CARTEA ȘI ILUSTRAȚIA DE CARTE

 

DESPRE CARTE...

“Citește! Numai citind mereu creierul tău va deveni un laborator nesfârșit de idei și de imagini. ” (Mihai Eminescu)

Cartea apare din dorința scriitorului de a dăinui în timp și de a-și imortaliza gândurile în imaculatele ei pagini. Prin carte scriitorul intră în luptă cu Timpul și în funcție de carte și de învățătura pe care o posedă, autorul va câștiga lupta ori va fi uitat, dar indiferent de rezultat, rodul muncii sale, cartea, va continua să-i poarte numele asemeni unui moștenitor, iar autorul va trăi prin ea pentru eternitate.

Cartea- posesoare de cunoaștere și înțelepciune...

Cartea nu este nici pe departe un simplu obiect, ori dacă o privim astfel atunci cu siguranța este obictul cel mai demn de atenția si admirația noastră. Cartea este materializarea procesului de gândire, a meditației, a problemelor puse și a răspunsurilor acestora. Cartea este un obiect cu valențe educative și servește ca mijloc de informare. Constituie cea mai de preț comoară a omului și este cu atât mai valoroasă cu cât aceasta posedă cunoșterea și înțelepciunea unori gânditori, care s-au născut cu darul de a transmite prin cuvinte simțiri, gânduri, probleme fundamentale ale existenței.

Valorificând o carte orizontul nostru se lărgește, noi uși se deschid, noi oportunități apar și toate acestea contribuie ca un tot la zidirea noastră ca ființe umane, întrucât acest obiect sacru, cartea, reprezinta piatra de temelie în conturarea personalității. Aceasta reprezintă o concretizare material a unor frământări interioare de care scriitorul nu poate scăpa decât scriind, căci a scrie este echivalent cu a vorbi, iar el, scriitorul, simte nevoia în permanență de a-și așterne pe o hârtie gândurile și de a I le impărtăși celui mai bun prieten, cititorul.

Existența cărții se datorează în mare parte tiparului, cu ajutorul căruia se multiplică informația grafică înmagazinată. Recurgerea la acest gen de multiplicare se mai poate numi și “scrierea artificial, care o înlocuiește definitive, mai ales în zilele noastre, pe cea antică, manuscrisul.

Curiozități legate de carte :

v  Prima carte tipărită în limba română este “Catehismul luteran”, din care nu s-a mai păstrat niciun exemplar.

v  Cea mai mare carte din lume a fost creată în Franța, are 34 de pagini, cântărește 200 kg, iar dimensiunile sale sunt de 3x4 m.

v  Cea mai mică carte a fost tipărită în Scoția și măsoară 1x1 mm.

 

ILUSTRAȚIA DE CARTE

“Ilustrația de carte nu este, probabil, ceva absolut necesar vieții omului, dar ea aduce o plăcere nesfârșită și e atât de intim ingemănată cu cealaltă artă absolut necesară vieții, literatura, încât ar trebui să rămână unul din cele mai prețisoase lucruri la care să aspire creativitatea omului rațional.”  (William Morris – susținător și stimulator theoretic și practic al ilustrației de carte).                          



Ilustrația de carte este o artă aplicată, o formă de comentariu plastic, un gen de limită între literatură și plastic.

Ilustrația este o imagine desenată sau fotografică, destinată să explice sau să completeze un text, prin care se prezintă tipuri sau moment esențiale ale unui text literar și are, uneori, un rol ornamental, întrucât apare alături de text în condiții tipografice asemănătoare cu acesta.

“Un tablou e întotdeauna produsul imaginației, iar pictorul se adresează întotdeauna imaginației celorlalți.” (Andre Masson)

Două dintre rolurile ilustrației într-o carte sunt, pe de o parte de a prezenta pasaje din text, cu scopul de a sublinia anumite aspect, iar pe de altă parte de a reprezenta o prelungire sau o completare a textului.

