Din dragoste pentru Luceafăr …

Retrăim acum o perioadă minunată. Ne aflăm în faţa primului mare eveniment cultural din noul an, cu întindere pe tot teritoriul ţării noastre: Ziua Culturii Naţionale, ziua marelui poet Mihai Eminescu – comemorarea a 165 de ani de la naşterea poetului.

,,Din valurile vremii’’

De mulţi ani încoace, perioada decembrie – început de ianuarie are o anume însemnătate pentru mine: pregătire temeinică pentru Ziua Culturii Naţionale, asigurarea unui nou ,,tiraj’’ de ilustraţii pentru expoziţiile din această perioadă. Ziua lui Eminescu e o sărbătoare la care am participat mereu. Din şcoala generală îmi amintesc anul când am realizat portretul poetului, cu oarecare stângăcie, apoi în cei patru ani de liceu, fiecare început de an, fiecare revenire din vacanţă (în care studiam texte ce urmau ilustrate) însemna pregătire pentru această zi specială. La Liceul din Subcetate, Catedra de Limba Română, condusă de dl. Ioan Cutlac, d-na Crina Gabor şi d-na Doina Dobrean, organiza mereu sărbători frumoase, la care elevii participau cu drag şi multă implicare. Implicare pe care domnii profesori aveau grijă să o răsplătească cu diplome şi cărţi. Acest lucru nu s-a schimbat ! Anii trecuţi am ţinut această sărbătoare cu Cenaclul ,,Buna Vestire’’ la Miercurea Ciuc şi Topliţa. Iar anul trecut am avut onoarea de a petrece această frumoasă zi la Sfântu-Gheorghe, cu oameni de cultură minunaţi precum dl. Ştefan Danciu, Adrian Lesenciuc, Ionel Simota, Luminiţa Cornea, Camelia Paraschiv Katai şi mulţi alţii.

,,Vreme trece, vreme vine’’

 În acest an, ca să continui tradiţia, îmi doresc să scriu câteva rânduri din suflet, rânduri pe care nimeni nu poate ştii cu câtă admiraţie şi entuziasm le scriu, în semn de mic omagiu pentru poetul preferat, pentru poetul în a cărui versuri am găsit izvor de inspiraţie pentru aproape toate ilustraţiile de carte. Spun aproape toate pentru că şi atunci când am ilustrat Blaga sau Goga, tot imagini artistice asemănătoare celor plăsmuite de Eminescu prin cuvânt am reuşit să redau. Am observat că şi la alţi poeţi tot motivele şi temele eminesciene le căutam. Am ajuns să cred că e vorba despre o asemănare spirituală şi de viziune artistică. De-a lungul timpului acest poet a inspirat mulţi intelectuali şi artişti. Îmi vine iar în minte exemplul lui Ştefan Luchian, pe care l-am discutat individual într-un alt articol. Ce alt exemplu mai frumos? Pe Eminescu e inevitabil să nu îl legi de alte nume cu rezonanţă, după cum se observă. Am auzit spunându-se că într-o oarecare măsură cu toţii ne regăsim în poezia sa. Are el această unică şi remarcabilă abilitate. Susţin această opinie, cu menţiunea că, cel puţin în cazul meu, impactul poemelor sale asupra creaţiei artistice a lăsat urme vizibile: peste 100 de ilustraţii. Acest fapt e explicabil şi din prisma unei discipline ce are la bază studiul frumosului şi al artei: ESTETICA. Aprofundarea acestei discipline aduce o mai bună înţelegere a fenomenului artistic, a artelor frumoase şi a poeziei – care îşi au rădăcinile în antichitate. Dar mai aduce clarităţi şi în ceea ce priveşte legătura dintre artele vizuale şi poezie, şi referitor la modul în care ele conlucrează şi se pot completa. Iată cum: pe când artele vizuale apelează direct la simţuri, poezia se bazează pe semne lingvistice; unele pun în evidenţă imagini sensibile, altele simboluri intelectuale, după cum explica gânditorul marxist de o autentică valoare intelectuală, Wladyslaw Tatarkiewicz în Istoria esteticii. Vorbim despre frumosul sensibil şi cel intelectual, despre arta directă şi cea simbolică. Subiectul e unul extrem de interesant şi de amplu, dar se transformă într-o altă temă de discuţie, ce se cere tratată separat.   

