumultoasă în care toți oamenii alergaseră fără oprire de dimineață până seara la lucrul câmpului. Îmi plăcea de asemenea că toamna serile coborau mai devreme, iar la noi în casa veneau vecini sau oameni mai de departe, fiind în trecere, oameni care se așezau pe laiță sau pe scaune în jurul sobei care duduia și pe plita căreia se frigeau sâmburi de bostan, și povesteau câte și mai câte, întâmplări de prin lume, întâmplări în miezul cărora, involuntar, pătrundeam cu toată ființa, întâmplări pe care le trăiam la cote înalte odată cu derularea poveștii.

Revenind în cotidian, în pictura mea, nu atât culorile toamnei mă interesează, cât pustiul ei, amintirea, cețurile nesfârșite care se așterneau pe lunca Șomuzului, brumele argintii și mai ales plecarea păsărilor în care vedeam că trecerea prin timp, prin viață, este o realitate pe cât de neînțeleasă pentru mine, copil fiind, pe atât de palpabilă, lucru de care începusem să țin cont, în sensul că timpul nu-mi aparține, că el curge ireversibil și că rămânând tot mai puțin trebuie să-l prețuiesc tot mai mult, făcând ceea ce am de făcut ca trecător vremelnic ce sunt. Asta fac și acum, mă iau de guler cu mine însumi, mă iau la ceartă cu timpul, o ceartă absurdă desigur, încercând să-l îmblânzesc, crezând că-l pot țintui pe pânzele mele, oprindu-l cel puțin pentru o clipă. E o iluzie, evident, dar o iluzie dulce de care nu mă pot lipsi...

Cum vi s-a format limbajul vizual? Putem vorbi puțin despre tehnica și procesul prin care ajungeți la armonia aceea subtilă dintre culoare și emoție?

D.C.: Am înțeles târziu că pentru a exprima ceva am nevoie de un limbaj adecvat. Limbajul artistic, comun, dar și cel personal, este modul prin care toate trăirile interiore ale pictorului, în cazul de față, pot fi scoase la lumină, convertite în emoții și așezate pe pânză. Privind o lucrare, identific omul, artistul, acesta este crezul meu. Nu cred în arta fără mesaj. Sau poate că nu o înțeleg, mă rog...

Am învățat să privesc lumea într-un fel aparte, pătrunzând în interiorul ei, identificându-mă cu ea, căutând cu ardoare frumosul și binele, chiar în lucruri aparent contrare acestui demers. De pildă, toamna, atunci când melancolia și tristețea par a pune stăpânire peste toate, găsesc forme de bucurie stranii chiar în miezul acestei aparente prăbușiri a vieții însăși. Pentru mine tristețea este o formă de poezie și nimic mai mult, de aceea, da, sună ciudat, caut tristețea și chiar mi-o cultiv, încercând să extrag din interiorul ei forme de frumusețe latentă și subtilă.

 

Care e definiția pe care o dați artei?

D.C.: Arta, sub toate aspectele ei, fie muzică, pictură, literatură, în această ordine, înseamnă pentru mine, în mare, o formă de exprimare și comunicare a ceva ce nu este la îndemâna tuturor. A fi artist nu-i un lucru care să te situeze deasupra celorlalți, nicidecum, dimpotrivă, un artist este căutătorul frumosului și binelui (repet) în locuri greu accesibile, locuri uneori insalubre spiritual, cum este de pildă viața cu toate ale ei, locuri în care altcineva, care vede doar la suprafață, nu ar căuta. Dar artistul se bagă, pătrunde în miezul lucrurilor știind bine, ghidându-se, instinctiv de cele mai multe ori, că va găsi ceva, iar când găsește scoate la lumină și arată lumii. Cam asta este definiția artei din punctul meu de vedere: aducerea la suprafață și la zi a ceea ce este frumos, acel frumos după care lumea, fără să-și dea seama, tânjește de când se știe. Artistul cunoaște locurile, nu caută la întâmplare, ci se duce țintit spre lumina ascunsă chiar în mijlocul întunericului, o extrage, uneori cu eforturi disperate și o pune la îndemăna celorlați, împărțind astfel bucuria găsirii până ce aceasta, bucuria în sine, se înmulțește.

Privind lucrările dvs., avem senzația că peisajul devine o meditație despre timp și fragilitate. Cum se reflectă propria viziune asupra naturii și a trecerii în pictură?

D.C.: Tema aceasta a trecerii ireversibile, din păcate, a singurătății intime în care se află omul în cea mai mare parte a viețuirii lui doar cu el însuși, m-a preocupat încă din copilărie. Nu erau preocupări filozofice, nici nu știam că există așa ceva, erau doar niște întrebări pe care mi le puneam și la care nu găseam răspuns. Chiar dacă bătrânețea sau moartea mi se păreau lucruri extrem de îndepărtate, uneori, în momente mai aparte, cum ar fi de pildă în serile blânde de toamnă, atunci când soarele asfințea, iar pe cerul azuriu-violet, cârduri de cocori fâlfăind din aripi, tulburând liniștea stranie, pierzându-se în zare, mă întrebam naiv: ce este omul, de ce am venit eu pe lume, ce caut aici, cine m-a adus, și mai ales care va fi destinul meu în această teribilă trecere?

