Atunci şi acum: 2012 – un an care mi-a adus tot ce-mi lipsea

Cosmina Marcela Oltean (text şi fotografii)

Îmi amintesc cu câtă reticenţă şi teamă aştepta lumea să intre în 2012. Judecata multora era umbrită de diferite teorii şi profeţii nefaste legate de acest an. S-a dovedit totuşi a fi unul ca oricare altul: în care unii au pierdut, alţii au câştigat, unora le-a fost luat, altora li s-a dat. Una peste alta, un an cu bune şi cu rele, pe care l-am depăşit şi care s-a dovedit a nu fi ultimul, cum se temea lumea. Iată că după patru ani a devenit amintire, şi încă una foarte frumoasă pentru cei ca mine.

Anul 2012 a fost anul unui nou început, perioada de tranziţie între viaţa de până  atunci şi schimbarea de după. 2012 este primul an după absolvire şi primul de studii la Şcoala de asistenţi medicali din Topliţa. Un an în care mă descopreream, în care învăţam despre mine şi despre lucrurile pe care le puteam face singură, apelând doar la aptitudinile mele, la talent şi inteligenţă. Făceam primii paşi spre atingerea unor obiective, măreţe pentru mine atunci. Nu puteam face altceva decât să continui tradiţia din liceu – participarea periodică la concursuri de desen, singurul mod de a-mi lucra şi promova talentul. Întotdeauna am căutat să-mi promovez munca deoarece am înţeles în timp că nimeni nu o va face dacă nu voi începe chiar eu. Adevărul e că nimeni nu poate ajunge să te cunoască dacă nu te cunoşti tu întâi pentru a te putea prezenta, nu e posibil dacă nu înveţi să crezi în ceea ce faci, să-ţi vezi greşelile şi să cauţi cu isteţime să le îndrepţi. Nu e un test uşor, dar eşti obligat să îl treci cu succes la momentul oportun şi nu mai târziu, pentru că niciodată nu ştii ce poţi pierde cu trecerea timpului.

În clasele primare, concepţia mea despre mine era una oarecum daunătoare, însă cultivată de neîncrederea multora, mai ales în cadrul şcolii. Credeam că sunt un copil slab şi nu consideram un atuu nici măcar talentul necizelat pentru desen. Eu asta credeam, chiar dacă notele din catalog au reflectat mereu imaginea unui elev bun, iar talentul la desen mă transforma uneori într-o fată populară în rândul colegilor. Dar asta nu însemna prea mult şi poate tocmai pentru că simţeam că am de făcut şi că pot face mult mai mult, doar că atunci nu ştiam ce şi cum trebuie să fac pentru a reuşi şi nici nu s-a găsit nimeni care să mă pună pe un drum care să mă ducă acolo. E adevărat, am fost sfătuită mereu să mă înscriu la o Şcoală de arte, dar ideea acesta pur şi simplu nu îmi surâdea în aceea perioadă a vieţii. Interesul, în adevăratul sens al cuvântului, pentru o viitoare carieră în artă a început să mi se pară atractivă începând cu clasa a şaptea, când am început să iau cursuri de desen, pentru ca mai apoi să urmez cursurile Şcolii de arte din Miercurea Ciuc, filiala Topliţa în perioada 2009-2011, în paralel cu liceul. A urmat un curs de Design Interior la Bucureşti în perioada când mă pregăteam să obţin şi diploma de Asistent medical generalist. Această perioadă a fost una bogată nu doar din cele două motive menţionate deja, ci şi pentru că participam regulat la evenimentele Cenaclului Bunavestire din Miercurea Ciuc, am prezentat o serie de expoziţii la Topliţa, Miercurea Ciuc, Cluj, participam la concursuri de desen şi poezie şi citeam destul de mult pentru admiterea la Universiatea de Arte George Enescu din Iaşi, unde am început cursurile imediat după absolvirea Şcolii sanitare. Toate acestea au început să se petreacă la sfârşitul anului 2012 şi au fost baza multor lucruri frumoase care au urmat şi care continuă să se întâmple. Şi asta datorită faptului că orice am făcut, mereu am făcut artă şi chiar dacă ar putea părea că arta a ocupat mereu un loc secundar în viaţa mea, de fapt a avut mereu întâietate. Chiar de aş fi vrut, n-aş fi putut renunţa la ea, iar dacă aş face vreodată asta, n-aş mai fi eu… cu siguranţă aş înceta să mai fiu eu.