“ARTA  trebuie să dea eternitate imaginației noastre” (Paul Cezanne), nu face altceva decât să amplifice și să îmbogățească viața sufletească a omului, iar prin artă se poate exprima orice căci “nu există nimic pe lume care să nu poată fi exprimat de către Artă... ” (Oscar Wilde)

“Arta întoarce spatele vieții practice… , ea e o activitate de lux, specifică, în care spiritul se dăruiește cu totul geniului de a construi…. ” (Delacroix), căci “forma relatează, culoarea ne bucură; forma e textul, culoarea melodia.” (Canaletto)

Ilustrația- o imagine ,,povestită’’…

Ilustrația, fiind o punte de legătură între literatură și desen, creează o ambianță proprie meditației și oferă posibilitatea privitorului de a-i da nenumărate interpretări. Se distinge de celelalte ramuri ale desenului prin anatomie, întrucât nu se cere respectarea unor reguli stricte precum în portretistică, de exemplu. Ilustratorul beneficiază  deci  de o oarecare libertate, întrucât aceeași poezie sau fragment de text pot fi illustrate în mai multe moduri, surprinzând de fiecare dată alt motiv sau altă temă ca obiect principal și poate face acest lucru în modul său propriu de a percepe o imagine “povestită”.

Pot fi numite ilustrații unele tablouri cu subiect literar, dar și secvențe de imagini bazate pe o operă literară: “Nu se știe ce va fi tabloul, dar el e deja acolo. Pictorul nu-l zămislește pe pânză: el înlătură pe rând vălurile ce-l acopereau.” (Theodore Rousseau)

Etapele ilustrației

Se începe cu studierea textului, a materialului de ilustrat, urmează documentarea, cunoașterea autorului și a operei acestuia. Apoi artistul caută puncte comune între viziunea proprie și cea a autorului ilustrat, ca mai apoi acesta sa își adapteze propriile creații la conținutul textului. În final artistul întocmește o serie de ilustrații din care o va allege pe cea mai reprezentativă.

Regula de bază a ilustrației de carte este ca aceasta din urmă să fuzioneze cu textul.                                  

 

COSMINA MARCELA OLTEAN

( text și ilustrații )

“Ipostaze lirice” din Harghita la Cluj

 

                    Vineri, 25 ianuarie 2013, ora 13.00, a avut loc la etajul 1 al Bibliotecii Centrale Universitare “Lucian Blaga” a municipiului Cluj-Napoca, varnisajul primei expoziții de grafică organizate la Cluj a tinerei artiste harghitene Cosmina Marcela OLTEAN.

                   Expoziția intitulată “Ipostaze lirice” a fost organizată de Casa de Cultură a municipiului în parteneriat cu Consiliul local, Primăria municipală și Biblioteca Centrală Universitară.  Au fost expuse un număr de 47 de lucrări, format 25 X 35, realizate pe hârtie cartonată, fond brun, conturat cu vopsea albă (tempera).



                    În deschidere a vorbit Dl. Dan BRUDAȘCU, directorul Casei de Cultură, care și-a exprimat admirația față de lucrările expuse, spunând că ”sunt realizate cu o deosebită,

sensibilitate și cu un simț plastic aparte”. S-a vorbit mult pe marginea tehnicii și a manierei originale în care au fost realizate ilustrațiile.

                    În continuare a luat cuvântul Dl. Adrian COROJAN, coordonatorul expozițiilor de artă plastică din cadrul Casei de Cultură, care a mărturisit că deși are o vastă experiență în artă și a întâlnit multe moduri de exprimare plastică de-a lungul timpului, lucrările de față au reușit să-i ajungă la suflet și să-l sensibilizeze prin gingășia, calmul, căldura, dar și maturitatea pe care le degajă. Dl. Corojan a mai subliniat faptul că autoarea are o mână bine formată și că această grafică nouă, modernă se abate cu succes de la clasicul negru pe alb la alb pe … brun, și că acest fapt te duce cu gândul la negativul fotografic.

                     Conducerea Casei de Cultură și-a exprimat dorința de a începe o colaborare cu autoarea, care a primit deja noi oferte: de a ilustra o nouă carte pentru copii și de a mai organiza o serie de expoziții inspirate de opera lui Octavian GOGA, începând cu luna martie, cuprinzând orașe precum Miercurea Ciuc, Cluj-Napoca și Brașov.

                      La final, autoarea a luat cuvântul doar pentru a-și exprima recunoștința față de cei cărora le datorează aceste realizări, așadar mulțumiri unor personalități din Miercurea Ciuc: Poetului Ionel SIMOTA, D-lor Ștefan DANCIU, Gigi FILIP, iar din Cluj: D-lor Adrian COROJAN, Dan BRUDAȘCU,  Doamnei Diana CHEȚAN (referent cultural) și tuturor susținătorilor pentru încredere și sprijin.

