Klimt şi mişcarea expresionistă
Expresionismul
provine din cele trei mişcări de Secesiune, ca reacţie împotriva academismului,
naturalismului şi naţionalismului dominant în epocă. Prima Secesiune, din 1892
de la München, milita împotriva Impresionismului, a doua se manifesta la Viena,
în 1897, sub autoritatea lui Gustav
Klimt, iar a treia, cea mai importantă, la Berlin în 1899, va face
cunoscută opera nabiştilor, foviştilor, opera lui Kandinsky şi mai ales cea a
lui Munch. Prin exaltarea sentimentelor şi meditaţia tragică, expresionismul
îşi trage rădăcinile din romantism şi simbolism.[1]
Spre
deosebire de fovism, expresionismul a impregant mai multe stiluri, trecute sau
comtemporane, printre care operele foviste ale lui Matisse, van Dongen, Rouault
şi pe cele din perioada albastră ale lui Picasso. Expresionismul dorea, ca şi
contemporanul fovism, eliminarea perspectivei şi construirea tabloului pornind
de la o gamă de culori pure, puse în contraste violente. Totuşi diferă radical
de fovism prin încărcătura psihologică pesimistă şi caracterul vizionar asupra
istoriei.[2]
Abordând problematica internă a fiinţei umane, expresionismul are ca fundament
subiectivismul artistului, care îşi dezvăluie propria existenţă pentru a face
cunoaşterea sinelui să progreseze şi pentru a plasa arta în realitatea socială.
Klimt, liderul modernismului vienez
Gustav Klimt,
important exponent al schimbărilor artistice din Viena de la sfârşitul
secolului XIX, liderul modernismului vienez, excelent pictor şi decorator, era
un om solitar cu o personalitate complexă, iar arta lui a contribuit la
izbucnirea uneia dintre cele mai mari revoluţii artistice. Provenind dintr-o
familie modestă cu mulţi fraţi, Klimt reuşeşte totuşi la admiterea de la Şcoala de Arte Aplicate din Viena.
Ulterior i se alătură şi fratele său Ernst. Refuzând canoanele şi
compromisurile, Klimt fondează în 1817 Secesiunea
şi devine liderul avangardei vieneze. Arta lui nu se împacă cu regulile din
arta secolului XIX, bazată pe respectarea tradiţiei. Klimt voia să creeze ceva
inedit, pe măsura secolului XX.
În
1882 începe lucrul cu doi arhitecţi specializaţi în proiectarea de teatre,
Felner şi Helmer. În următorul an, fraţii Klimt împreună cu colegul Franz
Matsch îşi fondează propria şcoală de artă decorativă şi primesc comenzi din
mai multe părţi ale Europei.
Călătorii în România
Curând,
cei trei pleacă în România unde execută lucrări pentru decorarea Palatului
Regal de la Peleş, iar drumul lor prin Transilvania continuă. Gustav îşi
cumpără chiar şi o casă în ţara noastră şi mai revine de câteva ori. Totodată,
nu este încântat de călătoriile dese, care îi provoacă dezechilibre interioare,
dar e conştient şi de faptul că acestea sunt un prilej de a se îmbogăţii pe
planul impresiilor artistice. Retras
fiind, nu se cunosc prea multe date din biografia sa, dar chiar el spunea
odată: dacă cineva vrea să afle ceva
despre mine ca artist, sa-mi privească atent tablourile şi să caute în ele
răspunsurile. Luptându-se adesea cu depresii îşi găseşte echilibrul doar în creaţie. În ciuda originilor modeste
se identifică repede cu intelectualitatea vieneză, dar rămâne la fel de retras
şi tăcut, cu fire greoaie. Acestea dispar însă în preajma prietenilor, unde
este mereu vesel şi bine dispus. Îşi impune tabieturi stricte şi astfel
părăseşte atelierul în fiecare seara la aceeaşi oră. Se culca devreme şi
considera odihna foarte importantă. Evita graba în lucru şi corecta mereu chiar
şi tablouri terminate demult. Picta în medie doar 4-6 tablouri pe an.[3]
Sursele
de inspiraţie le găsea în epocă, în comedia
umană de afară. Arta sa este oglindirea unor conflicte lăuntrice.[4]
Este interesant faptul că nu a fost niciodată interesat de tema
autoportretului, fiind mereu atras de chipurile altora, mai ales al femeilor pe
care le-a redat într-un mod atât de propriu. A executat portrete de doamne din
lumea intelectuală vieneză, combinând tendinţe din arta japoneză cu cele din
arta medievală şi bizantină, vizibile mai ales în decoruri. Planurile se
confruntă, formele sunt dematerializate prin repetarea motivelor şi suprafaţa
bidimensională. Hieratismul figurii
umane, deşi văzută într-o mare izolare, conferă portretelor o anume seninătate.
Ca
şi în cazul portretelor, peisajul la Klimt e filtrat prin sensibilitatea
artistului. Prin peisaj îşi exprimă nevoia solitudinii. Modul în care el vede
natura este o contemplaţie subiectivă. La Klimt, peisajele înseamnă o fugă spre
intimitate. Din natură redă copaci, flori, fructe, case pe maluri de ape, dar
niciodată nu include în ea omul.[5]
Tablourilor sale le e caracteristică întreaga paletă a culorilor deschise şi
pure. Renunţă complet la perspectivă şi aşează adesea formele decorative din
fundal în acelaşi plan cu portretul. Din perioada
de aur datează lucrări ca Sărutul
şi Împlinire (din friza palatului
Stocklet).
Klimt e deopotrivă un pictor
vizionar şi un filosof modern, precum şi un excelent poet,
spunea Peter Altenberg. În pofida caracterului solitar, Klimt stabilea legături
cu numeroase grupuri artistice, iar operele sale aveau să impresioneze artişti
din diverse domenii ale artelor. De pildă, Constantin Brâncuşi se inspira, în
lucrarea Sărutul, din creaţiile lui Klimt. La fel face şi Picasso, iar Warhol,
ca şi Klimt, răstoarnă categoriile convenţionale ale artei. La începutul lunii
februarie, pe data de 6, s-au împlinit 100 dea ani de la moartea lui Klimt.
Cosmina
Marcela OLTEAN
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu