miercuri, 15 august 2018

În lumea plină de culoare a personajelor de basm, cu graficiana Daniela Olaru


Andreea Daniela Olaru, născută la Botoşani, este în prezent studentă în anul 2 de master la Universitatea Naţională de Arte “George Enescu”, Facultatea de Arte Vizuale şi Design din Iaşi, secţia grafică. O interesează în mod special domeniul ilustraţiei de carte pentru copii, domeniu în care activează de câţiva ani şi în care are deja rezultate frumoase. Ea practică un gen de ilustraţie plină de căldură şi de culoare, care are puterea de a cuceri pe oricine, nu doar pe cei mici. Despre studii, proiecte artistice şi experienţele sale în domeniu am discutat pe larg în cadrul interviului de mai jos. Prin acest interviu vă invităm într-o călătorie frumoasă pe tărâmuri de basm, să aflaţi mai multe despre Daniela şi „secrete de culise” din viaţa unui ilustrator pasionat.

Cum a început parcursul tău artistic? De la cine ai moştenit gena artistică? Vorbeşte-ne despre primii paşi în lumea artei şi ce a urmat până la înscrierea la facultate.
Aş putea spune că totul a început la vârsta de 3 ani când mi-a venit ideea să adun de pe măsuţă niște creioane şi să mă folosesc de cel mai bun suport de lucru: peretele. Am început să umplu peretele de o sumedenie de stickmen, linii ce reprezintă figure umane  sau "momâi", cum le spuneam pe atunci. Mama şi-a pus mâinile în cap când a văzut cum am "vandalizat" peretele, dar nu după mult timp s-a apucat şi ea de treabă alături de mine. De atunci am prins "microbul" şi nu mai lăsam cărţile de colorat în pace. Cât despre gena artistică, unchiul mamei, Mihai Gheorghe Coron a fost pictor, însă acum lucrează mai puţin din cauza bătrâneţii. Probabil de acolo s-a transmis mai departe dragostea pentru frumos.
În primii şapte ani de şcoală am studiat pianul intensiv, participând la diverse concursuri şi olimpiade judeţene. M-am transferat în clasa a opta la desen după o dezamăgire la ultima olimpiadă judeţeană la care am participat. Decizia luată m-a făcut să descopăr grafica, iar în liceu am obţinut premiul III şi menţiune la Olimpiada de Arte Vizuale și Design, ce au avut loc la Craiova și apoi la Slatina,  premii ce m-au ajutat să intru prima la facultate.


Din 2014 eşti studentă la Universitatea Naţională de Arte “George Enescu” în Iaşi, la secţia Grafică, momentan urmezi programul de master. Cum au fost aceşti ani de studiu pentru tine şi în ce fel simţi că te-au schimbat?
Mi-am dezvoltat foarte mult tehnica şi am deprins cunoştinţe în materie de compoziţie. Am avut parte de profesori buni, care m-au îndrumat atunci când simţeam că nu sunt destul de sigură pe ce tip de proiect artistic vreau să merg. Au fost ani cu suişuri şi coborâşuri pentru că nu e uşor să urmezi calea artistică, deşi multă lume consideră că nu poţi să-ţi asiguri un viitor stabil. Eu mereu am fost mai visătoare şi am crezut în lumea mea de basm, iar anii petrecuți în facultate m-au făcut să cunosc persoane care mi-au apreciat desenele și mi-au dat avânt și curaj să merg mai departe.


Ce înseamnă arta şi actul artistic pentru tine, cum le-ai defini?
Arta o simţi. În cazul meu, mi se face pielea de găină când o lucrare mă intrigă. O simt cu toţi porii şi până în măduva oaselor. E o stare extatică, iar actul artistic l-aș defini ca pe o hrană spirituală pentru suflet.

De ce ai ales grafica? Mai cochetezi şi cu alte medii artistice în afară de grafică?
Pentru mine, grafica a fost dragoste la primul laviu, dacă pot spune așa. Am văzut la colegii mai mari cum lucrează pe straturi, treptat, iar transparențele de culoare mi se păreau fantastice, parcă ascundeau dedesubturile artistului. Mereu căutam să interpretez fiecare strop de culoare și mai ales îmi plăceau efectele ce se pot realiza prin stropituri și difuzarea culorilor cu multă apă. Pe lângă grafică, am rămas fidelă pianului, chiar dacă instrumentul este acasă, la Botoşani. Mai cochetez cu canto-ul și cât de curând aș vrea să încerc și ceramica, poate descopăr veleități ascunse în ale olăritului, dacă tot am numele de familie “Olaru”. 