                      Expoziția va rămâne deschisă până în data de 15 februarie 2013, de luni până vineri, între orele 8.00-20.00.

GRAFICA

 

 

 

 

 

 



 

 



INTERVIU

COSMINA MARCELA OLTEAN – ION N. OPREA        

Pentru început spune-ne ceva despre tine.

Mă numesc Cosmina Marcela Oltean, m-am născut în municipiul Toplița, la 24 octombrie 1992, apoi, de la vârsta de 3 ani, m-am mutat împreună cu părinții în localitatea Gălăuțaș, unde am urmat între 1999-2007 studiile primare la Școala Generală ,,Dumitru Gafton’’. Între 2007-2011 am studiat la Liceul ,,Miron Cristea’’ din Subcetate și, în paralel, am urmat Școala Populară de Arte din Toplița.

Când și cum ți-ai descoperit pasiunea pentru artă?

Mi se adresează des această întrebare și mereu răspunsul meu este același: este greu de spus cu exactitate, cred că a fost în momentul în care am pus prima dată mâna pe un creion. Dar un lucru știu sigur: am început să desenez dinainte de a învăța să scriu.

Cum ai încercat să-ți dezvolți în timp talentul?

Personal, niciodată nu am considerat că aș poseda un talent nemaipomenit și nici acum un cred asta. Mult timp am negat că îmi face plăcere să fac artă, căci eu niciodată nu am desenat sau pictat privind actul ca o modalitate de relaxare, cum am auzit că afirmă unii. Era o activitate care mă consuma întrucât repetam la nesfârșit marea greșeală a începătorului: aceea de a încerca să copiez cât mai fidel realitatea, obiectiv care era greu de atins pentru nivelul meu de atunci. Mă supăram și renunțam, apoi o luam de la capăt. Când am realizat singură că pentru a evolua e nevoie de mult exercițiu, m-am mai liniștit, am început să fiu mai îngăduitoare cu mine însămi și am observat că, în timp, am trecut de la un nivel spre următorul.

Cum a fost experiența de licean?

După gimnaziu, am dat admitere la Liceul de Artă din Târgu-Mureș, unde am intrat cu medie bună, însă experiența a fost scurtă, căci nu am făcut față dezrădăcinarii timpurii, iar dorul de casă a învins. Am plecat fără să privesc în urmă, îndreptându-mă spre Liceul din Subcetate (specialitatea Matematică-Informatică), decizie pe care nu o regret pentru că azi cred că acolo era locul meu. Deși mi-am găsit greu locul și acolo, tot arta m-a salvat. M-am înscris la Școala de Arte, am început să particip la numeroase concursuri școlare, județene și naționale, la îndrumarea d-nei profesoare Doina Dobreanu, concursuri la care rezultatele au început să fie din ce în ce mai bune, iar în timp lista de premii a devenit tot mai lungă. Am organizat expoziții la liceu și în curând toți mă considerau drept ,,artista liceului’’. Mi-am descoperit atunci și pasiunea pentru poezie. Așa au fost anii mei de liceu: studiu, artă… și nu am dus dorul altor modalități de distracție asemeni colegilor, cărora le era greu să înțeleagă asta.

Ce a urmat?

Multă agitație, căci urma Bacalaureatul. Apoi am depus dosar la Școala Postliceală Sanitară din Toplița și am plecat la Cluj-Napoca, să susțin examenul de admitere la Universitatea de Artă și Design. Am trecut cu bine examenele, dar faptul că nu am câștigat un loc la buget m-a împiedicat să rămân, căci ,,arta e un lux’’ și nu e deloc o exagerare. M-am întors la Toplița și am început cursurile Școlii Postliceale Sanitare. La fel, nu eram convinsă la început că mi se potrivește, dar timpul m-a contrazis. Am terminat primul an având cea mai mare medie din clasă și am descoperit că mă descurc cu partea de medicină ce-i revine unui asistent, ba mai mult, că am aptitudinile necesare unui bun asistent medical. Dar chiar și-așa simțeam că-mi lipsește ceva esențial pentru a găsi liniște sufletească și împlinire. În căutarea artei, m-am înscris la un curs de Design Interior, desfășurat de către Institutul EUROCOR din București, curs pe care l-am urmat cu drag și în urma căruia am câștigat un certificat oficial de decorator de interioare. La Casa de Cultură a municipiului Toplița m-am oferit voluntară, în ideea de a fi cât mai aproape de tot ceea ce înseamnă cultură. Acolo am predat copiilor pentru scurt timp Design vestimentar. Am început să împletesc școala cu activități culturale: lansări de carte, vizionări de spectacole de teatru… Dar cel mai mult îmi doream o expoziție la Casa de Cultură. Nu credeam că dorința se va împlini înzecit.

