Şi totuşi uităm...

Cosmina Marcela OLTEAN, UAGE Iaşi

Ce este uitarea? Ce înseamnă să uiţi?

Uitarea poate înseamna deopotrivă  refugiu, pedeapsă ori binecuvântare. De ce? Ei bine, eu cred că fiecare dintre noi deţine un răspuns propriu. Eu îl am pe al meu, iar al dvs. se poate întâlni cu al meu, sau poate fi altul.

Cert este că există diferite unghiuri de vedere atunci când abordăm problema uitării. Ea poate fi patologie, deci involuntară şi incontrolabilă. Amintirile se risipesc  treptat şi sunt luate pe rând de sub ochii minţii. În afara patologiei, uitarea este o alegere. Uneori este o dorinţă, alteori nu intervine oricât ne-am dori.

De ce uităm uneori şi de ce nu putem uita alteori?

Poate pentru că asemeni oricărui alt lucru, ,,sabia uitării’’ are şi ea două tăişuri. Şi există totodată o graniţă fluidă între uitare-neuitare. Căci nimic nu poate fi doar într-un fel sau altul. Există în toate limita de mijloc, o căutare a echilibrului. Parcă totul se cuvine a fi pus pe talerele unei balanţe, pe care trebuie să ne străduim să le menţinem măcar la limita cu echilibrul. Şi asta pentru că de echilibru şi stabilitate are cea mai mare nevoie fiinţa umană. Asta căutăm cu toţii la fiecare pas. Prin echilibru, răbdare  şi cumpătare se pot înfăptui toate lucrurile bune şi durabile.

Este la fel de adevărat că uneori ,,a uita’’ este doar un mod de a spune. Nu uităm niciodată propriu-zis, ci pur şi simplu acel ceva încetează să ne mai afecteze prin faptul că efectul este diminuat.

Să uiţi ce e viaţa

A uita cum să trăieşti frumos înseamnă să te laşi copleşit de problemele cotidiene, de ,,dramele’’ proprii, să ajungi să crezi doar acestea există şi că numai pe ele merită să te concentrezi. Înseamnă să uiţi că dincolo de tine şi de sentimentele tale există şi alte lucruri care merită timpul şi atenţia ta. Dar dincolo de faptul că viaţa este un set de teste la care învăţăm din mers răspunsurile corecte, dar şi cum este mai bine să le transformăm pe cele incorecte, nu trebuie să uităm nici o clipă că viaţa este prilejul nostru de a scrie o poveste frumoasă. 

Nu trebuie să uităm că viaţa este ,,un sejur’’ cu un termen care se împlineşte odată, şi niciodată atunci când ne-am dori, dar uneori mai repede decât ne-am putea aştepta. Tindem, mai ales când suntem tineri, să plasăm acest termen într-un viitor foarte îndepărtat. E uşor să facem asta când simţim că avem totul de partea noastră, viaţa ne răsfaţă, iar timpul, prieten bun, curge altfel. Din păcate ori din fericire, niciodată nu putem ştii nimic cu exactitate, chiar dacă de cele mai multe ori ne-am dori asta, iar uneori incertitudinea devine motiv de frustrare, nelinişte şi insomnie. Dar aşa e viaţa: mereu surprinzătoare.

Deseori mă întreb cum ne putem împăca, noi, oamenii, cu gândul că suntem atât de trecători, atât de fragili. De unde reuşim să ne luăm pofta de viaţă? Cum ne putem împăca atât de uşor cu condiţia noastră? Cum putem fi fericiţi azi când niciodată nu putem şti ce va fi mâine? De unde tăria de a trece peste toate continuând să zâmbim cănd suntem conştienţi că nu ne vom mai întâlni vreodată cu clipele trecute? De unde puterea şi înţelepciunea de a vedea în moarte un sfârşit firesc, pe care îl aceeptăm şi apoi îl aşteptăm cu resemnare? Cum putem mereu continua, uitând toate astea?

În locul unui răspuns, nu pot decât să mă gândesc la complexitatea psihicului uman. De acolo pleacă totul: şi raţiunea, şi simţirea. Cu fiecare etapă a existenţei sale, omul priveşte şi înţelege diferit viaţa. Concepţiile i se schimbă la fel cum i se schimbă înfăţişarea. El ajunge să vadă viaţa mereu altfel, şi probabil la fel vede şi sfârşitul ei. Dar dacă acesta este mersul firesc al lucrurilor, presupun că nu putem fi decât bucuroşi. Poate aşa e cel mai bine. Nu putem şti. Dar pe mine tot mă frământă acel ,,de ce?’’