Evident că răspunsurile întârziau sau nu veneau niciodată, și cu toate acestea continuam să-mi pun aceleași întrebări. Dar într-o zi, asta mult mai târziu, când am priceput cum stau lucrurile cu mersul vieții pe pământ, m-am împăcat cu mine însumi, asumându-mi soarta, totodată înțelegând, că vreau sau nu, am un rost, am ceva de făcut și de lăsat moștenire. Așa s-a făcut că, încet-încet, dispunând de mijloacele pe care mi le-a dat Dumnezeu, adică îndemânarea de a exprima inexprimabilul, am început să comunic cu ceilalți prin imagine, prin linie și culoare, arătând celor curioși sau interesați, că dincolo de zbaterea aceasta inutilă pentru a aduna cât mai mult, mai există și un sector al sufletului care are niște nevoi primare și anume nevoia de frumos, de liniște, de bine, de echilbru... Fericirea este atunci când sufletul este plin de lumină.

Care au fost artiștii sau mentorii care v-au influențat parcursul? Există fiuri sau întâlniri care au modelat felul în care vedeți lumea și arta?

D.C.: Așa cum am amintit deja, primul meu îndrumător a fost, chiar dacă pentru o periodă scurtă, pictorul sucevean Dimitrie Loghin. Dânsul a fost cel care mi-a dat primul impuls. A contat enorm acest lucru. Mai târziu, fiind deja în București, l-am avut ca profesor la școala populară de artă pe artistul Aurel Aniței. Acesta, după câteva luni în care a văzut dacă am sau nu potențial, concluzionând în cele din urmă că aș avea, m-a sfătuit să continui să desenez, iar după ce voi considera că stăpânesc cât de cât tehnica desenului, să trec la culoare. Am ascultat cu sfințenie aceste sfaturi și m-am conformat, astfel că în fiecare zi desenam, în general după natură sau după imagini pe care mi le schițam sumar sau le fotografiam, căci aveam încă din 1980 un aparat foto Smena. Un an întreg am urmat cursurile școlii populare de artă, după care am întrerupt totul, asta dim motive subiective, în sensul că încă lucram ca strungar la o întreprindere oarecare, în trei schimburi, ceea ce era foarte obositor, aproape epuizant, chiar dacă eram tânăr și rezistent, obișnuit cu probleme de tot felul.

În 1983 am devenit student la Universitatea din București, la Geologie, prilej cu care statutul meu, cel puțin în ochii mei, a devenit altul, ocazie cu care am început să vizitez expozițiile din galeriile de artă bucureștene, apoi Muzeul de Artă, unde stăteam ore în șir în fața lucrărilor de pe simeze, analizând, atât cât puteam, tușa fiecărui atist, subiectele abordate, dar și materialele suport pe care a fost aplicată culoarea, de aceea nu de puține ori eram atenționat de către supraveghetori atunci când mă vedeau că îndepărtez o lucrare ca să pot privi în spate, să văd sașiul, pânza...

Chiar dacă facultatea pe care am urmat-o a durat cinci ani, la zi, n-am încetat o clipă să pictez și să cred în destinul meu, acela de pictor și nu de inginer geolog, nu degeaba am afirmat și afirm în continuare că principala mea preocupare a fost pictura, facultatea făcând-o în timpul liber. După absolvire, doi ani am lucrat ca geolog, apoi am renunțat la tot, plătind un preț greu, suportând umilințe extreme, numai ca să-mi pot urma vocația, cum bine mi-a spus în timpul susținerii examenului de licență Emil Constantinescu, care mi-a fost profesor: „urmează-ți vocația, lasă că de geologie are cine se ocupa!”. Și asta am făcut, nu numai pentru că mi-a spus-o profesorul, ci pentru că asta simțeam, cu asta se identifica rostul meu.

În urmă cu doi ani am primit de la cineva, tot pictor, jurnalele lui Corneliu Baba, patru volume. Le-am citit de două ori cu patimă, lucru care a dus la schimbarea paradigmei în ceea ce privește pictura, nu numai a mea, ci în general. Am învățat de la Maestru că Pictura te vrea doar pentru ea, ori i te dăruiești total, ori te lași. Eu am ales, dar asta demult, să mă dărui ei, cu toate riscurile aferente.

 

Ce ați dori să descopere — sau să simtă — un privitor atunci când se oprește în fața unui peisaj de-al tău?

D.C.: Atunci când un privitor se oprește în fața unei lucrări de ale mele simt un fel de bucurie inefabilă, e ca și cum cineva drag mi-ar fi intrat în casă aducandu-mi un buchet mare de crizanteme. Ce aș dori să simtă? Ceea ce am simțit și eu. Uneori lucrul acesta chiar se întâmplă, adică am întâlnit oameni care după ce s-au plimbat prin peisajele mele, au înțeles că lumea mea este și lumea lor, casa mea este și a lor, familia mea este și a lor, ori bucurie mai mare nu există pentru mine.

Atunci când expun, nu eu vreau să ies în evidență, chiar îmi repugnă acest aspect, ci lumea pe care am creat-o, deși creator este numai Dumnezeu, lume în care oricine este binevenit. Lucrez pentru mine, aceasta fiind o necesitate a sufletului meu, dar lucrez și pentru alții, dăruind cu bucurie ceea ce și mie mi-a fost dat, findcă nimic din ceea ce am nu-i al meu, totul este primit în dar de la bunul Dumnezeu. Așadar, dau și eu mai departe, în virtutea faptului că „dar din dar se face rai”.

 

Un interviu de Cosmina Marcela OLTEAN

Fotografii, arhiva artistului

Memoria lemnului pictat și vigoarea pastelului – Note din atelierul artistului harghitean Csomortáni Gál László

Cei care îl cunosc pe artistul Csomortáni Gál László îl admiră mai ales pentru picturile sale pe lemn vechi, provenit din mobilier sau obiecte tradiționale uitate în gospodării, pe care le readuce la viață și le conferă statut de operă de artă. Pe aceste suprafețe de lemn se împletesc simboluri populare, elemente din natură, încărcate de semnificație, preluate cu reverență și transformate artistic. El consideră că lemnul posedă povești inerente ce ar trebui ascultate.

Vede arta ca pe o extensie a existenței, iar în ceea ce privește pictura pe lemn, o combină cu respectul pentru material, pentru culorile calde și arhetipuri. Despre tenta întunecată a lemnului și cum o obține, spune: „Ard lemnul, apoi îl șlefuiesc și folosesc vopsea aurie pentru a-i reda strălucirea interioară.”

Marine în pastel

Astăzi însă vă propun să cunoaștem o altă dimensiune a măiestriei și valorii sale artistice: cea reflectată în marinele realizate în tehnica pastelului. Regăsim aici un alt subiect și o altă cromatică decât în pictura pe lemn, dar același stil propriu, distinctiv. În cazul multor artiști, pastelul se dovedește o tehnică ce le pune în valoare talentul și creativitatea. În noua serie de pasteluri, deosebit de expresive și puternice vizual, Csomortáni Gál László folosește pigmenți intens colorați, care creează contraste puternice și o textură bogată, catifelată.

Tema este recurentă: valul alb, spumos și turbulent, redat cu tușe energice, scurte, stratificate, transmite senzația de mișcare și forță; cerul și apa, cu zone estompate și treceri line între portocaliul cald al apusului și albastrul marin, aduc profunzime și dramatism; mișcarea specifică peisajului marin și reflexiile apei, redate subtil, dar atent, sunt evidențiate de vibrația luminii solare.

Pastelurile sale transmit o tensiune între calm și forță: cerul cald, liniștit, se opune valurilor impetuoase. Valul poate fi interpretat ca un simbol al energiei vitale, al emoțiilor sau chiar al unei lupte interioare. Contrastul dintre imensitatea naturii și fragilitatea clipei trimite la ideea de efemeritate și, totodată, de putere.

Cromatica poartă o încărcătură emoțională: portocaliul și violetul amurgului dau dramatism, iar albul strălucitor al valului devine punctul focal, ca o explozie de lumină și energie. În ansamblu, pastelul pendulează între redarea impresiei de moment și exprimarea puternică a emoției personale.

„Pastelul este cea mai bună tehnică pentru a surprinde impresii rapide. Suprafața hârtiei este potrivită pentru gesturi aplicate cu mișcări ample. Schimbările rapide ale mării, alternanțele luminii dintre apă și cer evocă o adevărată luptă, dar și o interacțiune. Lucrările mele pe lemn necesită o mare disciplină și o profundă ancorare; suprafața este inerent picturală. Hârtia este mai neutră și poate rezista. Efectul condițiilor de lumină poate fi surprins în câteva minute... Dar este potrivită și pentru accentuarea detaliilor. Marea majoritate a lucrărilor mele sunt realizate pe lemn. Hârtia și pastelul sunt <<tovarăși de călătorie>>” – subliniază artistul.

„Cât despre subiect, marea este ca o Mamă Natură... plutind în ea, ne răsare în minte amintirea pântecului, dar ne face să simțim și existența minusculă și fragilă a omului...”

Origini și formare

Născut în 1978, în satul Șoimeni (Csíkcsomortán), la poalele muntelui Ciomortan, în apropiere de Miercurea Ciuc, județul Harghita, artistul și-a urmat vocația la Liceul de Artă din Miercurea Ciuc, la secția pictură, absolvind apoi și secția de sculptură a Institutului de Artă din Oradea (2003). Ulterior, a primit o bursă de creație de la Academia de Arte Maghiare.

Legătura cu natura și tradiția

Spune că a crescut în natură, învățând să respecte ritmul pădurii. Împreună cu familia, trăiește într-o casă tradițională restaurată, fără electricitate, în armonie cu natura – o alegere de viață ce îi influențează profund arta. Găsește o legătură foarte strânsă între viață și artă: într-o lume a excesului și consumerismului, optează pentru simplitate, autenticitate și reconectare cu esența.

Recunoaștere și expoziții

Arta i-a fost prezentată de-a lungul timpului în peste 50 de expoziții personale, atât în țară – la Cluj-Napoca, Odorheiu Secuiesc, Sfântu Gheorghe, Miercurea Ciuc – cât și în străinătate.

„Lucrările mele se găsesc în colecții private de pe fiecare continent al lumii. Am avut expoziții personale în New York, Los Angeles, Toronto, Stockholm, Copenhaga, Oslo, Franța (orașul Fécamp), Budapesta, Cluj-Napoca, Bratislava și multe alte orașe mari. În prezent, mă pregătesc pentru expozițiile mele personale de toamnă din New York, Cleveland și Budapesta.”