Cum s-a întâmplat asta?

Într-un mod neașteptat. De fapt, de aici începe tot ce contează cu adevărat pentru mine: ascensiunea în activitatea mea artistică. Ideea e că mereu am făcut artă indiferent de situație și de alegerile mele, niciodată un am renunțat. Viața mereu m-a făcut să mă întorc pe drumul artei, pentru că o căutam în toate lucrurile. Am avut mult timp greșita concepție că un om care nu și-a dedicat tot timpul posibil studiind numai artă, dar face artă în felul lui, nu merită să se numească artist. Mă regăseam în această categorie, dar am auzit și multe povești de viață a unor artiști adevărați, cu un talent pur, dar necizelat de vreo școală în domeniu, care susțineau că arta i-a scos din impas în perioade mai grele ale vieții. Așa am înțeles puterea miraculoasă a artei. Povestea mea începe astfel: o prietenă, membră în Asociația Literară ,,Buna Vestire’’, din Miercurea-Ciuc, m-a invitat la o lansare de carte la Toplița a poetului  Ionel Simota, președintele asociației. Îi trimisesem anterior câteva poezii poetului Ionel Simota,după ce în liceu participasem la primul meu concurs de poezie și la care am obținut premiul I. Domnia sa a considerat „bune” poeziile mele și m-a încurajat săcontinui. Lansarea a fost momentul în care am avut bucuria de a face cunoștință cu poetul Ionel Simota, cu scriitorul și jurnalistul Ștefan Danciu și cu epigramistul Gheorghe Filip. Dl. Simota m-a invitat să iau parte la ședințele de cenaclu, la Miercurea-Ciuc, ceea ce am și făcut.

Și în ce mod a influențat activitatea din cadrul cenaclului ascensiunea ta artistică?

Când i-am mărturisit domnului Ionel Simota că ,,sunt mai bună la desen decât la poezie’’, mi-a cerut mapa cu lucrări. Văzându-le, domnul Danciu a spus ,,ar trebui să organizăm o expoziție’’. Au fost cu toții de acord. Eu m-am pus serios pe lucru și pe 4 decembrie 2012 am avut prima expoziție, la Cercul Militar din Miercurea-Ciuc, după care au urmat altele, în aceeași locație, dar și la Subcetate, Toplița, Cluj-Napoca și Ciucea, locuri unde, spre surprinderea mea, au fost foarte apreciate. Între timp am devenit membră a cenaclului, iar luna aceasta îmlinesc deja 1 an de la înscriere. Am început colaborări cu reviste precum ,,Cetatea Culturală”- Cluj, ,,Gând Românesc”- Alba Iulia, ,,Vatra Veche”- Tg.Mureș, reviste care mi-au publicat ilustrațiile, iar desenele mele au apărut și în cărți precum ,,Lumina din fereastra școlii” a d-nei profesoare Doina Dobreanu (2013) și ,,Fiicele bătrânului an”(2013)- carte de colorat pentru copii cu poezii de Viorica Urzică, ilustrată integral cu desenele mele. Totodată am mai primit și alte oferte, de pildă aceea de a scoate, în viitor, un album cu ilustrațiile mele.

                                              

Cum a fost primită arta ta de public și ce critici ai primit?

A fost primită foarte bine. Într-o expoziție de la Biblioteca Centrală Universitară din Cluj, un domn a rămas uimit când m-a văzut, pentru că îmi văzuse lucrările înainte și mi-a spus că se aștepta ca autoarea lor să fie o doamnă de cel puțin 40 de ani, cu experiență de viață, căci în ele se găsește ,,multă filozofie și materializarea unor gânduri profunde’’. Am fost plăcut surprinsă să aud asta.

Ce alte ocupații mai ai?