Oricât am încerca, nu putem nega faptul că fiecare avem momente în care uităm: să ne bucurăm, să trăim, să vedem frumuseţea şi profunzimea lucrurilor simple, dar reale. Adesea pierdem din vedere esenţa, adevărul, frumosul... Toţi facem asta, dar nu toţi au puterea de a realiza şi reflecta asupra acestor probleme. Alegăm orbiţi de iluzii, de mândrie, de răutate ori poate doar de o speranţă în imposibil, mereu spre ceva ,,mai mult’’. Uităm că ,,mai mult’’ nu înseamnă neapărat ceea ce avem nevoie de fapt. Nu ne ştim limitele. Nu ştim când e bine să ne mulţumim şi să ne oprim din goană.  Uităm că toate acestea nu îşi au rostul şi că tot ce vom reuşi de fapt va fi să ne afundăm tot mai tare în nemulţumire, frustrare, chin. Ne luăm singuri şansa fericirii, iar apoi căutăm cu disperare vinovaţi. E bine ce facem? Merită să ne scriem astfel povestea? De ce să nu trăim frumos, exemplar? De ce să luăm mereu exemplul majorităţii, care cu fiecare pas e tot mai aproape de marginea prăpastiei? E aşa important să-i urmăm doar pentru nu a părea ,,altfel’’? De parcă acesta ar fi cel mai rău lucru din lume. Nu, de fapt eu o văd ca pe o binecuvântare.

Uităm că suntem oameni şi că nu este chiar aşa rău să greşim atâta timp cât avem puterea de a învăţa din erori. Dar nu acceptăm uşor înfrângerile, nici să ştim bine că se prăbuşeşte cerul. Mai avem atâtea de învăţat... Dar oare suntem cu toţii conştienţi de asta? Dorim schimbări majore în bine, ne revoltăm că nimeni nu le face, dar nu încercăm singuri. Ne dorim un viitor luminos, dar luptăm suficient ca să-l merităm? În cele din urmă, totul pleacă de la noi, din interiorul nostru, din lumea noastră interioară. Păcat însă că... uităm. Iar când nu te cunoşti şi nu îţi cunoşti limitele, nimic nu-ţi va fi vreodată de ajuns. Singur te condamni.      

Să uiţi de tine uneori, dar să nu uiţi cine eşti

E bine atunci când, din nevoia de reculegere, mai uităm de noi preţ de câteva clipe. Acesta e unul dintre aspectele pozitive, sănătoase, ale uitării. Aşadar, să ne permitem să uităm de noi, din când în când, dar să nu uităm niciodată cine suntem şi care ne e scopul.

Pentru fiecare prezentul este o pagină albă, pe care temători, ne adunăm curaj să scriem, e o pânză pe care ne pregătim să pictăm. La început, suprafaţa albă, goală, sperie, căci nu ştim prea bine cum să o scriem cât mai frumos şi mai corect, nu ne putem decide asupra culorilor. Trebuie să îţi dai seama cum şi cu ce să o umpli. Nu oricine reuşeşte să o facă frumos, pentru că şi aceasta este o artă căreia mai întâi trebuie să îi desluşeşti misterele. Cel mai greu este să îţi aminteşti cine eşti tocmai în momentele decisive, în care ai pagina albă în faţă şi să nu încerci să acţionezi împotriva firii şi sentimentelor. Ceea ,,ce e bine’’ nu este totdeauna ceea ce e corect şi bun pentru sine. Când încerci să faci lucrurile pentru că ,,aşa se cuvine’’, rişti să mai şi greşeşti, să te obişnuieşti cu greşeli şi să uiţi ce îţi doreai iniţial. În asta stă cheia împlinirii, mulţumirii de sine şi implicit a fericirii. Nu poţi ajunge vreodată să simţi împlinirea şi mulţumirea de sine dacă lupţi împotriva a ceea ce eşti.  

Uitarea este şi un pretext pentru aducerea aminte. Conştientizarea uitării atrage o profundă înţelegere a ei: a ceea ce este, a rolului ei, a prezenţei şi absenţei acesteia. Uitarea înseamnă, de multe ori, uşurătate, eliberare de negativ, de tensiune. E un moment de respiro absolut necesar. Aducerea aminte şi conştientizarea uitării este prilej de meditaţie şi de reflecţie asupra sinelui şi a lumii.