                      

Timpul

La Teiul lui Eminescu

La Iaşi, am păşit de multe ori în Parcul Copou, care adăposteşte celebrul Tei al lui Eminescu. Unul dintre cei mai bătrâni arbori din judeţ, pe locul 7 în top, teiul datează din vremea lui Alexandru Lăpuşneanu, fiind plantat în anul 1556. Considerat un miracol al supravieţuirii, acesta are 459 de ani !
De aici am luat drept suvenir două frunze care acum stau presate între paginile unui volum de poezii. Bătrânul tei, falnic, adăposteşte la rându-i, sub coroanele sale, bustul lui Eminescu, în faţa căruia se întinde, o scurtă alee din mozaic în care stau scrise versuri din poemul ,,Dorinţă’’, cu artistica semnătură a autorului, la final. Acest loc, parcă din altă lume, în care domneşte o linişte apăsătoare şi care îndeamnă la meditaţie, este, neîndoielnic, Inima Parcului Copou. Ce loc mai bun de a-l căuta pe Eminescu?

                    

Şi stând acolo, sub tei, în linişte, mă întrebam: Doamne, ce trebuie să facă un simplu om să ajungă din ce în ce mai iubit cu trecerea anilor? Care în loc să moară, e tot mai viu, câştigând prin cultură nemurirea? Cum apare pe lume un nume pe care nici măcar temutul Timp nu-l poate pune în penumbră vreodată? Oare el ştia că va fi aşa…? E uluitor ! Iar răspunsul, deşi ar părea teribil de complex, e la fel de simplu pe cât i-a fost Poetului să compună versuri ce concurează cu perfecţiunea: vorbim, pur şi simplu, de o altă nuanţă a genialităţii !

Cosmina Marcela OLTEAN

Tattarescu – drama lăuntrică a unui pictor

La rândul său pilon al Școlii de pictură, George Tattarescu, reprezentant al academismului, ce oglindea toate după vechile modele și în spiritul lor, a condus ani de-a rândul școala, alături de Aman, deținând pe rând directoratul. Cei doi aveau privilegii ce le erau refuzate altor pictori tocmai din pricina faptului că erau conducătorii școlii. Astfel primeau puținele comenzi oficiale și în consecință se bucurau de un trai bun. Dar nu totul este ceea ce pare, iar în cazul unui artist, care încearcă din răsputeri să-și afle propria cale de exprimare spre a se impune în fața semenilor și a nemilosului timp, cu atât mai puțin.

Dramatismul din spatele artei

Ca mulți alții, pictorul Tattarescu simțea cum trecerea timpului contribuia iremediabil la acutizarea dramei sinelui. E drama multor artiști ce se văd depășiți de vreme și de ridicarea noilor generații. Spre vârsta de 70 de ani, Tattarescu continua să picteze biserici, dar expoziții personale nu mai făcuse din 1881. Pregătirea și experiența de viață și de artă îl determinau, probabil, să se considere un mare maestru, a cărui artă va înfrunta veacurile și își va câștiga prețuirea cuvenită abia mai târziu. Serioasele studii din tinerețe în Italia, unde copiase lucrări celebre semnate de Rafael și Correggio, dar mai ales de academicii Guido Reni, Carlo Dolci și Luca Giordano – ei înșiși epigoni ai titanilor Renașterii - îi dăduseră mari speranțe pentru viitor. Se contrazice însă în timp și rămâne fidel vechilor viziuni și procedee ale academismului italian. În atelierul de pe strada Belvedere, pictorul păstra și la maturitate copiile după maeștrii italieni. Nu voia să se despartă de ele și tot cu ele s-a prezentat, pe lângă alte lucrări originale, la marea expoziție a Amicilor Artelor Frumoase, unde Grigorescu a apărut cu lucrări uimitor de noi, desprinse din cea mai vie realitate. Executarea unei copii după maeștri însemna pe atunci un act de cultură, iar în materie de a copia și imita, Tattarescu, cu firea lui școlărească, devotată, era într-adevăr priceput.