Ei bine, un lucru știu sigur acum: am îndeletniciri dintre cele mai diverse, astfel încât nu mai am timp liber aproape deloc. Mă mir când aud tinerii care spun că se plictisesc. Pe lângă partea artistică, ce include poezia, desenul și designul interior, mă ocup, firește, de ceea ce presupune școala de asistenți medicali, iar de curând am început și un curs de prim ajutor, la care particip cu drag și în urma căruia voi avea mai multe beneficii, printre care posibilitatea de a practica în cadrul serviciului de ambulanță cu tot ce presupune acest lucru. Dar printre ocupațiile mele se numără, nu în ultimul rând, jurnalismul. Scriu articole de presă pentru cotidianul nostru ,,Informația Harghitei’’, datorită încurajărilor d-lui Danciu și buna voinței a d-lui redactor-șef Mihail Groza, cărora doresc să le mulțumesc pe această cale. Îmi place să caut subiecte și povești demne de a deveni subiectul unui nou articol. Am deja 1 an de când mi-au publicat primul articol și simt cum crește pasiunea mea pentru jurnalism.

Ce îți mai dorești?

Ca orice tânăr, noi oportunități de a realiza lucruri frumoase, doar că eu îmi doresc asta mai mult ca oricine. Vreau să duc tot ceea ce am început cât mai departe, vreau să pot face cât mai multe în artă și jurnalism. Îmi doresc să fac lucruri remarcabile prin care să înving timpul și prin care să trăiesc veșnic- asta e marea mea problemă și pentru asta lupt zilnic, e gândul cu care mă trezesc și cu care adorm. Este normal să fie așa, cred eu, căci în minte îmi răsună mereu o afirmație înțeleaptă: ,,nu visa lucruri mărunte pentru că ele nu au puterea să miște inimile oamenilor.’’          (Goethe)

Ar mai fi multe de spus în jurul fiecărui subiect în parte... Vă mulțumesc foarte mult pentru această ocazie unică. Pentru mine înseamnă mult!

 

Ion N. OPREA

Scurtă istorie a Ateneului

 

Începând din secolul al XIX-lea, când a luat ființă, și până în prezent, Ateneul Român a devenit un simbol național și principalul simbol cultural, de care se leagă numeroase evenimente decisive pentru cultura țării noastre, dar și nume valoroase. Dincolo de orice altceva, Ateneul are o istorie proprie ce se cuvine să o rememorăm, fie chiar și în linii mari, întrucât face parte din identitatea noastră ca națiune. E o istorie scrisă cu sacrificii, bazată pe vise, pe idealuri și speranță, de oamenii de mare valoare ai secoleleor XIX-XX, și continuată până azi.

La începuturi

Mai ales în secolele XIX-XX, Ateneul Român a avut o mare importanță pentru cultura românească. Aici au avut loc marile expoziții ale vremii, pe aici s-au perindat cei mai de seamă oameni de litere, muzicieni și pictori români. Clădirea Ateneului, impunător străjuită de statuia Luceafărului poeziei  noastre, a fost inaugurată în 1888, dar lucrările începuseră din 1866. Ideea în sine însă, este și mai veche, aparținând unui grup de intelectuali ieșeni care, prezidat de V.A. Urechia, întocmiseră prin anii 1860-1861 statutele unei societăți ,,exclusivamente literară și artistică’’. Apoi, în 1865, la București ia ființă un așezământ cu o finalitate asemănătoare: o instituție națională de răspândire a culturii. Din anul 1866, o dată cu începerea construcției sediului Societății, apare ,,Revista Ateneului’’. Ulterior, filiale ale Societății se vor înființa în principalele orașe ale țării, cu scopul declarat de ,,unire spirituală a tuturor provinciilor țării’’.

Nume celebre

Cu ocazia conferințelor, pe la pupitrul Ateneului s-au perindat, între alții, personalități precum Ion Heliade Rădulescu, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Mihail Kogălniceanu, Alexandru Odobescu, V.A. Urechia, Vasile Alecsandri, Ion Luca Caragiale, Nicolae Iorga, și lista numelor sonore poate continua. Pe de altă parte, printre cei ce au pus în slujba Ateneului nu numai mulți ani de trudă, dar și o parte din ființa lor se numără Constantin Esarcu (1836-1898), V.A. Urechia (1834-1901) și N. Kretzulescu (1812-1900). Prin strădania lor, cu un larg sprijin popular, clădirea a fost terminată în 1888, după planurile arhitectului francez Albert Galleron.