Uitarea caracterizează omul, fie că este vorba despre cunoştinţe, lucruri, experienţe, toate ajung odată să fie prea multe. Uităm pentru a ne uşura conştiinţa, pentru a găsi puterea de a merge mai departe şi a ne continua căutările. Ajungem să uităm oamenii, întâmplări, pentru a face loc altora. Adesea recurgem la uitare din proprie iniţiativă. Sunt momente în care ne amintim lucruri demult uitate, pe care nu credeam că le mai ştim, pot fi reînviate senzaţii ori sentimente demult apuse. 

Dar alegem să uităm pentru a mai da jos din greutăţile ce le purtăm pe umeri pentru a putea, pentru câteva clipe, să respirăm mai uşor, pentru ca atunci când vom porni iar la drum să o putem face dornici de nou. Cred cu tărie că uitarea este modalitatea nostră de a trece peste încercările vieţii, concentrându-ne pe clipa prezentului şi pe iluzia viitorului. Oricât de tare ne-ar lovi, noi aşa reacţionăm: acceptăm, învăţăm şi uităm, aparent, ce ne dăunează. Aşa devenim mai puternici, mai înţelepţi şi mai puţin vulnerabili.

Să uiţi înseamnă să mai dai laolaltă din griji, să ai curajul să nu priveşti doar înainte, ci şi în jur. Să poţi să pierzi noţiunea timpului privind cerul zilei şi al nopţii, să observi uşurătatea norilor, zborul lin al păsărilor şi strălucirea stelelor în liniştea nopţii. Să observi înseamnă să nu treci nepăsător pe lângă lucrurile frumoase care fac viaţa mai interesantă. 

Este important să ne amintim că suntem vii şi că, prin definiţie, condiţia umană nu este sinonimă cu captivitatea într-o temniţă pe care aproape de fiecare dată ne-o construim singuri. Trebuie să uităm uneori pentru a ne aminti să ne mai trăim şi frumos zilele. E o datorie faţă de sine. Dar poate fi greu şi de aceea... uneori uităm.   

Plec!

Eu plec acum,

Şi iau toamna cu mine.

În urmă las

vânt rece, şi-o linişte pustie…  

Ştiu bine însă:

altă vară are să vie,

Aşa că nu-i rost de nostalgie.

RECENZIE DE CARTE

Arta Antichităţii pe Teritoriul Actual al României

Lucrarea ,,Arta Antichităţii pe Teritoriul Actual al României’’, a doamnei profesoare Ioana Iulia Olaru, apărută în 2013 la editura Artes, Iaşi, are rolul de a ne plasa temporal la rădăcinile din care se trage poporul nostru, la primele rânduri scrise ale istoriei noastre, respectiv ale istoriei artei noastre.

 Scopul, după cum dorea să sublinieze şi autoarea, cu pasiune şi dăruire, este acela de a insufla generaţiilor tinere dragostea şi respectul pentru strămoşi, cât şi preţuirea pentru formele de artă pe care ni le-au lăsat moştenire, şi care după o îndelungată luptă cu timpul au răzbit să ajungă până la noi, pentru a ne învăţa importante lecţii de istorie.

Structurată în patru părţi importante, lucrarea discută în introducere problema perioadelor istorice, împărţite în subperioada antică şi antic-târzie. Astfel, pentru înţelegerea fenomenului  în sine se fixează limitele temporare, geografice şi sunt subliniate principalele evenimente istorice.

În continuare este tratată pe larg arta antică de pe teritoriul României, în epoca preromană. Epoca Antichităţii are o însemnătate deosebită pentru istoria ţării noastre, fiind hotărâtoare pentru dezvoltarea ulterioară. Perioadă relativ scurtă, cu un sfârşit brusc, epoca dinaintea cuceririi romane îşi va pune amprenta asupra întregii dezvoltări ulterioare, contribuind la formarea unei arte în care deşi influenţele externe sunt puternice, ele nu vor putea înlătura în întregime fondul autohton. 

Numeroasele exemple invocate şi studiile de caz ilustrează progresiv evoluţia artei antice de la arhitectura şi artefactele din perioada dacică, trecând prin epoca antică romană de după cucerire, când teritoriul de la nordul Dunării a fost transformat în cele două provincii romane de la graniţa Imperiului Roman: Dacia şi Scytia Minor. Perioada de stăpânire romană s-a conturat în jurul premisei că evoluţia artistică din această regiune a devenit oarecum distinctă de evoluţia artelor din Imperiu.  

Expunerea este apoi continuată cu o conturare a epocii şi artei antice-târzii – o perioadă de tranziţie, care devine o adevărată perioadă de sine-stătătoare, cu caracteristici proprii, care marchează trecerea de la clasicismul antic spre paleocreştinism. Toate aceste perioade sunt prezentate din punctul de vedere al parcursului de-a lungul secolelor al tuturor domeniilor artistice. Antichitatea Târzie atrage atenţia asupra importanţei etapelor de tranziţie dintre marile epoci artistice.