În ce priveşte drumul meu spre tainele nemărginite ale artei, mereu n-am încurcat şi descurcat singură, cu mult ajutor din partea multor oameni minunaţi, începând cu părinţii, dar deciziile importante şi planul a trebuit să-l gândesc mereu singură. Am făcut cum am simţit, am început când am simţit că e timpul, m-am mai abătut de la cărarea iniţială, dar orice aş fi făcut, mereu am făcut artă. De când mă ştiu am simţit că am în interior mult mai multă artă decât am putut vreodată arăta. De multe ori m-am simţit limitată în ce priveşte exteriorizarea tot mai rafinată a bogăţiei interioare, dar cu siguranţă cheia e studiul şi cunoaşterea marii arte care s-a făcut de-a lungul vastei istorii a artei. Acum înţeleg asta, acum înţeleg mult mai multe şi mă bucur nespus că e aşa.

Mereu am fost mulţumită să fiu altfel şi am învăţat în timp că a fi altfel poate face uneori diferenţa şi că de cele mai multe ori o face. La urma urmei toate minţile luminate din istorie au fost altfel, personalităţi contrastante. În ceea ce mă priveşte , am făcut mereu ce am considerat de cuviinţă: am jucat mereu cel mai bine rolul de observator al lumii şi am învăţat mult din viaţă şi din cărţi.

Caligrafie – fotografie de Cosmina Oltean

În 2012 am simţit prima dată la o intensitate foarte mare dorinţa de a scrie. Am vorbit despre asta cu dl. Ştefan Danciu, scriitor şi redactor la cotidianul Informaţia Harghitei din Miercurea Ciuc. Domnia sa mi-a răspuns scurt: Scrie! Dacă vrei să scrii, scrie orice numai scrie… Presupun că asta îmi doream cel mai mult să aud şi da, aşa am făcut. Aşa a început cea mai frumoasă şi mai bogată perioadă din viaţa mea de până acum. Am început să scriu pentru Informaţia Harghitei articole care vizau evenimente cultural din zona Topliţei, dar apoi am început să scriu tot mai des ample materiale pe diferite probleme din sfera artelor (concepte, artişti…)

Simţeam o mare bucurie cu fiecare articol publicat. Simt şi acum bucuria doar amintindu-mi. Şi mă simt adesea atât de norocoasă că am avut ocazia să păşesc pe acest drum frumos, pentru a învăţa apoi să merg pe el cu tot mai multă încredere. La drept vorbind, e o adevărată onoare să poţi scrie şi desena ceea ce simţi, ce te inspiră şi te frământă, la ce aspiri. Continui să scriu cu tot mai multă implicare.

La Universitatea de Arte învăţ să privesc arta din tot mai multe unghiuri, în tot mai multe dintre formele sale. Privesc cu totul altfel fenomenul artistic şi conceptul în sine de când am onoarea de a participa la cursurile unor profesori excepţionali. Anul acesta am acordat mai mult timp pasiunii pentru fotografie şi fac asta cu mare bucurie, după ce am experimentat şi în laboratorul de ceramică. Muncesc până la pragul cu epuizarea psihică adesea, dar mă consolează gândul că toate au rostul şi locul lor, iar eu vreau să-mi găsesc locul. Timpul este din ce în ce mai scurt, iar de învăţat este extrem de mult. Oricât de dificil ar fi uneori, mă gândesc că studiul e o mare onoare, un privilegiu de care nu se bucură toţi la fel. Simt că evoluez, simt cum cresc puţin câte puţin cu fiecare lectură şi cu fiecare material scris. Bucuria mea e imensă atunci când mă întâlnesc cu diferiţi oameni de cultură sau foşti ori actuali profesori care îmi citesc articolele şi mă felicită pentru ele. M-au bucurat mult cuvintele d-nei profesoare de engleză de la facultate, Paula Onofrei, când mi-a spus că aş avea toate motivele să mă simt mulţumită de mine. Sau când dl. Nicolae Bucur mi-a spus cu multă seninătate: scrii atât de frumos despre artă! Ce bucurie mai mare pentru un tânăr intelectual, ce motiv mai bun de a continua să speri că poate vei putea schimba ceva vreodată, de a aspira spre şi mai mult dacă nu acesta?