Ce tehnici artistice preferi?
Ca tehnici artistice, acuarela este preferata mea. Mi se pare foarte fluidă și vie, mă ajută să-mi aduc gândurile pe tărâmurile noastre și îmi place când simt nevoia să o combin cu creioanele colorate. Pe lânga asta, prefer tehnica colajului, acrilicele și cărbunele.

În decursul anilor te-ai specializat pe grafica de carte pentru copii. Este zona ta preferată, în care se vede că te simţi în largul tău şi în care ai înregistrat frumoase realizări. Mereu ţi-ai dorit să modelezi personaje şi lumi de poveste?
Dacă am început de mică cu acei stickmen, cred că inconștient s-a declanșat dorința asta de a crea personaje și implicit lumea lor înconjurătoare. Probabil mi s-a părut că personajele mele trăiesc mai uman și mai frumos decât ceea ce vedeam în jurul meu, de aici și tendința de a crea o atmosferă specifică: caldă, primitoare, liniștită.

Enumeră câteva dintre realizările tale sau proiecte artistice la care ai luat parte de-a lungului timpului. Ai ilustrat deja cărţi pentru copii?
Am avut diverse proiecte în cadrul facultății, începând cu “Motanul încălțat” după care a urmat mai încolo proiectul de licență unde am realizat o carte obiect cu valoare instalativă pentru povestea “Zâna Zorilor” de Petre Ispirescu, iar la master am lucrat la povestea “Pinocchio”. Am ilustrat deja 3 cărticele în afara țării, pentru diverși clienți. 


Creezi cu priceperea unui bun povestitor cadre de basm care ajung să uimească pe oricine, nu doar pe copii. Cum ţi-ai descoperit acestă abilitate aparte de a creea din linii şi culori lumi de basm şi care sunt poveştile şi personajele care îţi plac cel mai mult?
Sunt o persoană introvertită și îmi place să ascult, după care să redau experiența acumulată pe suportul vizual. Simt că vorbesc prin fiecare ilustrație pe care o fac și cu fiecare nouă imagine mă descopăr tot mai mult. Mi-a plăcut mult să citesc tot felul de cărți și povești când eram mică și chiar mă imaginam pe mine parcurgând aventurile pe care le întâmpinau personajele. Cel mai mult mi-a plăcut “Harry Potter”, “Lord of the Rings”, “Cronicile Wardstone”, “Poveștile Fraților Grimm” pe care mi le citea bunica și multe basme românești din folclor. Personajele ce-mi plac sunt Pălărierul nebun din “Alice în Țara Minunilor”, Dorothy din „Vrăjitorul din Oz” și personajele fantastice din basmele românești.

Ştiu că ai avut oportunitatea de a studia pentru o vreme la o universitate de arte din străinătate, mai exact la Manchester School of Art, secţia Illustration with Animation. Probabil această perioadă a fost ca un apogeu al studenţiei tale. Povesteşte-ne despre experienţele tale de acolo. Cum a fost, ce lecţii ai învăţat şi în ce fel te-a ajutat ulterior experienţa de acolo?
A fost cu totul diferit față de sistemul nostru de educație artistică. Profesorii te ajutau să înţelegi mai în profunzime cum ar trebui să gândești o ilustrație, cum ar trebui să îți restrângi paleta pentru că eu sunt destul de generoasă în ceea ce priveşte cromatica și îți arătau artiști cu care te asemănai ca stil, pentru a lua în considerare îmbunătățirile pe care poţi să le aduci ilustrațiilor tale. Pentru o simplă secvență din poveste, spre exemplu, profesorul coordonator m-a pus să fac schița ilustrației de 50 de ori și bineînțeles să nu semene între ele. Le plăcea stilul meu de ilustrație, spunând că se aseamănă cu cel rusesc. Am învățat să-mi fac cartea singură la un workshop de bookbinding din cadrul facultății, unde efectiv am cusut toate paginile și astfel am învățat să-mi leg singură proiectul de carte.
Mă făceau să-mi pun mereu întrebări, de pildă “Ce ar trebui să fac să-mi scot personajele din anonimat și cum ar trebui să le desenez ca să arate așa cum le văd eu?” Căutam referințe și mă documentam la bibliotecă pentru a găsi echilibrul dintre informație și imagini. Toată experiența m-a ajutat să mă perfecționez și mai apoi să-mi ușurez munca.