În încheiere sunt punctate câteva concluzii, care explică importanţa studierii artei antice, o artă încadrată în cea imperială, însă cu trasături distincte, datorate condiţiilor politice şi socio-culturale specifice. Lucrarea este întregită de prezenţa a peste 90 de imagini ilustrative, şi a unui glosar de termeni de specialitate.

Aşa cum nimeni nu ar putea să o facă mai bine, autoarea arată că ,,această lucrare doreşte în primul rând repunerea în discuţie a unor valori universale şi penere care trebuie să constituie repere pentru cultura prezentului. Într-o perioadă de globalizare generală (…), culturile regionale trebuie să-şi păstreze identitatea.’’

Studiul încearcă aducerea în atenţie a idealurilor omenirii, într-un secol novator, în care modelele tradiţionale ar trebui să aibă un rol important în noua viziune asupra artei. Lucrarea se bazează pe descoperirile şi cercetările arheologilor, la care se adaugă studiul şi analiza istoricului de artă. Acesta din urmă trebuie să aibă mereu în atenţie descoperirile arheologice ale tuturor epocilor.  

,,Istoria a dovedit-o – întregul fenomen artistic este ciclic, cu întoarceri mereu spre trecut în momentele de criză (…), astfel încât noile viziuni, pentru a fi cu adevărat noi, trebuie să le cunoască pe cele iniţiale’’, mai conchide autoarea. Lucrarea e tocmai o încercare de reactualizare a idealurilor artei tradiţionale şi o ,,încercare de aducere a Istoriei Artei mai aproape de inima şi mintea generaţiei tinere.’’

Totodată, acest studiu este o trimitere indirectă spre perioada contemporană. Astfel se cere o arie largă de investigaţie, trebuind să cuprindă toate domeniile artei: arhitectură, sculptură, pictură, arte decorative, puse în lumină de scrierile istorice.

         

Stud. Cosmina Marcela OLTEAN

ITA, anul I

CRITICA MASS-MEDIA

Cultura Media, cultura de consum

Cosmina Marcela Oltean

Dacă vorbim despre mass-media vorbim, de fapt, despre starea actuală a societăţii. Aşadar, acesta este un subiect de actualitate şi de o importanţă majoră, care ne priveşte pe toţi, într-o oarecare măsură. Cultura media, în care imaginile, sunetul şi spectacolul se împletesc în viaţa cotidiană, modelează opinii politice, comportamente sociale, oferă materiale din care oamenii îşi construiesc o identitate şi domină timpul liber.

Acest gen de cultură ajută la modelarea viziunii generale asupra lumii şi valorilor primordiale: defineşte ceea ce se consideră a fi pozitiv, negativ, respectiv moral ori imoral. Întrucât vine cu materiale din care se creează identităţi, prin intermediul acesteia indivizii se inserează în societăţile tehno-capitaliste şi produc o nouă formă de cultură globală.

Televiziunea, filmul, radioul şi toate celelalte produse ale industriilor culturii creează tipare. De asemenea, se creează materiale din care mulţi îşi formează sentimentul clasei, etnicităţii, rasei, al naţionalităţii, al ideii despre ,,noi’’ în comparaţie cu ,,ei’’. Poveştile şi imaginile media vin cu simbolurile, miturile şi resursele care ajută la formarea unei culturi comune majorităţii, din mai multe părţi ale lumii actuale.[1]

Cultura media este o cultură a imaginii care se adresează auzului şi văzului. Chris Jencks în ,,Visual Culture’’ vorbeşte despre vizual ca despre o primă experienţă în viaţă, o experienţă pe care apoi o cultivăm, iar în cele din urmă devine indispensabilă. Suntem înconjuraţi de imagini pretutindeni. Copiii privesc şi recunosc imagini cu mult înainte de a-şi însuşi vorbitul, scrisul şi cititul. De fapt, se pregătesc pentru acestea învăţând întâi din imagini[2]. Diversele tipuri de media: filmul, televiziunea, radioul, muzica, internetul (e-mail, bloguri, web-site-uri) şi presa scrisă (reviste, ziare, benzi desenate), privilegiază fie văzul, fie auzul, sau acestea sunt de multe ori combinate, făcând apel în acelaşi timp la o gamă largă de emoţii, sentimente şi idei.