Cu sprijinul antreprenorului Vilmos Kassay, artistul are două expoziții permanente în Miercurea Ciuc, iar lucrările sale pot fi văzute în două galerii. Galeria Csomortáni s-a deschis acum un an, iar în prezent găzduiește o expoziție comună cu soția sa, Judit Csomortáni Gál.

Cosmina Marcela OLTEAN

Fotografii, arhiva artistului

Programul intensiv de mediere culturală “Lumi ale artei” (Iași, 6-12 septembrie)

În prima parte a lunii septembrie s-a desfășurat un curs intensiv de mediere culturală adresat tinerilor care activează în instituții culturale, organizat de Asociația Culturală AltIași și găzduit de Facultatea de Arte Vizuale și Design din cadrul Universității Naționale de Artă George Enescu din Iași.

Cursul a fost însoțit de ateliere de formare în mediere artistică și patrimoniu și de conferințe susținute de profesioniști din țară și străinătate, care au punctat aspecte importante, teoretice și practice, din activitatea lor de-a lungul timpului.

Astfel, am avut ocazia să-i audiem și să învățăm de la Erwin Kessler (București), Cristian Nae (UNAGE, Iași), Alice de Dinechin (Franța), Alexia Manzano (GE/ARG), Mihaela Tilincă și Dana Sarmeș (Timișoara), iar ulterior să participăm la atelierele susținute de ei, în urma conferințelor.

Printre subiectele abordate de specialiștii invitați s-au numărat adaptarea medierii pentru diverse publicuri; cum construiești un program de mediere în cadrul unui eveniment destinat spațiului public; strategii interactive de lucru cu copiii; cum prezentăm și înțelegem arta în context muzeal; cum scriem despre arta contemporană și nu numai. S-au discutat pe larg idei în ce privește strategia de mediere, dar și idei puse deja în practică, care funcționează ca repere de bune practici.

“Medierea, pe scurt, înseamnă cum faci ca un număr cât mai mare de categorii de public, de oameni din comunitate cu interese diverse, să fie vizați, chiar implicați, să accepte / tolereze / creeze noi înțelesuri și, de ce nu, să-și deschidă mințile vizavi de lucrări de artă din spațiul public / galerii / muzee / alte instituții de cultură.

Conferințele au avut rolul de a ghida modul în care este expusă, percepută și semnificată arta contemporană atât în cadre specializate (muzee, galerii, diverse instituții culturale), cât și în spațiul public” - George Pleșu, organizator, președinte al Asociației AltIași.

Conferințele din cadrul proiectului „Lumi ale artei. Program de mediere culturală”

„Cum e cu putință ceva recent în artă”

Erwin Kessler a susținut pentru noi prelegerea cu tema „Cum e cu putință ceva recent în artă”, în Aula Magna a Universității „Al. I. Cuza”.

La întrebarea „Cum e cu putință ceva recent în artă” răspunsul pare să fie de la sine înțeles: în arta de acum nu este cu putință decât ceva recent. Fără noutate, fără ceva de ultimă oră, arta de acum riscă să nu fie a timpului nostru, a vremurilor în care atracția stă în inovație și noutate. Și totuși, cei interesați de conferința „Cum e cu putință ceva recent în artă” vin pentru că au dubii: oare să fie cu putință ceva cu adevărat nou în arta de acum? Versiunea scurtă a răspunsului este nu, nu este cu putință.

Erwin Kessler (1967) este istoric de artă, curator și filosof român, cercetător știintific la Institutul de Filosofie al Academiei Române, critic de artă la Revista 22 și director-fondator al MARe/ Muzeul de Artă Recentă, București. A făcut studii de filosofie și de istoria artei la București, Praga, Paris și Maastricht și a obținut D.E.A. la École des Hautes Études en Sciences Sociales, Paris. Este specializat în artă modernă și contemporană și în istoria și estetica artei moderne universale. A conferențiat, printre altele, la Universitățile Berkeley și Stanford, Kunstakademie Düsseldorf, Stockholm, Helsinki, Louvain, Rennes, Varșovia, Poznan, Cracovia, Praga, Budapesta, Zagreb. A publicat mai multe volume de istoria și teoria artei în țară și în străinătate. Cele mai recente apariții: „Efectul Picasso” (2023) și „Cei noi” (2024).

„Current challenges in cultural mediation in French museums”

Alice de Dinechin ne-a vorbit despre „Current challenges in cultural mediation in French museums”, la Institutul Francez din Iași. Cum arată medierea culturală în zilele noastre? Care sunt scopurile echipei departamentului educațional într-un muzeu francez? Care sunt tendințele actuale în domeniul medierii în muzeele franceze? Această conferință a oferit răspunsuri concrete la toate aceste întrebări, bazate pe exemple concrete și pe experiența profesională a invitatei.

După absolvirea Ecole du Louvre, Alice de Dinechin a lucrat aproape 15 ani în domeniul medierii culturale în muzeele franceze. A ocupat mai întâi un post de mediator cultural la Muzeul de Arte Frumoase din Lyon, a fost angajată ca șef adjunct al departamentului Educație al Muzeului de Arte din Nantes, înainte de a deveni șefă a acestui departament. În prezent, lucrează ca cercetător științific la Muzeul de Istorie din Nantes, dar luarea în considerare a diversității publicurilor rămâne în centrul preocupărilor sale.