La şcoala din Manchester ai început să-ţi conturezi proiectul de licenţă. În ce a constat acesta?
Mi-am ales basmul „Zâna Zorilor” de Petre Ipirescu, pentru că am vrut să le arăt dimensiunea noastră mitologică plină de farmec și mister. A trebuit să fac o carte-prototip ce trebuia să conțină un număr de ilustrații finale și un număr de schițe. O astfel de carte se numește “dummy book”, e o variantă de carte care se propune editurilor pentru a-și face o idee despre cum ar trebui să arate proiectul. Mi-a plăcut să redau personajele noastre de basm într-o atmosferă plăcută, un exercițiu de imaginație ce înmagazinează niște trăiri pe pagini de carte.

Ai mai luat parte şi la diferite tabere artistice. Unde şi cum a fost?
În  2017 am fost în Aiud, pe cheile Vălișoarei la Castelul Templul Cavalerilor. Acolo a avut loc tabăra de pictură “Spirit Românesc”, organizată de Martha-Maria Mocanu împreună cu Rotary Club, unde au participat și artiști din Basarabia. A fost o atmosferă ce m-a încărcat spiritual, zona e înconjurată de munți și a fost un loc prielnic inspirației. Totul părea desprins dintr-un alt colț de lume, mai ales la apus, când munții erau conturați de o lumină puternică aurie și se pierdeau apoi în noapte. Am participat în această tabără și în urmă cu doi ani.

La ce lucrezi momentan şi ce planuri de viitor ai?  Unde îţi doreşti să ajungi?
Mă pregătesc pentru lucrarea de disertație și de plecarea în Spania prin programul Erasmus. Ca proiect de viitor, voi începe să colaborez împreună cu un scriitor român la o carte pentru copii. Îmi doresc să bucur oamenii prin ceea ce fac, să le aduc câte un strop de culoare pe chip și să evoluez pentru a ajunge cunoscută în domeniul ilustrației atât în țară cât și în afară. Vreau să mă autodepășesc cu fiecare proiect nou.




Cosmina Marcela OLTEAN




luni, 13 august 2018

Brâncuşi – o viziune asupra reprezentării care a redefinit conceptul de sculptură


Toată arta modernă se îndepărtează de natură, de redarea fidelă, de real. Aşa cum afirma Constantin Brâncuşi, a fi real nu trebuie să fie echivalent cu redarea realistă. Aceasta a fost ideea centrală a operei sale, cea care l-a transformat într-un artist controversat al vremii sale, dar care a contribuit enorm la evoluţia sculpturii. Brâncuşi credea că o lucrare care reproduce natura nu poate fi altceva decât o copie. Pentru el frumuseţea sculpturii nu stătea în reproducerea formei fizice, ci în capacitatea de a releva ochiului ceva din esenţa subiectului, ceva ce altfel era invizibil[1]. Credea cu tărie că adevărul se poate reprezenta şi altfel decât copiind natura. Toată viaţa a gândit şi a acţionat în modul său propriu, mai ales în artă. Încă de la început a ales o cale diferită de cea bătătorită a academinsmului, o altă cale decât cea a predecesorilor. Respingând academismul tradiţional a făcut primul pas către nou, către modern, dar a făcut mult mai mult decât atât: a contribuit la construirea conceptului de modernism reductiv şi non-reprezentaţional.
Brâncuşi nu şi-a dorit să impresioneze prin realism, ci să ne facă să cautăm mai mult, dincolo de suprafaţă. Brâncuşi a trecut dincolo de convenţiile din arta vremii sale modelând forme care cu greu sugerau ceea ce prezenta titlul. Însă artistul spunea că exact asta era ideea şi că tocmai acest fapt îi transformă opera în sculptură sinceră. Sculptorul credea că ceea ce definim drept real nu e de fapt legat de forma externă, ci esenţa din lucruri le fac pe acestea reale. “Când vezi un peşte, nu-i aşa că nu te gândeşti la solzii lui? Te gândeşti la iuţeala lui, la corpul lui scânteietor pe care-l vezi plutind prin apă. Ei bine, chiar aşa am încercat eu să exprim. Dacă i-aş fi făcut aripioare, ochi şi solzi, i-aş fi oprit mişcările şi ţi l-aş fi înfăţişat printr-o mostră sau o formă a realităţii. Eu vreau doar sclipirea spiritului său”[2], spunea sculptorul. Respinsă şi criticată la început, sculptura lui Brâncuşi era total diferită de orice fel de sculptură cu care erau obişuiţi contemporanii săi şi nu semăna cu nimic din istoria artei de până atunci. Însă decizia fermă de a creea sculpturi non-figurative, a fost alegerea sa artistică, care apoi a devenit crezul artei sale. Pentru cei care considerau că priceperea unui artist constă în gradul de redare cât mai fidelă a realităţii, ceea ce propunea Brâncuşi li se părea ridicol[3]. Însă chiar şi aşa, Brâncuşi a vrut să provoace o schimbare în lumea artei şi în special în modul în care lumea se raporta la sculptură. Viziunea lui Brâncuşi s-a impus în aşa fel încât a schimbat modul în care generaţiile următoare au făcut şi au privit arta. 