Cultura media este cultura industrială organizată după modelul producţiei în serie şi e menită unui public larg, în funcţie de genuri, formule, coduri şi replici convenţionale. Pronunţatul caracter care îndeamnă la consum a făcut ca această cultură mass-media să fie asociată consumerismului.  

Devine astfel o formă de cultură comercială, iar produsele sale devin mărfuri cu un scop principal: de a atrage profit şi a acumula capital. Deoarece cultura media ţinteşte către publicul larg, aceasta trebuie să intre în rezonanţă cu temele şi preocupările curente, căci pune accent pe viaţa socială contemporană.

Dar să nu uităm că, pe de altă parte, cultura media este o cultură high-tech, a înaltei tehnologii – un sector de importanţă majoră, profitabil şi dinamic din punct de vedere economic. Cultura media este aşadar o formă a tehno-culturii, care combină cultura şi tehnologia în noi forme şi configuraţii, producând noi tipuri de societăţi în care media şi tehnologia devin principiile de organizare. Spectacolele culturii media arată cine are puterea şi cine nu. Este deci important, pentru cei care trăiesc într-o societate media şi de consum, să înveţe să-i înţeleagă, să-i interpreteze şi să-i critice sensurile şi mesajele.

În cultura media contemporană, mijloacele dominante de informare şi deconectare sunt o sursă profundă şi adesea prost percepută de pedagogia culturală: ele contribuie în educarea noastră, arătându-ne cum să ne comportăm şi ce să credem, să simţim, să gândim, ce să ne sperie, ce să ne dorim, şi ce nu. Cultura, în sensul ei cel mai larg, este o formă de activitate profund participativă cu ajutorul căreia oamenii îşi creează societatea şi identităţile.[3]

Cultura media a ajuns să domine viaţa cotidiană, servind ca fundal şi adesea ca prim-plan extrem de înşelător pentru atenţia şi activităţile noastre, ceea ce e considerată a fi o subminare a activităţilor şi creativităţii umane. Formele culturii media îl fac pe individ să se identifice cu ideologiile sociale şi politice dominante. Reprezentările media sunt adesea plăcute şi folosesc vazul, auzul şi spectacolul pentru a seduce publicul, făcându-l să se identifice cu anumite viziuni atitudini, sentimente şi poziţii. Cultura de consum oferă o ameţitoare abundenţă de bunuri şi servicii şi lucrează împreună cu media la generarea concepţiilor şi comportamentului care se conformează valorilor, instituţiilor, convingerilor şi practicilor existente.

Cultura media induce în individ conformarea faţă de organizarea prestabilită a societăţii, dar produce totodată şi surse de putere pentru individ în faţa societăţii. Cultura media este deosebit de complexă, iar până acum a rezistat teoretizărilor generale. Majoritatea teoriilor generale par părtinitoare şi opace faţă de aspecte importante ale culturii media.[4] Instituţii cu acţiune directă asupra unei diversităţi de public uri, mass-media sunt un element intrinsec al organizării şi funcţionării mediului social.

 În literatura consacrată mass-media se afirmă teza conform căreia progresul şi democraţia unei societăţi ţin de existenţa unui spaţiu public. Odată cu apariţia mijloacelor de comunicare în masă, spaţiul public a întărit opinia publică şi conştiinţa participativă. Dar la fel de adevărat e că modelarea spaţiului public de către mass-media este strâns asociată cu nivelul de dezvoltare economică şi socială, de sistemul de valori şi de tradiţii. Astfel, mass-media aparţin unor grupuri social-economice orientate de interese şi scopuri. Pornind de la această premisă se cere verificată ipoteza conform căreia cu cât se diversifică media, cu atât spaţiul public devine loc al afirmării opiniei publice.

1. Spaţiul public

Conceptul de sfera publică a fost creat de Jürgen Habermas, în celebra sa carte Sfera publică şi transformarea ei structurală. Sfera publică include, în general, orice lo cunde este prezent un public, iar conceptul integrează opinia publică şi mediile de informare. Este important de menţionat că spaţiul public un este o invenţie a societăţii moderne. În Grecia Antica spaţiul public era Agora, punctul principal al cetăţilor unde se desfăşurau disputele pe toate subiectele importante.

 Românii au avut în secolul XIX un spaţiu public, şi anume bine-cunoscuta societate culturală Junimea, înfiinţată la Iaşi, în 1863, unde se întâlnea periodic elita ieşeană, iar mai târziu cam toată elita românească. Junimiştii propuneau opiniei publice româneşti un mod de analiză a problemelor actualităţii. După autorul francez Bernard Miège, spaţiul public este locul de desfăşurare a unor acţiuni comunicaţonale şi se bazza pe un anumit tip de acţiune. O dată cu prezenţa puternică a mass-media în societatea contemporană a fost creată noţiunea de ,,noul spaţiu public’’, adică mediatizarea a devenit intrinsecă spaţiului public.