“Reimagining Art Spaces: not only for experts, but for the people”

Alexia Manzano a explorat peisajul cultural dinamic al Berlinului, cu accent pe Institutul KW pentru Artă Contemporană. Ea a discutat despre angajamentul KW de a face arta mai accesibilă și incluzivă, străduindu-se să ajungă la un public mai larg cu expoziții care abordează probleme sociale presante. În plus, Alexia Manzano a punctat rolul finanțării publice în susținerea acestor inițiative și responsabilitatea care decurge din aceasta.

Alexia Manzano (Argentina/Germania) este șef al departamentului de educație și informare la KW Institute for Contemporary Art din Berlin, poziție pe care o deține din 2022. Cu un background eclectic în artă și implicare socială, Alexia este, de asemenea, un membru cheie al „Accessibility and Inclusion Focus Group” la KW, reflectând dedicarea ei pentru a face arta contemporană mai accesibilă pentru audiențe diverse. Înainte de rolul său la KW, Alexia Manzano a co-fondat și a condus „The Hub e.V.”, o asociație dedicată medierii artei și cercetării artistice din 2018. 

Călătoria ei în medierea artei a început în 2016 ca freelancer, unde a lucrat în muzeele din Berlin, galerii, școli, cluburi de tineret și chiar asociații pentru tinerii fără adăpost, aducând aducând arta contemporană mai aproape de cei care altfel nu s-ar fi implicat în ea. În 2021, și-a extins expertiza în calitate de stagiar științific la Muzeele de Stat din Berlin (Staatliche Museen zu Berlin), consolidându-și și mai mult cunoștințele pentru a lucra la instituții culturale.

Cristian Nae, critic și teoretician de artă, conf. univ. dr. în cadrul Facultății de Arte Vizuale și Design din cadrul Universității Naționale de Artă George Enescu din Iași, ne-a prezentat aspecte importante legate de instrumentele medierii textuale, sub toate formele în care acestea se găsesc într-o expoziție, în cadrul unei galerii ori a unui muzeu. Iar în cadrul atelierului, alături de George Pleșu, am vizitat Muzeul de Artă din cadrul Palatului Culturii din Iași, unde a fost prezentat proiectul de mediere SIMAP, care împlinește 10 ani de la implementare.

„Medierea culturală cu / pentru / despre fiecare”

Ne-am întâlnit apoi cu Mihaela Tilincă, în Sala Studio J a Muzeului Vasile Pogor, pentru a audia prelegerea cu titlul „Medierea culturală cu / pentru / despre fiecare”. În această conferință, Mihaela Tilincă a explicat ce înseamnă un program de mediere cu un design pedagogic modern, în cadrul căruia se face atât educație prin cultură, cât și educație pentru cultură.

Mihaela Tilincă este universitar (prof. dr.) și mediator cultural. Începând cu anii 2000 dezvoltă, monitorizează și implementează proiecte în educație, dezvoltare profesională și incluziune. Are un doctorat în Alfabetism și Lingvistică de la Universitatea din Lancaster/UK. Între anii 2000 și 2006 a fost directorul Centrului British Council la Timișoara. A predat începând cu anii 2008 Managementul Proiectului la programe de M.A. la Universitatea de Vest din Timișoara. Are experiență în formare, mentorat, cercetare în educație.

Dr. Dana Sarmeș (Timișoara) ne-a ghidat pașii, mai ales în a doua parte a cursului intensiv, prin procesul de realizare al unui program/plan de mediere, cu grijă la detalii și la tot ceea ce face să funcționeze sau nu planul nostru de mediere.

Toți cei care am avut oportunitatea de a lua parte la activitățile din cadrul acestui program amplu și necesar, am fost de acord că am ieșit din el cu multe gânduri și idei noi, desprinse atât din experiențele împărtășite de specialiștii alături de care ne-am format, cât și din interacțiunea cu alți colegi din țară, care activează în diferite instituții de cultură, publice sau private. Pe scurt, o experiență bogată și concentrată, care printre altele te fac să-ți dai seama ce ai și ce-ți lipsește.

Contextul care a dus la concretizarea acestui program de mediere:

“În ultimii ani, în România și la Iași arta în spațiul public a fost motiv de revoltă a comunității și scandaluri care au căpătat amploare națională: amplasarea instalaţiei lui Clemens Behr în faţa Bisericii Trei Ierarhi (2018); degradarea şi intervenţiile asupra soclului şi ariei de protecţie a Monumentului Independenţei, unde travertinul a fost înlocuit cu ciment vopsit (2019); bustul lui Goga a fost amplasat fără aprobarea Comisiei Monumentelor de For Public și a provocat proteste puternice din partea istoricilor și comunității evreiești (după 3 ani e tot acolo, chiar dacă eticheta explicativă cu privire la trecutul legionar a dispărut la scurt timp după ce a fost adăugată) (2021); sculpturile de la ediţia de anul trecut a Lunii Sculptorilor Români nu aveau numele autorului şi al lucrării, unele mai conceptuale fiind confundate cu elemente de mobilier urban (2023); instalația Labirintul lui Cristian Rusu a generat indignare publică, apărând chiar și o petiție pentru îndepărtarea ei (2023); în februarie 2024 sculptura Hidra a lui Cristian Ioniță a fost vandalizată, fiind necesară instalarea unui gard metalic pentru protecția ei.