 Să nu uităm totuşi că la momentul când ajunge la New York, acolo se manifesta spiritul Dadaist, iar protagonişti erau doi pictori francezi: Marcel Duchamp şi Francis Picabia, care au avut o influenţă decisivă asupra artei americane din secolul XX. Demersul lui Duchamp a revoluţionat arta. La el, problema lipsei de formă a fost pusă în discuţie într-un mod radical. Duchamp şi arta practicată atunci în America au avut o influenţă evidentă asupra lui Brâncuşi. Atât Duchamp cât şi Brâncuşi au ajuns la concluzia că ceea ce contează în artă este esenţa subiectului reprezentat şi ideea. Pe acest considerent se fundamenta ulterior, prin anii 1960, arta conceptuală, care punea accent pe idee şi pe substratul filosofic. Duchamp şi Brâncuşi au contribuit la conturarea viziunii artistice conceptuale şi nu numai. Au influenţat mişcări artistice şi multe generaţii de artişti. Un lucru e sigur: în ceea ce priveşte arta românească, Brâncuşi este primul şi mult timp singurul artist pe care să-l putem integra conceptualismului. Prin sculptura sa abstractă şi filosofică, Brâncuşi îşi întrecuse cu mult contemporanii. El gândea şi vedea atât de departe în timp, până în zilele noastre.
Azi, Brâncuşi a intrat în canon, fiind unul dintre cei mai importanţi sculptori ai secolului XX. Arta sa are ecou şi-n zilele noastre. În luna mai a acestui an, vestita casa de licitaţii Christie’s din New York a vândut “La Jeune Fille Sophistiquée” pentru suma record de 71 de milioane de dolari, sculptura devenind cea mai scumpă operă semnată Brâncuşi vândută vreodată la licitaţie. „Muza adormită”, s-a vândut la licitaţie anul trecut, tot pe 15 mai, cu peste 57,3 milioane de dolari. Opera lui Brâncuşi stă la loc de cinste în marile muzee ale lumii: la Centre Pompidou, Tate Modern, la Metropolitan Museum of Art şi nu numai, iar o serie de 11 sculpturi din opera sa sunt în prezent atracţia principală a unei noi expoziţii deschise pe 22 iulie la Museum of Modern Art, care poate fi vizitată până în februarie 2019.

Cosmina Marcela OLTEAN

miercuri, 8 august 2018

Despre fotografie şi nu numai… Interviu cu Bogdan Urzică: "Ceea ce oferă valoare unei fotografii e ideea din spatele acesteia, sentimentul și mesajul pe care-l transmite…"

Vorbim din nou despre pasiuni şi lucruri care ne ajută să trăim mai frumos. Vă propun de acestă dată un material în care Bogdan Urzică ne povesteşte despre pasiunile şi realizările sale, despre felul în care îmbină geografia cu fotografia şi scrisul. A reuşit să valorifice fiecare pasiune a sa, ba chiar să adune în timp rezultate frumoase, demne de a fi consemnate într-un interviu. Şi pentru că a răspuns atât de frumos şi complet la întrebările mele, nu mai adaug altceva şi îl las pe el să povestească.