Sub cupola Ateneului au evoluat, în concerte memorabile, cei mai mari muzicieni ai lumii: G. Enescu, Maurice Ravel, Dinu Lipatti, Arthur Rubinotein, David Oistrah, și alții. Aici apar expuse, în mai multe rânduri, creațiile unor mari pictori, precum T. Aman, G. Tattarescu, N. Grigorescu, C. Lecca, Ion Andreescu, Ștefan Luchian, etc..

Centru național de cultură

Ateneul era și este una dintre cele mai frumoase clădiri ale Bucureștiului, un autentic centru național de cultură. În realizarea lui, arhitectul Albert Galleron s-a bizuit și pe sugestiile unor reputați arhitecți români ca Cerchez, Olănescu, Cantacuzino și Mincu.  Planul arhitectural al clădirii cuprinde sala de concerte, sala de conferințe, sala dominând palatul cu dom circular, săli de expoziții, de lectură, cabinete și un spațios foyer. Între 1933-1937, pictorul Costin Petrescu a realizat în incinta sălii de concerte o frescă de dimensiuni monumentale, o încercare de sinteză grafică asupra istoriei poporului român. Și Camil Ressu a fost solicitat pentru decorarea cortinei, însă proiectul nu s-a mai realizat.

Debut la Ateneu

În mod surprinzător, și originile Uniunii Artiștilor Plastici se leagă de Ateneu. În aprilie 1890, se constituie o nouă grupare artistică, drept replică la modul scandalos în care fuseseră prezentate creațiile artiștilor noștri la Expoziția Universală de la Paris, cu un an înainte. Printre nemulțumiți, sculptorul Ion Georgescu și Ștefan Ionescu-Valbudea, recompensați cu medalii de argint. Se impunea, deci, crearea unei societăți care, între altele, să apere drepturile professionale ale artiștilor. Propunerea i-a aparținut lui Ion Georgescu și cu 46 de membri fondatori și 18 membri onorifici, la 19 mai 1890, se votau statutele Societății ,,Cercul Artistic’’ (1890-1947). Întâia manifestare publică a Societății a avut loc în iarna anului 1890, într-una din sălile Ateneului, cu o expoziție cuprinzând 112 picturi, 27 de acuarele, pasteluri și desene, și 23 de sculpturi, redate și într-un catalog. Lucrările aparțin lui Ion Georgescu, Ștefan Ionescu-Valbudea, Ștefan Luchian, Alpar, D. Serafim, N. Vermont, C. Pascaly, Titus Alexandrescu, ș.a.. În anul următor, tot la Ateneu, noua expoziție a ,,Cercului Artistic’’, mult mai închegată și mai omogenă valoric, atrage în mod deosebit atenția presei.

Întrucât atunci, Ateneul era principalul centru cultural al vremii, este de înțeles de ce toate evenimentele marcante, precum și numele mari din istoria culturii  noastre, cu predilecție a artei, sunt strâns legate de numele acestuia. Începutul ,,Cercului Artistic’’ este doar unul dintre exemple… 

Cosmina Marcela OLTEAN

O abordare psihologica a artei

Viața prin ochi de artist

 

Ce este și ce ar trebui să fie arta? 

Apărem pe lume fără ca noi să cerem asta și încă de la început suntem aruncați în tumultul vieții oarecum fără vrerea noastră. Într-adevăr, e puțin cam ciudat să privim astfel lucrurile, dar e foarte adevărat. Apoi, încercăm din răsputeri să descoperim care ne e menirea luptând și sacrificând multe în anevoiosul drum al împlinirii. Uneori ne surprindem atât de concentrați pe ceea ce facem încât realizăm cu mâhnire că timpul totuși trece și nu ne va fi mereu prieten. Atunci decidem că vrem să trăim, că vrem să ne detașăm puțin de tot, ba chiar să uităm de noi o vreme… Dar oare cum să facem asta? Nimic mai simplu. Acea oază de liniște și pace după care tânjim la tot pasul în drumul nostru, acel moment de respiro, acea căutare a frumosului vieții și a sinelui, toate își au răspunsul în acel ceva unic, neprețuit și magic numit simplu artă.