Ce au în comun toate aceste cazuri este lipsa oricărei medieri a lucrărilor de artă, cauzată de lipsa de viziune a administrației locale și instituțiilor responsabile de amplasarea lor, cât și de lipsa unor specialiști care să inițieze și să pună în aplicare programe și acțiuni de mediere culturală. În absența unor texte curatoriale prezente în spațiul expozițional sau a unor etichete explicative, recurența unor teme și motive iconografice, precum și logica montajului cinematografic sunt singurele tehnici interpretative care funcționează pentru a oferi un context și un mod de lectură operelor artistice prezentate la Iași.” (George Pleșu, Asociația AltIași)

- - -

Activitățile organizate de Asociația AltIași, fac parte din proiectul „Lumi ale artei. Program de mediere culturală”, co-finanțat de AFCN și Primăria Municipiului Iași. Parteneri: Centrul Cultural German din Iași, Institutul Francez din Iași, Universitatea Națională de Arte „George Enescu” și Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași.

Cosmina Marcela OLTEAN

Foto, Asociația AltIași

Toamna în pastelurile Irinei Iosip

„Tehnica implică o anume spontaneitate în timpul lucrului, putând fi combinate linii, puncte, pete, intensități ale tușei și culori diferite...”

Probabil că pastelul este cea mai potrivită tehnică prin care un artist poate exprima un gând sau un sentiment legat de anotimpul atât de bogat în culori și nuanțe, dar care generează și stări contradictorii. Ce poate face toamna cu psihicul și imaginarul unui artist? Mixajul cromatic din paleta toamnei se traduce într-un răspuns psihologic și afectiv.

Pentru un peisagist, toamna este artă în sine, prin tot ceea ce relevă. Peisajul natural de toamnă se schimbă zilnic, mai ales sub raport cromatic, fiind mereu altul în funcție de momentul zilei.

Irina Iosip, artist vizual cu studii universitare urmate la București și Iași, alege adesea să se exprime prin tehnica fină și plină de prospețime a pastelului, o tehnică artistică a cărei vechime se leagă de primele reprezentări vizuale din istoria artei: picturile rupestre. În trecut, referindu-mă acum la arta modernă, pastelul era folosit de portretiști și peisagiști pentru a realiza schițele pregătitoare ale unor picturi. În istoria artei românești, Ștefan Luchian a rămas cunoscut ca cel mai iscusit pastelist. Pastelurile sale, de o mare măiestrie și sensibilitate, se găsesc azi pe simezele tuturor muzeelor de artă din țara noastră. „Peisajele sale pastorale amintesc de căldura molcomă omului de la sat (așa cum a fost el cândva), de apropierea acestuia de natură...”, spune Irina Iosip.

Azi am aflat mai multe despre această tehnică și despre valențele ei artistice de la un practician, care va exprima și câteva gânduri personale.

Irina Iosip: “În interiorul actului artistic mă atrage în mod special expresivitatea culorii. Lucrul cu pastelul uscat este una dintre tehnicile preferate, care este însă deosebit de delicată, deoarece nu permite ștergeri sau suprapuneri de straturi fără diminuarea calității esențiale a acestui material, aceea de a-și schimba nuanța în funcție de natura luminii (naturală sau artificială), de unghiul de reflexie și intensitatea acesteia (anotimp, oră din zi). Asta datorită particularității cristalelor de pastel care, pure sau în amestec, reflectă lumina în mod diferit în condiții diferite. Materialul și structura suportului (suprafața, gradul de absorbție a pastelului, culoarea și aciditatea hârtiei) au și ele mare importanță în punerea în valoare a calităților acestui material și în stabilitatea calității și a expresivității lucrării.

Dacă am părăsit uleiul, cu ceva timp în urmă, în favoarea pastelului și a tehnicilor mixte, probabil, atunci când natura nu-mi va mai permite să discern cele mai fine variații de culoare ale cristalului pastelului, voi reveni definitiv la ulei, culori de apă, acrilice sau chiar cărbune și tuș. Deocamdată tehnicile mixte, ce includ diferite materiale, inclusiv culori de apă și foița de aur, le integrez în structura multora dintre lucrările bidimensionale sau tridimensionale”[1].

Plecând de la observațiile artistei, se pot desprinde câteva idei principale despre ceea ce înseamnă această tehnică pentru un practician. „Pastelul înseamnă suprapunere și amestec, prin diverse metode, a două sau mai multe culori. Pe de altă parte, modul de aplicare al culorilor (direcția, lungimea și lățimea liniei sau petei, intensitatea aplicării pe suport cu batonul de pastel uscat, desimea acestora etc., sunt asemănătoare hașurilor cu grafitul), alăturarea sau suprapunerea ușoară a culorilor sau intercalarea culorilor pot da o structură și consistență asemănătoare țesăturilor”, spune artista.

E pictură sau mai degrabă grafică?