B.U.: Aș dori să încep prin a-ți mulțumi pentru oportunitatea pe care mi-ai oferit-o cu acest interviu. Nivelul liceal l-am urmat în cadrul Grupului Școlar „Miron Cristea”, din localitatea în care locuiesc, Subcetate, Harghita. Am absolvit profilul Matematică-Informatică în anul 2012. În toamna aceluiași an, profitând de oportunitatea pe care mi-a oferit-o Universitatea „Babeș-Bolyai”, prin extensiile sale locale, am început cursurile Facultății de Geografie, mai exact ale Extensiei Universitare din orașul meu natal, Gheorgheni. Specializarea aleasă a fost Geografia Turismului. Alegerea a fost în deplină concordanță cu una din cele mai mari pasiuni ale mele, manifestată încă din anii copilăriei, și anume cea pentru geografie, pentru mediul înconjurător şi natură. Dorința de a pătrunde adânc în tainele acestui domeniu s-a manifestat și în timpul ciclului gimnazial, respectiv liceal, perioadă în care am participat și la Olimpiada Județeană de Geografie, obținând locul II. Cei trei ani de facultate, care s-au încheiat în 2015, au fost urmați de alți doi la nivel de masterat în Ecoturism și dezvoltare durabilă. Mi-am dorit să învăț cât mai multe despre fragilitatea mediului ce ne înconjoară și în ce mod putem să îl protejăm mai bine fiecare dintre noi.
Din pasiunea pentru geografie a izvorât o altă pasiune, cea pentru fotografie. Pe lângă toate acestea, aș mai putea adăuga pasiunea pentru călătorii, pentru muzica bună, indiferent de gen, și faptul că sunt un cinefil, în adevăratul sens al cuvântului.

Ştiu că ai colaborat la câteva dintre volumele colective ale cenaclului la distanţă condus de Ion N. Oprea, dar şi la revista Toplitera din Topliţa. Cum a fost colaborarea? Pe ce subiecte ai scris?
Mereu am avut o înclinație și pentru scris, spre partea literară. Încurajat de doamna profesoară Doina Dobreanu, în timpul anilor de studiu de la Subcetate am scris câteva scurte fragmente pentru LYCEUM, revista şcolară.
Recent am avut ocazia de a colabora la volumele colective ale cenaclului la distanță condus de distinsul domn Ion N. Oprea. Pe această cale doresc să îi mulțumesc pentru oportunitatea de a mă regăsi printre paginile acestor volume. Am scris pe subiecte precum familia, viitorul și despre dragostea ce ar trebui să o avem fiecare pentru pâmăntul natal, pentru originile și rădăcinile noastre, într-un eseu intitulat „Pământul – un colț de suflet”. 

În revista Toplitera ai apărut şi cu fotografie. Ba mai mult, una dintre fotografiile tale a ajuns pe coperta acestei publicaţii fără să te aştepţi. Cum a fost când ţi-ai văzut fotografia pe coperta revistei? Am fost plăcut surprins să văd că munca și viziunea mea au fost apreciate. Iar surprinderea e cu atât mai mare când recunoaşterea vine într-un moment neașteptat.

Revista Toplitera şi Biblioteca Municipală din Topliţa au organizat un concurs de fotografie care s-a desfăşurat pe durata unui an întreg, timp în care s-au înscris în concurs multe fotografii. La final s-au selectat câteva care au fost răsplătite cu câte un premiu special. Fotografia ta cu cascada din Toplița a fost prima dintre cele 6 premiate. Cum a fost când ai primit premiul?
Când îți urmezi pasiunea și faci ceea ce îți place, satisfacția personală e cea care primează. M-am bucurat să văd că acea firimitură de clipă surprinsă de mine în acea fotografie a fost apreciată. Meritele unei fotografii bune, aș zice eu, nu revin în totalitate fotografului, ci și subiectului sau cadrului suprins de acesta. Avem o cascadă frumoasă aici în Toplița, nu? Fotografia nu a făcut decât să redea realitatea până la urmă.

Dar să ne întoarcem puţin în timp. Vorbeşte-ne despre cum ţi-ai descoperit pasiunea pentru fotografie şi ce înseamnă acestă artă pentru tine.
Înainte de a avea propriul meu aparat de fotografiat sau de a ști ceva despre tainele fotografiei, ma întrebam adesea: „Ce minunat ar fi să imortalizez acest moment deosebit pentru totdeauna! Să îngheț acea clipă într-un cadru și să o păstrez într-un album.” Atunci când aproape la fiecare pas vezi un cadru deosebit ce l-ai imortaliza, știi fără doar și poate că fotografia a devenit o pasiune pentru tine, un mod de viață.