Arta este, neîndoielnic, un dar din partea vieții și a naturii pentru noi toți, iar în cazul artiștilor, ea constituie rațiunea lor de a trăi, puterea de a se exprima într-un mod unic. Totul e să căutăm arta, iar practicând-o să îi permitem să ne vindece fizic, psihic și spiritual. Evident, total depende exclusiv de noi și de alegerile noastre…

Arta dintr-o perspectivă psihologică

La fel ca toate lucrurile pe care oamenii le înfăptuiesc în decursul existenței lor și arta are, evident, un substrat psihologic. Nimic nou, dar aprofundat acest subiect poate resulta foarte interesant. Așadar, din punct de vedere psihologic, toți suntem înzestrați cu procese psihice senzoriale, superioare și reglatorii precum senzațiile, percepțiile, reprezentările, gândirea, memoria, imaginația, atenția, motivația, afectivitatea, voința și limbajul. Deasemenea, cu toții posedăm un tip de personalitate, cu tot ce implică aceasta, și anume temperament, aptitudini, caracter, creativitate și inteligență. Toți le avem, dar nu în egală măsură, ci în diferite grade fiecare, ce până la urmă dau date despre cine suntem fiecare, ne caracterizează, ne definesc și ne fac să fim ceea ce suntem. La artiști e o diferență: total are profunzime. Dacă restul lumii percepe viața ca atare, ca fiind alcătuită din lucruri și întâmplări comune, și nu mai caută să înțeleagă, ori să schimbe ceva, cei orientați spre sfera artelor își doresc și sunt capabili să găsească spectaculosul în ceea ce alții ar numi ,,nimic’’, strălucirea în simplitate și ordinar, având puterea de a trece cu mult de firescul lucrurilor.

Viața filtrată prin ochii artistului

 Deținând o sensibilitate aparte, specifică de altfel, față de tot ce înseamnă viață și natură, artistul e omul captivat în permanență de senzațiile externe, cu preponderență vizuale. În cazul său sinestesia e comună, acest lucru însemnând că atunci când un stimul exterior acționează asupra unui receptor interior, el poate produce și o senzație caracteristică unui alt analizator. Spre a exemplifica, atunci când artistul privește o compoziție în care dominanta cromatică e rece ori caldă, spre creier nu pleacă doar o informație a cărei rezultat e o senzație vizuală, ci și una termică, ori în alte cazuri auditivă – dacă e vorba de un peisaj cu multe păsări, de exemplu, tactilă – dacă un veșmânt e atât de bine reprezentat încât îi deducem textura, olfactivă – atunci când sunt reprezentate flori al căror parfum îl intuim din experiență, ori gustativă – când sunt reprezentate fructe într-o manieră realistă sau suprarealistă, atât de specifică pictorilor olandezi, precum Jan Vermeer Van Delft. La artist cunoașterea lumii nu are loc doar în mod direct, prin intermediul organulo de simț provocatoare de senzații și percepții, ci și indirect, mai lesne decât la restul lumii, prin imagini, cuvinte și simboluri – uneltele artistului.

Opera – motiv existențial

 Prin reprezentare, ca proces psihic senzorial, artistul prelucrează și reproduce însușirile caracteristice ale obiectelor și fenomenelor ce acționează ori au acționat cândva asupra organulo sale de simț. Reprezentarea e rodul trecerii senzațiilor și percepțiilor prin filtrul memoriei și al imaginației și poate fi, deopotrivă, artistică, literară, ori de altă natură. Aceste reprezentări au însă și particularități bine definite, precum un conținut informațional, transpus într-o imagine mentală cu o formă ideal subiectivă. Neîndoielnic, întotdeauna în creație memoria joacă un rol crucial. Atunci când creatorul percepe un motiv interesant, dar nu îl poate reprezenta imediat, recuge la analiză și memorare, trecând prein cele trei faze, de întipărire, retenție și reactualizare a informației păstrate. Din nou, importă în egală măsură memoria vizuală, auditivă, kinestezică și nu în cele din urmă memoria afectivă, legată de toate procesele psihice.

Pe nemărginitul tărâm al imaginației

 Imaginația, procesul cognitiv complex specific omului, permite elaborarea mintală, ce apoi se materializează pe hârtie ori pânză, a unor imagini redate pe baza transformării propriei experiențe. Imaginația lărgește câmpul cunoașterii umane prin nemărginirea ei, poate face legătura între trecut-prezent-viitor și interacționează permanent cu celelalte procese psihice. În funcție de implicarea activă sau neactivă a acesteia în actele imaginative, este fie voluntară ori reproductivă, fie, în cazul visului, involuntară.