„Tehnica pastelului (sec sau uleios) este revendicată dar și respinsă, în același timp, și de pictură și de grafică. Este o tehnică de graniță, contestată ca partenență. Ea poate fi și linie colorată și pată colorată delimitată în cadrul compoziției și poate genera o structură compactă asemănător tehnicii uleiului. Mai ales pastelul sec poate fi ușor manipulat pentru crearea unei lucrări de tip grafică sau pictură. Culorile cerate și uleioase sunt mai restrictive. Pastelul sec poate fi amestecat cu uleiurile specifice picturii și generează pictură, sau, unele, în amestec cu apa, generează acuarelă, acest lucru pentru că este chiar materialul de bază din care se fac culorile de ulei sau apă. În cazul unor amestecuri complexe de culoare și acoperirea suportului cu pete de culoare și mai puțin cu „hașuri”, pastelul poate fi denumit cu lejeritate ca fiind o tehnică picturală.

Se consideră o tehnică rapidă, adică facilă, deoarece, pentru pregătirea unei picturi, pe vremuri, se executau mai întâi schițe ale compozițiilor în pastel sau acuarelă. Erau lucrări pregătitoare, de studiu al formei, culorii și compoziției. Dar o lucrare definitivă în pastel are cu totul altă valoare și alt aspect decât o schiță. Tehnica implică, într-adevăr, o anume spontaneitate în timpul lucrului, putând fi combinate linii, puncte, pete, intensități ale tușei și culori diferite, conform gândului și sentimentului care ghidează mâna”.

Așa cum spune, artista a vrut și a reușit să reflecte prin aceste pasteluri lumina colorată a toamnei de afară, care ne inspiră și ne îndeamnă la visare.

Cosmina Marcela Oltean

Fotografii, pasteluri de Irina Iosip, arhiva personală

- - -

[1] Cosmina M Oltean, Irina Iosip, Interviu în Revista Luceafărul, din 9 iulie 2021, https://luceafarul.net/irina-iosip-intotdeauna-mi-a-placut-sa-experimentez-domenii-noi-sa-produc-lucruri-cu-semnificatie-sa-las-urme-palpabile

Expoziția „Ecouri ale prestigiului”, o îmbinare între patrimoniul cultural și industriile creative

Muzeul de Artă Brașov a deschis vineri, 27 octombrie, expoziția „Ecouri ale prestigiului”, proiect ce propune o legătură între artă și bijuterie într-un context artistic. Expoziția, curatoriată de Alexandra Ilnițchi-Ardelean și Bianca-Maria Bălșan, este rezultatul colaborării pluridisciplinare între artiști, bijutieri și cercetători, cu scopul de a oferi publicului o experiență artistică inedită. 

<<Cu o selecție diversificată de opere de artă clasică și bijuterii contemporane, expoziția prezintă o punte între trecut și prezent, ilustrând evoluția bijuteriei de la simbol al prestigiului, puterii și statutului social, la modul în care bijuteriile contemporane sunt folosite astăzi pentru a ilustra stilul personal. „Ecouri ale prestigiului” demonstrează modul în care istoria și tradiția pot îmbogăți și inspira creațiile contemporane.

Lucrările din patrimoniul Muzeului de Artă Brașov, fiecare reprezentând epoci și stiluri artistice diverse, invită la o călătorie captivantă în trecut. Simbolurile care au însoțit bijuteriile de-a lungul secolelor sunt analizate și deconstruite pentru a evidenția mesajele subtile transmise de pictori sau de comanditari prin intermediul acestor obiecte prețioase incluse în tablouri. Astfel, bijuteriile devin nu doar accesorii, ci și mijloace de exprimare artistică și culturală, transmițând povești și valori>>, aflăm de la biroul de Comunicare și PR al MAB.

Selecția de opere de artă prezintă artiști precum Aurel Bordenache (1902-1987), Ștefan Csillági, Constantin Lecca (1807-1887), Mișu Popp (1827-1892), Coca Romano (1897-1993) și doi autori anonimi cu lucrări valoroase aflate în colecția muzeului.

Alături de picturi, vizitatorii vor descoperi bijuteriile contemporane realizate de cei cinci artiști câștigători în cadrul concursului Timeless Jewelry: Simona Gîrbou, Diana Toboșaru, Veronica Opriș Angelescu, Mădălina Tudor Rădulea și Daniel Tudor. Lucrările lor au fost prezentate în cadrul evenimentului Romanian Jewelry Week, iar acum vor fi expuse alături de operele de artă care au servit drept sursă de inspirație. Aceste bijuterii sunt o interpretare contemporană și inovatoare a elementelor prezente în operele clasice, aducându-le la viață într-un mod modern și rafinat.

Participarea la vernisaj a avut un dress code tematic – „black with a spark” – adică o ținută în care sclipirea bijuteriilor să iasă în evidență pe fundalul negru al vestimentației.

Expoziția „Ecouri ale prestigiului” este realizată în cadrul proiectului cu același nume, inițiat de Muzeul de Artă Brașov în parteneriat cu Assamblage - Asociația Națională a Autorilor și Designerilor de Bijuterie Contemporană și Muzeul Național Cotroceni. Proiectul este co-finanţat de Administrația Fondului Cultural Național (AFCN). Expoziția se poate vizita până pe 28 ianuarie 2024.

„Brașov Art Stories”: Poveștile a 13 artiști brașoveni remarcabili

La mijlocul lunii octombrie, Muzeul de Artă Brașov a propus publicului să afle poveștile fascinante a 13 dintre cei mai importanți artiști brașoveni ai secolelor XIX-XX, în cadrul proiectului BRAȘOV ART STORIES. Au avut loc proiecții de video mapping pe clădirea muzeului, o nouă expoziție temporară în aer liber și tururi ghidate urbane în Brașovul artiștilor.

Foto 1 și 3 - Lucrări de Gustav Kollar

Expoziția „Brașov Art Stories” s-a petrecut în Parcul Nicolae Titulescu, unde au fost prezentați 13 artiști brașoveni care au contribuit la dezvoltarea vieții artistice a Brașovului în secolele XIX-XX, fiind redate imagini ale unor lucrări de referință realizate de aceștia, din colecția Muzeului de Artă Brașov. Artiștii prezentați, născuți sau stabiliți la Brașov, consacrați sau mai puțin cunoscuți publicului, sunt Mișu Popp, Friedrich Miess, Elena Mureşianu, Elena Popea, Gustav Kollár, Hans Eder, Hans Mattis-Teutsch, Hermann Morres, Margarete Depner, Valeriu Maximilian, Irina Lukász, Karl Hübner, Friedrich von Bömches.

A doua componentă a expoziției a constituit-o lucrările elevilor claselor a X-a P și a XI-a P de la Liceul Vocațional de Arte Plastice „Hans Mattis-Teutsch”, coordonați de prof. Manuela Zvîc. Operele de artă și biografiile artiștilor le-au fost prezentate tinerilor artiști în cadrul unei activități educative susținute de dr. Radu Popica, acestea servind drept surse de inspirație pentru noi lucrări.

Brașovul artiștilor a fost explorat la pas prin intermediul unor tururi ghidate gratuite, conduse de dr. Andreea Pocol. Traseul a inclus locații cheie legate de creația și viața celor 13 artiști: case memoriale, clădiri în care au expus, ateliere în care au activat, peisaje urbane sau locații în care au creat anumite opere de artă.

Brașov Art Stories a căutat să utilizeze creativitatea, tehnologiile digitale și educația pentru patrimoniu, urmărind valorificarea bunurilor culturale artistice, pornind de la poveștile artiștilor și ale operelor artistice care au definit centrul artistic Brașov în secolele XIX și XX. Proiectul are la bază nevoia de a regândi muzeele ca spații active de cultură și educație, propunând îmbinarea mai multor demersuri creative în vederea atragerii interesului unui public divers. Încă de la înființare, Muzeul de Artă Brașov a fost păstrătorul operelor create de artiștii locali, care sunt prezentate în contextul istoriei artei românești.

Foto 2, Lucrare de Elena Popea

Proiectul cuprinde mai multe activități interdependente: cercetare, digitalizare și expunere. Cercetarea operei și vieții a 13 artiști brașoveni stă la baza dezvoltării unei noi secțiuni a website-ului Muzeului de Artă Brașov (artstories.muzeulartabv.ro), la dezvoltarea hărții Brașovului artiștilor, fiind în același timp sursă de inspirație pentru expoziția realizată de elevii Liceului Vocațional de Arte Plastice „Hans Mattis-Teutsch”. Digitalizarea operelor de artă deținute de Muzeul de Artă Brașov reprezintă o modalitate prin care acestea pot fi văzute de un public cât mai mare, fiind în același timp reinterpretate prin intermediul proiecției de video mappping. Expoziția din Parcul Nicolae Titulescu a conectat artiștii de ieri cu viitorii artiști, crescând în același timp gradul de conștientizare a vizitatorilor privind rolul artei în definirea identității unui spațiu.

În cadrul acestui eveniment clădirea Muzeului de Artă Brașov a fost pânză pentru o creație ce a folosit tehnici de proiectare 3D, animație și instrumente de inteligență artificială într-un adevărat spectacol. Lucrările artiștilor brașoveni, tineri și consacrați, au fost transformate în proiecție video mapping.

Brașov Art Stories este un proiect inițiat de Muzeul de Artă Brașov în parteneriat cu Liceul Vocațional de Arte Plastice „Hans Mattis-Teutsch”, Asociația Culturală KunSTadt, Asociația Depoul de Artă Urbană și finanțat din bugetul Primăriei Municipiului Brașov.

Foto, MAB

Publicația de cultură “Condeiul ardelean”, apariția cu numărul 500 !

Publicația regională, fondată în anul 2006, aniversează odată cu numărul curent 500 de apariții. 

500 de numere a câte 16 pagini în care se întâlnesc autori preocupați de aria culturală și artistică, pentru a evidenția evenimente deosebite sau probleme din sectorul cultural.

Omul din spatele ziarului, cel care ne adună în paginile fiecărui număr, este jurnalistul Doru Decebal Feldiorean, căruia îi mulțumim! La mulți ani “Condeiului ardelean”!

Povestea mea alături de publicație? E deja o poveste lungă, ce se desfășoară pe multe pagini de ziar. Număr cu bucurie și recunoștință 10 ani de când sunt alături de Condeiul ardelean, iar Condeiul alături de mine. 10 ani și sute de articole despre artă și evenimente culturale din toată țara. Mulțumesc pentru această oportunitate de a spune povești!

O publicație centrată pe cultură se ține și se susține foarte greu, mai ales în prezent, când atenția ne e mereu captată și direcționată către alte sectoare și alte probleme, “mai mari” decât educația și cultura… O publicație culturală poate merge mai departe doar cu multă luptă, pasiune și consecvență, așa cum dovedește fondatorul acestei publicații din 2006 încoace!

Titlurile mele din “Condeiului ardelean”, numărul 500