Spaţiul public este o realitate dependentă de societate şi se constituie în contexte sociale, economice şi axiologice specifice. Aşadar, ideea de sferă publică rezultă din studiul raporturilor dintre structurile sociale şi instituţiile mass-media.

2. Mass-media şi spaţiul public

Teoriile privind spaţiul public concep presa într-o poziţie privilegiată, ca actor al dezbaterilor publice, ca agent al schimbărilor  opiniei publice şi ca o condiţie a existenţei spaţiului public modern. După cum spune Habermas, prin mass-media publicul a fost transformat din participant la dezbaterile publice în consumatori de imagini şi de informaţie. Opinia publică din societatea contemporană se consti tuie, indiscutabil, datorită mass-media. Internetul a produs o adevărată revoluţie. Se prefigurează mărirea numărului de bloguri, apariţia ziarelor on-line. Unele cotidiane sunt citite mai mult în ediţiile on-line decât în cele tipărite, şi ca urmare, este de remarcat creşterea volumului de publicitate pe internet.

Mass-media este omniscientă şi omniprezentă, şi creează o nouă realitate alcătuită din conduita oamenilor şi imagini ale mediilor de informare. Media schimbă realitatea socială. Astăzi are loc un transfer de la sfera publică la cea privată prin acest intermediu. Societatea nu mai dispune de pârghiile necesare rezolvării multor situaţii conflictuale rezultate din relaţiile sociale sau interumane. Misiunea e preluată de media, în special de televiziune, iar aceasta ia locul unor instituţii precum Justiţia, Poliţia sau Spitalul.

 Necesitatea redefinirii spaţiului public ţine de impactul media cu societatea românească. Media nu este doar resursă, ci este o formă a comunicării sociale alternative şi servesc mai mult grupuri, în primul rând politice, şi nu publicului.

3. Mass-media în spaţiul public românesc

În abordarea mass-media în spaţiul public românesc pornim de la realitatea concretă românească obligată la un ritm accelerat de modernizare ca ţară a Uniunii Europene, situaţie cu consecinţe asupra poziţiei mass-media în spaţiul public naţional şi cel european. Relaţia mass-media cu spaţiul public cunoaşte o modificare generată de evoluţia societăţii româneşti.[5]

 Necesitatea redefinirii spaţiului public ţine indiscutabil de impactul media cu societatea românească. Media nu este doar resursă, ci este o formă a comunicării sociale alternative.[6] Există un spaţiul public nesusţinut de mass-media prin transmiterea de valori şi norme în concordanţă cu criterii şi cerinţe ale societăţii. Mass-media rămâne ca o cercetare aprofundată să adâncească această temă de importanţă crucială pentru întronarea deplină a valorilor democratice.[7]

Despre televiziune 

,,A fi înseamnă a fi perceput’’, spunea Berkeley. Pentru unii filosofi şi scriitori, a fi înseamnă a fi văzut la televizor, adică a fi perceput de către jurnalişti. Iată motivul pentru care micul ecran a devenit, în zilele noastre, un fel de oglindă a lui Narcis, un loc de exhibare narcisistă.[8] Am pus, deocamdată, accentul pe ceea ce este cel mai vizibil. Dar trebuie discutate şi lucrurile mai puţin vizibile, indicând modul în care televiziunea poate, paradoxal, să ascundă arătând.

Arătând altceva decât ceea ce ar trebui să arate, dacă ar fi cu adevărat preoccupata de ceea ce pretinde că face: să informeze. Ori dimpotrivă, arătând ceea ce trebuie să arate, dar în aşa fel încât, de fapt, nu îl arată sau îl face să pară lipsit de importanţă, ori construindu-l astfel încât faptul primeşte o semnificaţie ce nu corespunde realităţii.