Imaginația creatoare dezvoltată de artiști e o formă superioră a imaginației, ce presupune o prelucrare complexă a experienței anteriore. Opere pot fi create și prin recurgere la visul de perspectivă, care anticipă, în plan imaginativ, evenimente viitoare sau prin intermediul reveriei, ce facilitează trăirea în plan imaginar a unei dorințe.

Dar cea mai puternică armă a creatorului, imaginația, este totodată nivelul cel mai înalt al creativității. E unealta indispensabilă în elaborarea unor imagini noi pe baza cunoașterii și experienței personale. Artistul posedă, în general, mai multe abilități mai dezvoltate, dar comunică cel mai bine printr-un limbaj intern exteriorizat în operă – motivul existenței sale. La nivelul psihicului, conștientul, subconștientul, cât și inconștientul, cu tot ce presupun aceste componente, se oglindesc la tot pasul în operă, sub diferite forme și compoziții. Nu e de mirare deci că persoanelor cu diferite probleme ( de sănătate, ori interumane), cât și copiilor cărora le e greu să-și exprime sentimentale, le este recomandat de către psiholog, ori art-terapeut să se descarce desenând. E adevărat, de cele mai multe ori, arta scoate la iveală lucruri pe care nu le știm despre noi.

Ca o stare de conștiență modificată, visul constituie adesea o temă predilectă în munca unui artist. De pildă, pictorul Vincent Van Gogh mărturisea că ceea ce visează noaptea, ziua pune pe pânză. Astfel s-au născut multe dintre capodoperele semnate de acesta. Și ce temă poate fi mai atractivă pentru un artist decât cea a visului, când într-o astfel de lume, idealizată și proprie creatorului, nu există bariere? Recurgerea la visare permite exteriorizarea unor dorințe, aspirații, ori gânduri ascunse și permite crearea unor lumi de neatins în afara visului, în care nu există imposibilul, iar supranaturalul prinde viață. Referitor la afectivitatea creatorului, aceasta este modalitatea concretă de exteriorizare a sentimentelor și trăirilor proprii, ea reprezintă un limbaj indirect, mijlocit de operă. Rolul determinant aici un îl are atât obiectul ori simbolul reprezentat, cât valoarea și semnificația ce o comportă pentru creator. Și afectivitatea interacționează permanent cu celelalte procese psihice, care generează un anumit tip de trăire.

Emoțiile sunt cele care stimulează și impulsionează artistul spre miraculosul act al creației. Ele sunt cele care organizează sau dezorganizează conduita umană, pentru că există emoții care ne determină și altele care ne împiedică să ducem ceva la îndeplinire. De aceea, acest gen de procese afective îndeplinesc un rol major în menținerea energetică a unor activități, în acest caz artistice. Creativitatea, un gen de activitate complexă, este definită prin produsul actului creator și calitățile personalității creatoare – aptitudinile, însușirile sale particulare. Parcurgând cele cinci niveluri ale creativității, deducem că în funcție de nivel, ele sunt prezente la toți oamenii, însă treptele superiore aparțin, încă o dată, artiștilor. Astfel, creația productivă e întâlnită la copiii mici. Creația expresivă e deținută de toată lumea, iar cea inventivă oferă capacitatea de reorganizare a componentelor dintr-un întreg într-un alt întreg. Pe când creația inovatoare aduce o schimbare semnificativă a principiilor într-un domeniu, iar creația emergentă reprezintă nivelul cel mai înalt și cel mai valoros al creativității, manifestat în artă.

Evoluția creatorului pornește așadar de la valoarea sa intrinsecă vizibilă prin aptitudini, care sunt valorificate spre a-și consolida talentul. De aici totul evoluează spre o exploatare temeinică a creativității și în cazuri alese e atins nivelul superior, creatorul dobândind statutul de geniu. E fascinant ce se poate zămisli cu puterea imaginației. E nemaipomenită viața văzută prin ochi de artist și e totodată un îndemn pentru cei ce îi privesc lucrările să găsească la tot pasul puterea de a privi altfel lumea: cu admirație și respect. Oricum, rămân neelucidate tainele creației artiștilor în general și al geniilor în special. Nimeni și nimic un poate pătrunde în labirintul psihicului lor. Singurele care mai pot face lumină în acest mister, care ne pot face să încercăm măcar să înțelegem profunzimea minții creatoare, sunt operele…

 

Cosmina Marcela OLTEAN