Arta imitației 

Pe atunci o copie era uneori mai apreciată decât o încercare originală, iar prestigiul marilor maeștri era atât de puternic, încât se credea că noile generații nu mai au ce spune în artă. Aceasta era mentalitatea sfârșitului de secol XIX. Deținători ai unei atitudini naive, unii oameni ai vremii vedeau lumea sfârșindu-se odată cu ei, neînțelegând puterea înnoitoare a vieții. E normal ca orice artist să se folosească de moștenirea artistică a trecutului, dar nu în alt scop decât acela de a reda ceea ce vede și simte el. Mulți artiști copiază în anii studiilor capodopera din muzee, dar nu pentru a le imita, ci pentru a desco perii tainele creatoare ale maeștrilor și a le folosi în noi forme, potrivite propriilor aspirații. Tattarescu, însă, rămâne la viziunea altora, întruchipând mentalitatea academică. În multe dintre lucrările sale se simte absența trăirii personale. Portretele sale rar ating și niciodată nu depășesc pe acelea ale pictorilor revoluționari de la 1848. Rareori personajele sale au adâncime sufletească, dând indicii asupra lumii căreia-i aparțin și rămân la atitudini vagi, generale, luate mai ales din viziunea lui Reni. După apariția lui Grigorescu cine mai putea crede că țărăncile lui Tattarescu erau autentice ? Studiase ani în șir în Italia, Ţările de Jos și Rusia, dar fără avânt lăuntric și avântul marilor creatori, învățătura se transformase prea puțin în creație pentru Tattarescu. Ca pictor bisericesc, introdusese procedee noi, răspândise stilul italienizant, dar fără a-și dobândi un stil al său, care să-l deosebească de ceilalți reprezentanți ai academismului. Compozițiile ,,Deșteptarea României’’ și ,,Ţăranul de la Dunăre’’ dovedesc patriotismul său, însă personajele nu aveau nimic din tipologia oamenilor de la noi. În 1868, pictorul e distins cu Medalie Clasa II. Tattarescu se socotea nedreptățit, simțea că respectul de care se bucura nu era însoțit de admirație. Suferea cu demnitate, închis, ursuz, supărat pe viață. Când el apunea, răsăreau talente noi, viguroase.

Schimbarea lui Tattarescu 

Cu toate acestea, Tattarescu voia, primul, să deschidă porțile școlii și femeilor. De aceea, unora le-a părut mai deschis decât Aman, care refuza. În consecință, după moartea lui Aman, când Tattarescu i-a luat locul la conducerea școlii în anul 1891, fetele au fost admise ca studente. Un alt pas către modernitate. Așadar, indiferent cum ne amintin de pictorul Tattarescu, indiferent de criticile ce i s-au adus de-a lungul vremii și indiferent de ce a realizat pentru pictura noastră sau pentru școala de pictură, el a rămas oricum în istoria artei ca un reprezentant de seamă al academismului și ca cel care nu a mai vrut să refuze studentelor statutul de artiste. Fiecare artist joacă un oarecare rol în dezvoltarea artei ținutului din care se trage. Pentru a încerca măcar să înțelegem un artist trebuie să căutăm să-l cunoaștem. Se cuvine să facem asta în numele a ceea ce a vrut să fie, în numele ostenitoarelor strădanii. Căci în dramatismul vieții de artist stă o lume fascinantă …

Cosmina Marcela OLTEAN                   

APA - prețiosul elixir ai vieții

Simbol al vieții, al continuității prin curgerea sa neîntreruptă, dar mai ales emblemă a regenerării, apa a guvernat lumea noastră chiar de la început, constituind, alături de aerul curat, încărcat cu oxigen, principala condiție pentru ca viața să se poată desfășura în parametrii optimi. Pentru a ne însuși cunoștințele de bază despre apa, școala ne învață că aceasta e singura substanță din natură prezentă în toate cele trei stări de agregare: lichidă, solidă și gazoasă, că ea se întinde pe toată suprafața Pământului, dar și în atmosferă, într-o proporție impresionantă și nu în ultimul rând că trebuie să-i purtăm un respect și o grijă cu nimic mai prejos grijii și respectului pentru noi înșine și pentru cei pe care îi iubim. Referitor la acest subiect am ascultat, cu luare-aminte, resprect și o nemărginită recunoștință, punctul de vedere al doamnei profesoare Lidia Grațiela Moisoiu, biolog de la Târgu-Mureș, pe care am avut imensa bucurie de a o cunoaște și de la care am putut învăța o mulțime de lucruri folositoare vieții prin intermediul Școlii Sanitare de la Toplița, unde a predat cu o neîntrecută pricepere cursuri de Nutriție, Dietetică, Boli metabolice și Embriologie.