Cum ai defini tu arta fotografică?
„Fotografia nu e ca pictura; există o fracțiune de secundă de creativitate. Ochiul tău trebuie să vadă compoziția ca o expresie a ceea ce îți oferă viaţa și tu trebuie să intuiești când să declanșezi aparatul. Acesta este momentul de creativitate al fotografului... Dacă l-ai ratat, e pierdut pe vecie!”. Acestea sunt cuvintele marelui fotograf Henri Cartier-Bresson și cred că descriu cel mai bine ceea ce cred eu despre fotografie ca artă. Fotografia valoroasă și gândită  e rezultatul unor factori pe care îi calculezi înainte: lumină, unghi, distanță, moment, subiect. Fotografia poate fi o artă, însă nu orice fotografie poate fi considerată artistică. Ceea ce oferă valoare unei fotografii e ideea din spatele acesteia, sentimentul și mesajul pe care reușește să ți-l transmită fotograful printr-un cadru.

Cum îţi cultivi pasiunea?
Din păcate, până în prezent nu am avut posibilitatea sau ocazia de a urma cursuri serioase de fotografie profesională. Absolut tot ce am învățat a fost în mod autodidact, din cursuri online, mai ales partea tehnică sau editarea ulterioară. În privința fotografierii propriu-zise, îmi place să cred că cel mai mult de învățat ai experimentând permanent. Astfel, orice pasionat de fotografie ar trebui să aibă permanent un aparat foto la îndemână, pentru că la fiecare pas poate apărea oportunitatea de a realiza o fotografie nemaipomenită sau cu un mesaj puternic. Cu puțină creativitate, devii un fotograf mai bun cu fiecare fotografie realizată.


Sunt fotografi pe care îi urmăreşti şi cu care rezonezi? Cine sunt ei şi ce poţi spune că ai învăţat de la ei?
Da, dar nu aș putea enumera acum niște nume propriu-zis. Admir toți fotografii creativi care pun multă pasiune în ceea ce fac. Ceea ce am învățat, totuși, este că indiferent de resursele de care dispui, sau împrejurări, nu trebuie să renunți în a-ți urma visul. De-a lungul timpului artiștii au fost influențați unii de ceilalți sub diverse forme, deci…bineînțeles că tehnica și ideile unor fotografi mi-au sporit imaginația și mi-au îmbunătațit și mie tehnica.
În mediul online există diferite grupuri de fotografie din care fac parte mii de fotografi amatori şi profesionişti, care pe această cale doresc să înveţe şi să împărtăşească lucruri despre arta fotografică. Tu faci parte din câteva grupuri de fotografie. Ajută, e constructiv?
Întotdeauna vom avea de învățat de la cei din jurul nostru, fie că e vorba de experiențe pozitive sau mai puțin pozitive. Dacă ești deschis spre învățare, poți învăța multe analizând poze realizate de fotografi profesioniști sau chiar amatori. Nu există două persoane perfect identice, nici ca aspect fizic și nici din punct de vedere al ideilor și gândirii. Astfel poți râmăne surprins de cadre frumoase capturate de oameni de pretutindeni, poți învăța din tehnicile folosite de ei și poți rămâne uneori impresionat de imaginația unora. Desigur, atunci când dorești să participi activ în aceste grupuri, trebuie să fii conștient că te vei supune și criticilor mai mult sau mai puțin constructive. Din toate avem de învățat ceva.
Pe lângă toate acestea ştiu că ai o mare pasiune şi pentru film. Spune câteva cuvinte şi despre această pasiune. Ce filme şi actori îţi plac?
Menționam mai devreme că sunt un cinefil pasionat. Odată cu maturizarea, gusturile mele privind latura cinematografică s-au diversificat semnificativ, însă pot spune că pasiunea pentru filme o am de când mă știu. Am fost întrebat adesea „Ce gen de filme îți plac?”. Mereu am răspuns „Filmele bune. Pe care nu le uiți la 5 minute după ce s-au terminat.” Dar ce înseamnă un film bun pentru mine…ei bine, cred că sunt multe aspecte care influențează calitatea unui film. Cel mai mult contează povestea și impactul emoțional pe care ți-l oferă în timpul vizionării și ceea ce îți lasă în minte și în suflet după încheierea acestuia. Desigur, povestea trebuie să aibă ca suport un scenariu inteligent, de calitate. Dar, pe lângă cele enumerate, și o coloană sonoră inspirată, contează enorm talentul actorilor, prestația acestora, naturalețea.
Filmele mele preferate sunt cele profunde, realiste, în care ne regăsim mulți dintre noi la un moment dat sau cele în care nimic nu e ceea pare, iar ideea o prinzi doar în ultimele minute ale peliculei. Îmi este destul de greu să aleg doar câteva filme sau doar câțiva actori care să îmi placă în mod deosebit, dar am să încerc totuși. Un impact deosebit asupra mea l-au avut filme precum: Mr. Nobody, Shutter Island, Count of Monte Cristo, The Man from Earth; dar lista ar putea continua cu multe alte filme care m-au impresionat. Printre actorii pe care îi admir se numără Jim Caviezel, Johnny Depp, Jared Leto, Ryan Gosling, Ryan Reynolds, Kate Winslet și Nicole Kidman. Dar și aici, cei enumerați sunt doar o mică parte, cei care mi-au venit în minte în acest moment.