Televiziunea îndeamnă la dramatizare: ea pune în scenă, în imagini, un anumit eveniment şi, totodată, îi sugerează acestuia importanţa, gravitatea, caracterul dramatic. Aceeaşi operati une are loc şi asupra cuvintelor. Este nevoie de cuvinte ieşite din comun. Ceea ce face ca lumea imaginii să fie dominată de cuvinte. Fotografia nu este nimic în absenţa legendei care ne spune ce să citim.[9]

A numi înseamnă a face să fie văzut, înseamnă a crea, a aduce la existenţă. Şi astfel, din aproape în aproape, televiziunea, care se pretinde un instrument de înregistrare şi de redare a realităţii, se transformă într-un instrument de creare a ei. Evoluăm tot mai mult spre un univers în care lumea socială este descrisă şi prescrisă televiziune. Televiziunea devine, pe zi ce trece, arbitrul accesului la existenţa socială şi politică.[10]  

Aşadar, se poate spune că această cultură industrială organizată după modelul producţiei în serie, care este cultura media, domină lumea în care trăim azi, dictează societăţii despre bine, rău, pozitiv, negativ şi creează tipare, care pot ajunge să ne organizeze viaţa. Este mai mult decât evident cum imaginile, sunetul şi spectacolul se împletesc în viaţa cotidiană. Această cultură care se adresează auzului şi văzului modelează, în cele din urmă, viziunea generală despre lume şi prezintă starea actuală a societăţii noastre. Adevărul este că suntem dominaţi de mass-media şi luăm parte, voluntar/involuntar, la jocul ei, a cărui scop principal este consumul şi capitalul acumulat.

---

[1] Douglas Kellner – Cultura Media, Institultul European, p.13

[2] Chris Jencks – Visual Culture, pag.1

[3] Constantin Schifirneţ – Mass-media, modernitate tendenţială şi europenizare în era internetului, p.32

[4] Douglas Kellner – Cultura Media, Institultul European, p.15

[5] Constantin Schifirneţ – Mass-media, modernitate tendenţială şi europenizare în era internetului, p.36

[6] Valentina Marinescu – Mass-media în România, p.238

[7] Constantin Schifirneţ – Mass-media, modernitate tendenţială şi europenizare în era internetului, p.36

[8] Pierre Bourdieu – Despre televiziune, p.11

[9] Idem, p.18

[10] Idem, p.22

Ce este opera de artă?

Cosmina Marcela Oltean

Am dobândit în timp o oarecare obişnuinţă în a numi ceea ce iese dim mâna unui om cu statut de artist operă de artă. Şi asta fără se ne mai întrebam dacă lucrarea sa merită sau nu acest titlu, impus de societatea artistică. Acum credem cu uşurinţă că statutul de artist îi transformă automat munca într-o operă. Se întâmplă adesea să o considerăm ca atare, trecând pe lângă problema: ,,ce face acest obiect operă de artă?’’ Am ajuns într-un punct în care o distincţie între cele două ne poate resulta dificilă.

        

Wassily Kandisky – Circles in a circle

Toate acestea ridică un firesc semn de întrebare. Iar încercarea de a contura răspunsuri ne directionează spre alte semne de întrebare. Problema ,,ce este arta? ce este esteticul?’’ ne conduce spre  ,,ce este artistul? cine şi de ce dobândeşte acest statut? cu ce operează el în practica sa?’’ Toate  cu răspunsuri aparent simple, aceste probleme se cer analizate în profunzime, căci au mai multe substraturi.

Sursa creativităţii artistice se află în imboldul de a exprima propriile imagini interioare, cuvintele a face, a crea, definind principiul divin al creaţiei. Începutul unei lucrări de artă stă în concept, iniţial schiţat în câteva linii. Acesta evolueză ulterior, prinzând contur şi materie. Ia fiinţă opera, după ce a trecut prin complexul filtru bio-psiho-afectiv. Dar conceptul şi concretizarea lui – esenţa lucrării – trece şi acesta printr-un filtru deopotrivă divin şi genetic: talentul.  Ne aflăm în faţa unui proces aproape supranatural – procesul creator, înconjurat de acea aură enigmatică, în care nu se poate pătrunde uşor, iar accesul se poate face tot prin artă şi prin lumina intelectului.
 Senzaţia, ce-i drept, seamănă cu zborul unui fluture prea aproape de Soare. Dar cum altfel am putea încerca măcar să înţelegem ce se întâmplă cu adevărat în artă dacă nu am căuta răspunsuri în epicentrul artei, la acel fin observator al vieţii, cu un simţ analitic aparte, la cel ce este deopotrivă psiholog, pedagog şi moralist: artistul ?

     

Jackson Pollock – No.8

Din neant artistul plăsmuieşte chip, iar în haos el aduce ordine, investighează realul şi întrevede irealul, trecutul, viitorul, tranzitoriul şi eternitatea. Căutarea începuturilor, a rădăcinilor sale şi ale artei e căutarea unei continuităţi, căci numai ştiind de unde vine poate şti omul unde se duce. Teoriile idealiste pun la originile lui ,,homo aesteticus’’ voinţa de artă. Simbolul este exprimat printr-un echivalent intuitiv a unei idei, de unde derivă concepţia sa magică, credinţa că o imagine sau obiect de artă traduce la modul sensibil-intuitiv o forţă invizibilă a naturii.