Vorbind despre apă, vorbim despre noi…

Unele lucruri par foarte simple și ajung să fie considerate banale de către noi, dar să nu uităm că simplitatea e un lucru extrem de sofisticat, ce ne urmărește pe parcursul întregii noastre existențe. Așa e și cu apa. Unora poate nu li s-ar părea interesant să vorbească despre ea, dar privind-o în profunzime ea ascunde cu adevărat secretul vieții. Vorbind despre apă, vorbim despre noi și despre tot ce ne înconjoară. Cea mai cunoscută, mai răspândită și totodată cea mai enigmatică substanță existentă pe Pământ: apa - deține mari secrete, căci în ea stă secretul menținerii tinereții, frumuseții și sănătății noastre. Tocmai de aceea se cuvine să o respectăm păstrând-o curată și alături de noi. Ar fi bine să avem mereu un pahar de apă lângă noi, poate astfel ne-am aminti că trebuie să ne completăm necesarul zilnic de 2-3l. Din altă perspectivă, apa e în tot și-n toate: în atmosferă, în iarbă, flori, fructe, legume, dar mai ales, … în noi. Adevărul e că ne simțim bine în preajma ei, ne relaxează, ne înviorează și dormim chiar mai bine atunci când o auzim curgând: dacă ne aflăm în apropierea unui râu sau atunci când plouă. Tocmai de aceea suntem așa de legați de ea, și mereu vom fii, căci viața depinde în totalitate de apă.

Apa din noi

În natură se întâlnesc mai multe tipuri de apă. Iar dacă planeta noastră e aproximativ 72% apă, impresionant e că organismul nostru conține apă cam în acceași proporție. Creierul uman conține și mai multă apă: 80%. Apa e prezentă în interiorul celulelor, la suprafața lor și în afara lor. Uimitor e că structura chimică a acestei ape e diferită: una e cea din celulă și alta e cea din afara ei, care e numită apă constituțională. Chiar și această apă de la suprafața celulei diferă foarte mult de la un om la altul și se ,,uzează’’ odată cu vârsta. Poate nu ați mai auzit asta înainte și poate vi se va părea straniu, la fel mi s-a întâmplat și mie, dar apa are memorie. Nu în sensul că reține detalii, ca în cazul minții umane, dar pe parcursul vieții apa își modifică atât de mult structura, compoziția izotopică și entropia, încât capătă proprietăți mult diferite de ceea ce a fost inițial, poartă un fel de amprentă. Un exemplu elocvent în acest sens îl reprezintă explozia de la Cernobâl, din 26 aprilie 1986. Atunci apa a fost grav contaminată radioactiv. Cercetări recente au demonstrat că după toți acești ani apa mai păstrează urme ale radioactivității, deține informații. O apă fără informații, pură, cu conținut sărac în deuteriu, e apa de ghețar, numită și apă ușoară cu deosebite proprietăți terapeutice. Această apă rezultă din înlocuirea unui atom de H din formula H₂O cu unul de deuteriu – izotop stabil al hidrogenului. Din înlocuirea celor doi atomi de H cu doi atomi de deuteriu rezultă apa grea, utilizată în tehnologiile nucleare.   

Un experiment inedit

Cercetătorul japonez Masaru Emoto a vrut să demonstreze științific faptul că apa deține o memorie proprie prin intermediul unui experiment prin care a arătat ,,atitudinile’’ apei în raport cu gândul uman. Una dintre lucrările cercetătorului se numește ,,Mesajele ascunse în apă’’. El a supus apa cuvintelor, gândurilor, imaginilor, muzicii, apoi a fost înghețată și fotografiat rezultatul. Eprubetelor cu apă li s-au arătat cuvinte scrise precum iubire sau recunoștință, după înghețare apa a luat forma stelară, frumoasă a fulgului de nea. Aceeași apă, dezghețată și așezată lângă un televizor, un telefon mobil, un cuptor cu microunde sau supusă unor cuvinte urâte, la a doua înghețare a luat o formă stranie, ca și cum i-ar fi făcut rău. Toate acestea pot fi văzute în filmul documentar ,,Miracolul Apei’’, care arată întregul proces dar și imagini elocvente. Interesant de precizat e și faptul că sistemul bioelectric al corpului uman are un ritm de pulsație natural, la fel ca cel al Pământului, un câmp electromagnetic de 7,8Hz. Astfel sistemul electric ce împânzește casa: liniile de înaltă tensiune, televizorul, calculatorul, frigiderul, telefoanele, și toate celelalte tipuri de aparatură, însumate, produc un câmp electromagnetic de peste 50Hz. Având în vedere că majoritatea funcțiilor organismului sunt regularizate de câmpul electromagnetic, dezechilibrul dintre frecvența normală și cea mediului e evidentă. Așadar acest câmp electromagnetic ridicat nu se ,,înțelege’’ cu apa din noi, iar de aici pot pleca o serie întreagă de afecțiuni. În cuptorul cu microunde alimentele sunt ținta unui flux de electroni cu o frecvență foarte înaltă. Alimentele se încălzesc dar farfuria rămâne rece, și asta pentru că microundele acționează doar asupra moleculelor de apă. Dar vestea cea mai proastă e că se transformă totodată și structura moleculară a proteinelor, vitaminelor și a tuturor substanțelor nutritive din hrană, așadar alimentul devine alterat în structura sa energetică.