Totuşi, dintre toate pasiunile enumerate, cea mai mare rămâne cea pentru geografie. Ce latură îţi place cel mai mult?
Într-adevăr, cea mai mare pasiune este și va rămâne geografia. Nu pot alege o latură anume a ei, aș putea zice că îmi place și mă interesează tot ceea ce cuprinde acest domeniu.

Cum au fost cei 5 ani de studii în domeniu?
Cei 5 ani de studiu mi-au alimentat și mai mult pasiunea. Am descoperit lucruri fascinante și mi-am completat cunoștințele despre toate ramurile acestui domeniu. Când urmezi cursurile unei specializări de care ai fost mereu atras, anii de studiu nu sunt altceva decât o plăcere continuă de descoperire și acumulare, alimentată de curiozitate și pasiune.


În încheiere spune-ne despre planurile tale de viitor. Presupun că acestea includ geografia şi fotografia, poate şi scrisul.
Viața este un proces permanent de învățare. Nu trebuie să ne oprim nicio clipă din învățat! Îmi doresc ca viitorul să îmi ofere cât mai mult timp pentru a îmi urma pasiunile, cât mai multe oportunități. Am să-mi transform timpul liber în timp pentru pasiunile mele. Plănuiesc să călătoresc cu aparatul de fotografiat drept cel mai bun prieten și să continui să imortalizez cadre. Printre toate acestea, uneori voi așterne și idei pe hârtie, impresii sau păreri sub forma eseului.

Cosmina Marcela Oltean





Stilul – instrument al expresivităţii



În înţelegerea artei se vehiculează patru teme ce ghidează percepţia: subiectul, expresia, tehnica/forma/stilul şi judecata de valoare, impactul imaginii. Arta este mereu văzută în context, ceea ce include compoziţia fizică a câmpului vizual şi istoria subiectivă a privitorului. Percepţia vizuală elementară este fixată prin structure fiziologice asemănătoare la toţi membrii specie. Dar legile fizice şi fiziologice nu sunt însă cele ce determină lectura finală a imaginii, mai degrabă impresiile noastre subiective se proiectează prin aceste legi şi influenţează modul în care percepem imaginea. Un aspect important este şi relaţia dintre operă şi spiritul timpului.[1]


Conceptul de stil. Relevanţa stilului în artă
Un element important al expresivităţii este stilul. Opţiunea pentru un anumit stil are motivaţii psihologice şi nu se forţează către ceva impropriu. O concepţie privind raportul dintre artă şi circumstanţele personale ale artistului presupune că această unitate se exhibă vizual prin stil, prin care un artist devine recognoscibil. Deşi intenţiile artistice pot diferi de la o operă la alta, stilul rămâne constant întrucât este vorba despre aceeaşi personalitate artistică. Ca resultant al unui demers cognitiv şi experimental, stilul e o realizare căreia i se conferă obiectivitate şi devine transmisibil şi asimilabil, chiar dacă meritul e doar al inventatorului.[2]
O accepţie a stilului ca izvorând din subiectivitate sau ca fiind marcat de aceasta a fost în mare măsură atenuată de teoria retorică până în pragul romantismului. În acest cadru, subiectivitatea e văzută mai degrabă ca o condiţie prealabilă a stilului decât ca o componentă al acestuia. Expresie a sinelui, o rezultantă involuntară, stilul va dobândi diverse formulări. A accede la un stil înseamnă a accede la un mod de manifestare a singularităţii artistice. Stilul este un mijloc, nu rezultanta ultimă. Este un instrument al expresiei, valabil în funcţie de necesitatea subiectului.[3] Coprezenţa în aceeaşi operă a mai multor soluţii stilistice a destabilizat criteriile în baza cărora opera poate fi considerată finită. Incoerenţa stilistică în interiorul unei opere e aproape inacceptabilă. Lui Picasso i se acceptă mutaţiile stilistice de la o perioadă la alta, dar rupturile interne continuă să fie derutante. Tipul de investigaţii cu care polemizează Rosalind Krauss este simptomatic pentru aceste neacomodări.[4] Arthur Danto susţinea că stilul este ceva inconştient, îşi asumă caracteristicile unei epoci şi e personal. Aspectele colective ale stilului, care sunt învăţate sau asumate conştient, sunt caracterizate drept maniere de reprezentare.