Condei

Dar diferenţa aceasta mare, între acum şi atunci, când nu aveam asta, dar speram din suflet să ajung să am, nu este doar vizibilă prin lucrurile care s-au materializat în timp, ci este totodată o diferenţă care se simte în minte şi-n inimă. Este un vis care a devenit realitate şi m-a transformat într-o persoană mai împlinită, mai sigură pe sine, foarte conştientă că de fapt toate acestea sunt lucruri mărunte şi că trebuie să studiez şi să muncesc din ce în ce mai mult pentru a ajunge unde îmi doresc, dar şi că am avut parte de mici realizări frumoase. Timpul a ţesut pentru mine o pânză care a avut la bază vise, dorinţe, aspiraţii, frustrări, nemulţumiri şi lacrimi, dar care fir cu fir s-a împletit spre a-mi oferi o suprafaţă pe care să pot picta o poveste frumoasă. Deja pot spune că am o poveste destul de interesantă, care a luat fiinţă în jurul conceptului de artă. Sunt atât de conştientă de limitele mele, de resursele mai limitate de care dispun, încât uneori doare, dar nu pot face altceva decât să merg în continuare pe acest drum, cu speranţă şi încredere în mine şi în viitorul incert al artistului şi teoreticianului de artă, mai ales la noi în ţară. Dar datoria noastră, faţă de sine şi faţă de societate, este să dăm mereu tot ce avem mai bun din noi, iar români fiind, în comparaţie cu ce se îmtâmplă în afara graniţelor acestei ţări, să trudim încă de două sau trei ori în plus pentru a reuşi. 

Timp

Culorile copilăriei pe pânza maturităţii

Din copilărie îmi amintesc cum totul părea mai mare, mai interesant cumva, mai nou şi altfel colorat. Răsăriturile şi apusurile îmi păreau ca de basm, parcă soarele colora atmosfera cu alte culori, de pe o paletă pe care azi parcă ar fi înlocuit-o. Îmi aminteam cum priveam îndelung cerul roşu, portacaliu, galben, colorat de ultimele raze de soare din aceea zi. Ştiu că mă uimea repeziciunea cu care se schimbau culorile în mov şi apoi albastru închis. Am urmărit des, seri la rând fenomenul, în diferite momente şi stări ale vremii, asemeni impresioniştilor, despre care nu aveam cum să ştiu ceva pe atunci. Colecţionam momente, imagini, peisaje, culori, nuanţe, în minte şi-n suflet ca şi cum simţeam că mă pregătesc pentru ceva. Observam şi analizam totul în amănunt şi nici măcar nu ştiam de ce sunt atrasă de aceste fenomene. Pur şi simplu mă surprindeam pe mine în aceste momente de contemplare, fără să reflectez la scopuri înalte. Eu doar trăiam şi savuram momentul, mă încărcam cu frumuseţe care să-mi ajungă şi în acele momente din viaţă când nu-mi voi mai putea permite acest lux.

Eram deja surprinzător de conştientă de efemer, priveam culorile schimbătoare ale cerului fără măcar să clipesc. Mă gândeam că sigur altădată va fi altfel şi nu vor mai avea niciodată exact aceleaşi nuanţe. Acum îmi dau seama că de fapt trăiam şi treceam prin diferite experienţe estetice, care la oamenii cu simţ artistic dezvoltat sunt mai intense. Iar ceea ce fac acum e să descriu experienţele estetice de atunci prin prisma învăţăturii artistice dobândite în timp.

Climat I

Viaţa este o colecţie de momente, de clipe frumoase, sau uneori mai triste, de zâmbete, de râsete, ori de plans amar, de ecouri care persistă, toate adunate ca într-o carte pe care dacă o parcurgi înveţi o istorie. Unele dintre aceste clipe sunt memorabile, unele ne marchează, ne schimbă şi ne urmăresc până la capăt. O astfel de clipă memorabilă este amintirea unei dimineţi de vară, colorată frumos, strălucitor. Simt şi acum căldura subtilă a soarelui, care încă nu avea puterea să ardă, pentru că era încă devreme, trecut de ora şapte. Sunt puţine dimineţi în care m-am trezit aşa devreme dacă nu era pentru şcoală. Asta te face să crezi că pierzi multe când eşti prins într-un program sau când dormi. Cumva, dimineaţa aceasta a rămas acolo, în subconştient, şi uneori se mai aprinde.

M-am dus în grădina micuţă din faţa casei să culeg căpşune într-un castron. Erau stropite cu rouă şi scăldate în soare, ceea ce le făcea şi mai aromate. Simţeam chiar atunci că voi păstra momentul în minte. Chiar dacă amintirea îmi pare recentă, are şi o tentă de ireal. Timpul a aşternut asupra acestei clipe iluzia unui fragment dintr-un paradis teluric, dar probabil aşa funcţionează mereu mintea când evocăm amintiri apuse. Îmi amintesc cu câtă fascinaţie urmăream ploaia, şi pe cea liniştită şi furtuna. Asta nu s-a schimbat. Mereu mi s-a părut un fenomen frumos, poetic. Ţin bine minte când ieşeam în natură după ce ploaia înceta. Ce senzaţie placută de prospeţime, de curat! Totul era parcă şi mai frumos… E incredibil cât de simplu şi firesc părea totul înainte. Zilele curgeau altfel. Parcă timpul avea altă clepsidră, care scăpa mai greu fiecare fir de nisip. Treptat parcă şi-a luat alta, cu un conţinut fluid, care curge cu o repeziciune tot mai alarmantă. Aşa ajungi să preţuieşti amintirile unor vremuri apuse, pentru că timpul te învaţă să-l respecţi şi să nu vrei să-l câştigi ca duşman. Nu ştiu cum şi când s-au schimbat atâtea, dar oricum ar fi, nu e nici vina timpului, nici a noastră că suntem trecători. Nici nu ştiu a cui e vina pentru toate acestea, poate a nimănui, nu ştiu…