Digestia și consumul de apă

Pentru început sunt inseparabile. Digestia presupune un mare consum de apă și energie. Sucurile proaspăt obținute din fructe sunt sursă de apă vie. Când corpul e deshidratat, creierul poate da sfaturi eronate. E probabil să se creeze senzația de foame, când corpul cere de fapt apă, iar prin supraalimentare nevoia de apă crește. Dar apa nu poate fi înlocuită de nici un alt fluid, căci apa e de neînlocuit !!! Când ni se faca sete, corpul suferă deja o formă ușoară de deshidratare. Pe termen mai lung asta poate duce la îmbolnăvire, la dezvoltarea țesutului adipos, toxinele nu se elimină și se formează un mediu propice dezvoltării cancerelor.

Deshidratarea îmbolnăvește !

Apa e sursa numărul 1 de energie din corp, iar lipsa ei duce la încetinirea activității enzimelor, de unde rezultă starea de oboseală. Deshidratarea crește producția de histamină și prin urmare crește riscul de producere a astmului și a alergiilor. Crește și nivelul colesterolului, astfel se menține apa în celule și se produce îmbătrânirea prematură a organelor. Pierdem în medie zece pahare de apă pe zi, pe care nu trebuie să uităm să le înlocuim. Rinichii și vezica sunt predispose la infecții din cauza toxinelor acumulate. Și pielea are de suferit: eliminarea toxinelor fiind stopată în deshidratare, se pot produce dermatite, riduri sau psoriazis. Prea puțină apă, calciu și magneziu pot duce la ulcer, gastrite și reflux acid. Colonul, unul dintre primele locuri din care organismul face rost de apă pentru a funcționa corespunzător, e și el afectat. Acestă afectare se traduce prin constipație – încă un punct de plecare pentru o nouă serie de probleme. Și articulațiile slăbesc ca semn al deshidratării și apare ca simptom artralgia. Iar lista ar putea continua … Oricum ideea de bază stă în consumul corespunzător de apă. Căci apa înseamnă viață. Prețuiți-o ! Aveți mare grijă ce fel de apă beți și câtă. Sănătatea dumneavoastră depende de asta ! Deasemenea, nu uitați să o sărbătoriți pe 22 martie – Ziua Mondială a Apei, dar mai bine, sărbătoriți-o în fiecare zi…

Cosmina Marcela OLTEAN și Prof. Lidia Grațiela MOISOIU  

Andreescu – un destin aparte …

Personalitatea impunătoare a unora dintre artiștii noștri nu constă atât în bogăția biografiei cât în performanțele artistice înregistrate și a valoroasei contribuții la îmbogățirea comorii noastre naționale. Pe când unii au fost uitați, sau au rămas în istoria artei ca simplii epigoni, căci munca lor nu a avut puterea de a supraviețuii timpului și criticilor, alții, deși au studiat mult în străinătate, nu au avut succes în a pune în practică învățăturile acumulate, remarcându-se doar prin faptul că au lucrat alături de artiști străini consacrați. Iar apoi sunt artiștii greu încercați de soartă, care au și contribuit cel mai mult la moștenirea noastră artistică. Adesea, artistul adevărat, cu sclipire de geniu, îl găsim în omul modest, dar foarte bogat din punct de vedere spiritual și artistic. Acesta este și cazul pictorului Andreescu.

Linii de portret

Ion Andreescu, născut la 15 februarie 1850, București, a fost un pictor și pedagog român, membru post-mortem al Academiei Române (1948). A urmat și el cursurile Școlii de Arte Frumoase din București, condusă de Aman, iar din 1872, devine profesor la catedra de desen liniar și caligrafie a Seminarului episcopal din Buzău. În 1873 se transferă la Gimnaziul comunal ,,Tudor Vladimirescu", apoi, în 1875, la școala de meserii din aceeași localitate. La sfârșitul anului 1878 pleacă la Paris, unde frecventează cursurile Academiei libere Julian. Verile pictează la Barbizon, unde se întâlnește cu Nicolae Grigorescu, și în alte așezări rurale. Scurta sa biografie, marcată de boală și de condițiile materiale modeste, e mult îmbogățită de vocația pentru artă, caracterizată printr-o descoperire târzie a necesității exprimării artistice, care a dus la conturarea unei opere importante ca extensie, matură, unitară, dealtfel, ca sentiment, atitudine și calitate, cu caracter definit, lipsit de ezitări artistice. Pasionat de cuceririle impresioniste, Andreescu s-a bucurat de cea mai fertilă etapă creativă, cu realizări semnificative în perioada petrecută la Barbizon.