,,Similitudinile fac arta, dar diferenţele o decid.’’ (James Todd)

Pentru a ilustra acest aspect, am ales o serie de lucrări semnate de nume mari din istoria artei moderne, precum Kandinsky, Pollock şi Kooning. Dacă toate cele şase lucrări prezentate pot forma un ansamblu unitar, acest lucru este posibil datorită mediului artistic şi a cromaticii vibrante – două caracteristici comune importante. Lucrările lui Pollock şi Kooning putem spune că împart similitudini sub aspectul cromaticii vii şi a spontaneităţii. La fel aş spune despre geometrismul, care automat trimite către simbolism, din lucrările lui Kandinsky pus în relaţie cu un anume geometrism pe care îl putem sesiza în operele lui Kooning. Căci acestea se întâlnesc în registrul stilistic.

Dar din moment ce, în modernitate şi post-modernitate, arta nu îşi mai pune problema a ceea ce este şi ceea ce nu este artă, ajunge la conştiinţa de sine, iar esenţa se transformă în filosofie. Căci asta este arta contemporană – un nou mod de a face filosofie. Renunţă la canoane şi stricteţe pentru a tinde spre forme noi. Devine astfel un eşantion ce se prezintă pe sine, dezvoltându-şi latura autoreferenţială.  

              

Willlem de Kooning - Excavation

About VISUAL...

 Visual Culture & Visual Studies

The term "Visualism" was developed by the German anthropologist Johannes Fabian to criticise the dominating role of vision in scientific discourse, through such terms as observation. He points to an under theorised approach to the use of visual representation which leads to a corpuscular theory of knowledge and information which leads to their atomisation.

Seeing comes before words. The child looks and recognises before it can speak. But there is also another sense in which seeing comes before words. It is seeing which establishes our place in the surrounding world; we explain that world within words, but words can never undo the fact that we are surrounded by it.

The relation between what we see and what we know is never settlet. As the ’early’ Wittgenstein stated: ’A picture is a fact’. And ’a logical pictures of facts is a thought.’

The content and form of things is to be approached in terms of how they look.

At the very beginning of human history men discovered in their ability to make pictures a method for symobolization of their visual awareness which differs in important respects from any other symbolic method that is known.[1]

Visual Culture Studies is the discipline or sub-discipline or field of inquiry that studies visual culture. But ’Visual Culture’ and ’Visual Studies’ are not the same thing. ‚’’ ’Visual Culture’ is the field of study and the object or target of study, when the ’Visual Studies’ is the study of visual culture.’’ (Mitchell, 2002)[2]

The Visual Studies are an interdisciplinary rubric, a newly conception of the visual as disembodied image, re-created in the virtual spaces of sign-exchange. Visual culture embraces the same breadth of practice powered the thinking of an early generation of art historians and that to return the various medium-based historical disciplines, such as art, architecture and cinema histories.

It has been suggested that the interdisciplinary project of ‘visual culture’ is no longer organized on the model of history, as were the disciplines of art history, architectural history, film history, but on the model of anthropology.

It is argued by some that visual culture is in an eccentric, even antagonistic at times, position with regard to the ‘new art history’ with its social-historical and semiotic imperatives and models of ‘context’ and ‘text’.[3] 

Visual Culture studies recognizes the predominance of visual forms of media, communication, and information in the postmodern world. "Visual Studies" intersects with the notion of "mediasphere" in mediology, the study of media systems and media as a system.

The "visual culture" approach acknowledges the reality of living in a world of cross-mediation--our experience of culturally meaningful visual content appears in multiple forms, and visual content and codes migrate from one form to another:

• print images and graphic design
• TV and cable TV
• film and video in all interfaces and playback/display technologies
• computer interfaces and software design
• Internet/Web as a visual platform
• digital multimedia
• advertising in all media (a true cross-media institution)
• fine art and photography
• fashion
• architecture, design, and urban design

We learn the codes for each form and code switch among the media and the "high" and "low" culture forms.

Visual culture is the aspect of culture expressed in visual images. Many academic fields study this subject, including cultural studies, art history, critical theory, philosophy, andanthropology. This field of study often overlaps with film studies, psychoanalytic theory, queer theory, and the study of television.

---

[1] Chris Jencks – Visual Culture, pag.2

[2] Marquard Smith – Visual Culture Studies, pag.8

[3] Visual Culture Questionnaire