Asta te face să te întrebi care e scopul pentru toate acestea. Probabil răspunsul îl găsim fiecare în propriul eu … sau poate nu. Şi poate doar acceptăm cu resemnare că luăm parte la un mare joc, în care nu stabilim noi regulile, dar la care ni se mai cere uneori părerea.  Oricum ar fi, cred că dimineţile mai pot fi frumoase. Răsăriturile, apusurile, jocul razelor de soare pe iarbă, pe flori, pe chipurile celor pe care îi iubim  şi le ducem dorul chiar şi atunci când se află în camera alăturată, zborul uşor, poetic şi melancolic al păsărilor, cântul lor, trecerea anotimpurilor, toate, absolute toate au în ele atâta frumuseţe pe care o arată mereu într-o altă nuanţă. De aceea trebuie să ne facem timp să le vedem. Dar acum parcă le lipseşte aura mistică de care erau învăluite în trecut, când învăţam primele lucruri despre lume. Ştiam mai puţine atunci, dar aveam timp, destul timp să observ, să văd, să simt.

Cristal de gheaţă

Apoi am început, aşa cum mereu mi-am dorit, să învăţ tot mai mult, iar acum sunt zile când mi-e dor să privesc cerul zilei şi al nopţii. Adesea mi-e dor de cântecul naturii, de sănătatea, frumuseţea şi firescul din ea. Dar nu prea mai am timp, iar natura exterioară este adesea înlocuită de cea ideală, care aşteaptă între coperţile atâtor câte nu voi putea citi în zece vieţi. Aşa ajungi săfaci salturi în timp, să-ţi dai seama că e zi, iar în clipa următoare e deja noapte, peste alte câteva clipe e sfârşitul săptămânii, şi până să-ţi revii după câteva termene-limită, au mai trecut câteva luni. Încep să-ţi scape multe şi începi să fi absent din viaţa unor oameni şi apoi din propria viaţă. Mă uit la mine uneori şi mi-e greu să cred că am schimbat aproape integral decorurile. Nu mă gândeam atunci, când toată ziua mă găseam afară, în natură, în iarbă, culegând fructe şi flori colorate pentru bunica, nu credeam că va veni o zi ca acesta, când cuget îndelung la scopul şi profunzimea lucrurilor, la amintirea unor trăiri pe care le voi cerceta iar pentru a le invoca scriind. Trăiam intens şi atunci, îmi puneam deja multe întrebări şi ştiam că orice aş face în viitor, niciodată nu voi ajunge să privesc viaţa şi lumea nici superficial, nici cu resemnare.

E viaţa mea de atunci şi viaţa mea de acum, dar uneori parcă aş vorbi de două lumi diferite şi depărtate. Viaţa este o perioadă în timp care ni s-a dat fără să o cerem, dar pe care trebuie să ne străduim s-o investim în ceea ce credem şi simţim că e mai important pentru noi. Mi-e dor de viaţa de atunci, îmi amintesc cu nostalgie şi sufăr adesea la gândul că nu mă mai pot întoarce şi retrăi la fel ceea ce am trăit. Dar e bine şi azi. E bine unde mă aflu şi ce fac acum. E bine mai ales pentru că pot scrie despre ceea ce nu mai am, le pot rememora şi imprima aici. Când scriu, mă cufund în hârtia din faţa mea. Devin una cu ea. Nu mai există decât mâna care poartă creionul pe suprafaţa ei şi milioanele de imagini şi secvenţe ca de film care se derulează în mintea mea. Deseori mi-a plăcut să privesc viaţa ca pe un film. Adevărul e că ne plac poveştile, încă de mici, şi toată viaţa căutăm poveşti: în cărţi, în filme, în muzică, teatru sau pictură. Ne încărcăm cu ele, iar apoi scriem poveşti proprii, fiecare câte poate şi câte simte, dar toţi facem asta, toţi creăm poveşti şi un film al existenţei noastre.     

Climat II