Scurtă istorie a Școlii de la Barbizon

Școala de la Barbizon a reunit un grup de pictori francezi la mijlocul secolului al XIX-lea. Numele vine de la mica localitate Barbizon situată la sud de Paris, în apropierea pădurii din Fontainebleau care devine locul preferat de întâlnire și de creație al artiștilor, devenind astfel leagănul unei școli de pictură. Membrii fondatori ai acestei școli au fost Jean-Baptiste Camille Corot, Théodore Rousseau, Jean-François Millet și Charles François Daubigny, la care se alătură încă un mare număr de alți artiști, printre care și maestrul Nicolae Grigorescu. Ca rezultat al operelor lor, peisajul francez se înnobilează. La influența peisagiștilor olandezi și englezi, artiștii barbizonieni situează în prim-plan pictura de atmosferă, renunțând în mare parte la stlul clasicist.

Termenul a apărut pentru prima dată în istoria picturii în anul 1890 datorită lucrării criticului de artă scoțian David Croal Thomson intitulată "The Barbizon School of Painters". De atunci termenul a fost pus sub semnul întrebării de mulți critici de artă, care contestă ideea că ar fi existat o adevărată "școală" de pictură în Barbizon, fiind vorba de fapt de un grup de artiști cu stiluri foarte diferite și din epoci diverse, care au descoperit ca sursă de inspirație peisajele oferite de pădurea din Fontainebleau și din împrejurimile sale.

Dar începând cu anul 1820, tot mai mulți pictori sosesc la Barbizon, localitate care a devenit cunoscută datorită frumuseții sale naturale. Barbizonul devine în scurt timp locul de întâlnire a tinerei generații de artiști. Aici se leagă prietenii și se desfășoară discuții aprinse. Tendința comună este întoarcerea la peisagistică, mai ales sub influența picturii flamande. Artiștii nordici, Pieter Bruegel cel Bătrân și Jacob van Ruisdael, foarte apreciați, sunt cei care au reușit să redea în tablourile lor mai bine decât oricine atmosfera autentică a satului. Rousseau, unul din cei mai importanți membrii ai școlii barbizoniene, considerat fondator al ei, avea multe tablouri în acvaforte ale acestor artiști. O altă importantă sursă de inspirație pentru barbizonieni este arta peisagistică engleză, în special creațiile lui John Constable, care și-a expus la Salonul din Paris în 1824 tabloul intitulat "Căruță cu fân". Pictorii din Barbizon adoptă acuarela reactualizată de peisagiștii englezi, deoarece această tehnică este foarte potrivită pentru pictura în "plein-air".

Ceea ce unește grupul barbizonian în afară de cele amintite este și răzvrătirea împotriva autoritarismului: refuză academismul, dar și romantismul. Împreună organizează expoziții cu vânzarea propriilor tablouri și editează un ziar propriu. În hanul lui Père Ganne, refugiul preferat al artiștilor, au loc discuții aprinse privind actualitățile în artă și literatură. Théodore Rousseau explică astfel concepțiile despre pictură: "Arta noastră reușește să atingă patosul, sentiment pe care ne străduim să îl găsim prin sinceritatea portretului, prin prisma adevărului dur. Ne străduim să studiem cu toată inima, visăm viața și nu copiem ceea ce vedem cu precizie matematică, ci simțim și explicăm lumea reală, fiind condamnați să nu o putem ocoli."

Influența barbizonienilor depășește în curând granițele Franței. La Barbizon sosesc artiști din nordul Europei și din Statele Unite ale Americii. Pictorul român Nicolae Grigorescu descoperă localitatea Barbizon în 1862, unde rămâne pentru câțiva ani. Sosesc la Barbizon pentru un popas mai scurt și pictori cehi, maghiari, elvețieni, belgieni și polonezi. "Școala" de la Barbizon se deschide pentru lumea întreagă, și deschide totodată drumul pentru impresionism.

Emoție, patos, melancolie ...  