Concepţia psihologică referitoare la stil avea un corolar în treptata eliminare a aspectelor gata făcute ale expresiei artistice. Acestui impuls îi corespunde analiza procedeelor elementare la Kandinsky şi Klee şi voinţa de a picta ca nimeni până atunci. Este vorba de a crede că stilul îşi are originea în creator. Dialogând cu sine şi cu istoria sa, arta contemporană reorganizează ierarhia internă a mesajului, pentru a utilize stilul ca mijloc şi nu ca scop.[5]

Receptând şi influenţe ale psihologiei intropatiei a lui Th. Lipps, H. Wölfflin întememiază interpretarea psihologică a mutaţiei stilurilor. Acesta considera o sarcină importantă a istoriei artei desluşirea şi interpretarea mutaţiei stilurilor. Am văzut întotdeauna în analiza formei prima sarcină a istoricului de artă, spunea acesta.[6] Problemei formale i s-a dedicat şi Roger Fry, a cărui idee central era aceea că în artă numai forma e determinantă. Am considerat forma operei drept principala sa calitate, aceasta fiind expresia nemijlocită a unei trăiri reale, susţinea el. Tradiţia sa a fost continuată de Clive Bell, pe care l-a interesat specificul artistic, nu istoria evoluţiei artistice şi s-a concentrat asupra datului formal al operei individuale. Astfel, Bell a elaborate o concepţie despre artă centrată pe ideea calităţii. Ce însuşire le e comună tutror lucrurilor ce acţionează asupra simţului nostrum estetic? ne întreabă Bell, … forma semnificantă.

                                                                                           W. Kandinsky, Compoziţia VI

Henri Focillon a aşezat şi el în central atenţiei sale latura formală, crezând cu tărie că opera de artă nu există decât ca formă. El a studiat formele, relaţiile lor cu mesajul şi cu materialul. Asemeni lui Wölfflin, pornea de la gândirea artistului, de la procesul creaţiei. Considera că arta nu poate fi explicată prin referiri la istorie, ea nefiind nici oglinda istoriei, nici o emanaţie a acesteia. În Elogiul mâinii afirma: gândirea formează mâna, iar mâna la rândul ei formează gândirea. Th. Hetzer continuă şi el tradiţia inaugurată de Fiedler, însă acordă o mare însemnătate culorii. A descrie culorile e dificil, spunea el, aproape o absurditate. Culoarea poate fi tot atât de puţin descrisă ca sunetele muzicii. Vocabularul e absolut insuficient în acest scop … Orice operă importantă are o ordonare proprie, potrivit căreia părţile formează întregul. Această ordonare se bazează pe talentul formativ al artistului şi e de fapt artisticul propriu-zis. Se realizează într-un material (cuvânt, sunet, culoare, linie …) şi se respectă natura şi cerinţele acestuia[7], mai afirma autorul. Aşadar, stilul este o manifestare subiectivă proprie fiecărui artist. Este acel element care diferenţiază un artist de ceilalţi şi îl face original. Consider ca problema stilului artistic va fi mereu relevantă, indiferent la ce perioadă sau formă de artă ne referim.  


Maurice de Vlaminck, Oraşul de pe malul lacului


Cosmina Marcela Oltean



[1], Evoluţia şi receptarea artistic din perspective psihologiei cognitive, lect. univ. drd. Dana Fabini, Catedra de Arte textile şi ceramic, UAD Cluj, pag.257, 261
[2]Ibidem, pp.189-191
[3] Ibidem, pag.197
[4] Ibidem, pp.201-202
[5] Ibidem, pp.205,207
[6] Udo Kultermann, Istoria istoriei artei, Meridiane, Bucureşti, 1977, pp.147,150
[7]Ibidem, pp.153-158