,,Printre pictorii români, cu siguranță nu există personalitate mai atrăgătoare ca a lui Andreescu și destin mai plin de înțelesuri ca al său. El, de fapt, a orientat definitiv arta românească’’. Cuvintele aparținând lui Jacques Lassaigne, unul dintre criticii de artă francezi care s-a ocupat cu pasiune și interes de arta românească, par a fi revelatoare pentru locul deținut de Andreescu în dezvoltarea artei românești moderne și, în egală măsură, pentru modul cum a pătruns marele pictor în circuitul valorilor europene. „Stejarul lui Andreescu” încă mai rezistă vremurilor și se găsește în parcul Crâng din Buzău. Botaniști și iubitori de natură îl îngrijesc pentru a-i prelungi viața. Deși a trait doar 32 de ani, Ion Andreescu a lăsat o operă care demonstrează că este un pictor de un excepțional talent. Creația sa se numără în câteva sute de tablouri: naturi statice, flori, portrete și mai ales peisaje. Pictura sa are un caracter profund, grav și meditativ, asemeni personalității sale, căutând astfel a se oglindi în operă, a-și găsi ,,vocea’’, un limbaj propriu cu care să se adreseze lumii în ideea de a se face înțeles. În lucrarea ,,Stejarul’’, una din capodoperele sale, putem regăsi întrega emoție, patosul reținut, temperamentul plin de melancolie al artistului. S-a  afirmt inclusiv că e primul pictor român cu adevarat modern, fiind în același timp unul dintre punctele de referință atunci când vorbim despre tradiția artei românești. Pictorul s-a stins pe 22 octombrie 1882, la București.

Cosmina Marcela OLTEAN

Ilustratii

Aspiratie

Stagnare

Granita dintre zi si noapte

Eminescu în viziunea luchianească

Ne aflăm, din nou, într-o perioadă în care nu putem să nu ne reamintim de mari valori ale culturii noastre. La data de 15 iunie s-au împlinit 125 de ani de când marele poet Mihai Eminescu s-a stins pentru a străluci ca un luceafăr în cetatea stelelor. Iar la 27 iunie s-au împlinit 98 de ani de când Luchian nu a mai păstrat alte flori pe pânza-i magică. Dar nemuritoarele opere ce le-au lăsat în urmă îi fac să fie mereu vii şi să strălucească tot mai puternic pe cerul culturii şi artei noastre, luminând minţile şi inimile iubitorilor de frumos. Se cuvine, aşadar, să îi cinstim mereu şi să transmitem mai departe din lumina lor.

Cosmina Oltean, Luchian – linii de portret

Un Poet Național și un Poet Plastic al Florilor

 Câți iubitori de frumos nu au găsit alinare, mângâiere și dreptul cuvenit la visare în opera celui ce și-a pus pecetea pe inimile lor: Mihai Eminescu? Pe câți nu i-au ispirat versurile lui, pe câți nu i-au marcat într-un fel sau altul? Unul dintre cele mai frumoase exemple e însuși maestrul Ștefan Luchian. În anii studiilor sale în străinătate, cuprins adesea de meloancolia cauzată de dorul de meleagurile natale, de casă și familie, Luchian își alina sufletul sensibil cu poezia eminesciană. Poetul Florilor, iubitorul de artă, găsea în poezia Luceafărului multe răsunete ale propriilor sentimente și întrebări. De pildă, ediția a II-a a Poeziilor lui Eminescu purta numeroase adnotări, semn că pictorul reflectase îndelung asupra frumuseții și profunzimii versurilor. Deseori sublinia imaginile metaforice preferate sau nota: ,,concepție genială!’’. Uneori lăsa penelul deoparte, găsind timp și pentru condei. Poezia ,,Sub cămăși de borangic’’ a avut mândria de a o vedea publicată în nr. 1 din 1890 al revistei ,,Generația viitoare’’. Dar chiar și așa, cel mai bine s-a priceput să scrie poezii cu penelul său, încălzit de o mână a cărei atigere s-a dovedit a fi magică.

Poezia din cuvinte vs. poezia din culori

De altfel, mitul eminescian cucerea imaginația unui tot mai mare număr de tineri intelectuali ai sfârșitului de secol XIX. Cum putea Luchian să nu se afle printre ei când se simțea atât de legat de poet prin dragostea pentru artă, pentru frumos, natură și oameni, prin tainele creației și aspirația spre absolut? Luchian se arată unul dintre cei mai mari admiratori ai poetului și fiind adânc impresionat de sfârșitul tragic și nedrept al acestuia, ia hotărârea de a-i dedica un portret.

Îi recita cu nesăț versurile și fermecat de cele cu care se încheie poemul ,,Din valurile vremii’’, simte nevoia a-i aduce un omagiu: desenând chipul poetului. Îl înfățișează interiorizat, aplecat asupra lui însuși, cufundat în visare, cu ochii închiși, cutremurat de meditație… Imaginea, desenată cu fine trăsături și modelată de umbre vaporoase, reflectă nu numai sentimentul poetului, ci și atitudinea creatorului față de poet. Figura Poetului pare aureolată de raporturile subtile dintre lumină și umbră – contrast tipic romantic, subliniind viața lăuntrică a personajului. Astfel maestrul oglindește pe acest chip însuși tâlcul poemului, dar totodată ceva din sine, rememorând la rându-i povestea de dragoste, neîmplinită, cu Cecilia, marea sa iubire. Apoi, pentru a fixa și mai precis ceea ce se stăduise a transmite prin portret, scrie pe desen ultimele două versuri ale poemului:

,,Zadarnic după umbra ta dulce le întind:

Din valurile vremii nu pot să te cuprind.’’

Luchian caută astfel să recheme ,,din valurile vremii’’ chipul lui Eminescu. Dar gestul ce dovedea afinitatea pictorului cu cel mai mare poet al patriei, nu a găsit înțelegere din partea lui Titu Maiorescu, căruia îi trimite desenul cu speranța că ,,marele pontif al Junimii’’ îl va publica undeva, ca un umil, dar sincer omagiu. Din păcate, dorința sa nu se materializează, întrucât Maiorescu pare că nu-i înțelesese gestul și scopul acestuia. Desenul trimis a fost însoțit mai apoi și de o explicație: ,,făcând portretul lui Eminesu, am căutat să-l reprezint așa cum el adesea obișnuia să stea în odaia lui tăcută, lângă masa de brad și să cugete, să trăiască în lumea ce o visa. Departe de a face numai un simplu portret, mi-am dat toate silințele (…) ca oricine l-ar vedea să-l perceapă c ape un om care a trăit în sfera artelor.’’ Pictorul a înțeles, mai bine poate ca oricine, spiritul romantic al poeziei eminesciene.  Acest poem al lui Eminescu însă a avut puterea de a genera, în mintea sclipitoare a pictorului, și proiectul unei capodopere. Cu gândul la aceste versuri, mai târziu Luchian dă unui tablou titlul ,,Amintirea unui vis frumos’’. În chip dramatic, soarta nefericită a lui Eminescu se repetă, în unele privințe, și în cazul lui Luchian.

Cronica unor ,,întâlniri’’ memorabile

De-a lungul existenței pictorului, în biografia sa au apărut ,,trimiteri’’ către alte personalități de seamă ale țării noastre. S-au consemnat unele întâlniri, directe ori indirecte, între aceste valori. Foarte interesant e faptul că personalitățile pe care sunt pe cale să le evoc au cel puțin două puncte comune: meleagurile moldave și nețărmuita dragoste pentru artă și cultură.  Nume mari au plecat de pe aceste meleaguri, ce au căpătat cu timpul rezonanțe naționale și internaționale. Așadar, într-un perimetru relativ redus, ,,geografia spirituală’’ a locurilor consemnează existența satului Ipotești, a Livenilor, Botoșanilor și a Ștefăneștilor – Eminescu, Enescu, Iorga și Luchian… Drumurile vieții și creației lor i-au purtat în orizonturi îndepărtate. Porniți pe cărări diferite, spre nemărginirea lumii și a artei, le-a fost dat celor patru fii iluștrii ai Botoșanilor să-și încrucișeze liniile vieții. 

Pe Eminescu maestrul Luchian nu l-a întâlnit, dar față de el simte o chemare spirituală mijlocită de poezie și măreție, de artă în general. Îi recită și adnotează versurile și îi dedică, din adâncurile sufletului, un portret memorabil. Cu Enescu s-a aflat alături în spațiul de fascinație al muzicii, dar și al unui mare regret, în cazul lui Luchian: vioara. În final, pictorul s-a consolat cu flautul. De numele lui Enescu se leagă un moment de înaltă ținută morală, un gest admirabil, consemnat în biografia lui Luchian. Când viața pierdea din puterea de a-i mai anima trupul greu încercat de boală, în atelierul ultimilor săi ani și-a făcut apariția un virtuoz al viorii: Enescu. I-a cântat o oră, apoi a plecat fără a-i mai spune ceva, și-a rosit șoptit doar numele, ca pentru el. Gestul însă e unul măreț, pilduitor, e darul unui mare artist pentru un artist mare. Alte cuvinte sunt de prisos. Cu Iorga ,,s-a întâlnit’’ în chenarul îndoliat al unui necrolog: ,, … lucrările lui Luchian sunt contrasemnate de acel sever și mare verificator: Adevărul’’.

Cosmina Marcela OLTEAN

Ilustratii :)

Cunoastere

Eliberare

Inradacinare

Fata din vis