Şi totuşi uităm...

Cosmina Marcela OLTEAN, UAGE Iaşi

Ce este uitarea? Ce înseamnă să uiţi?

Uitarea poate înseamna deopotrivă  refugiu, pedeapsă ori binecuvântare. De ce? Ei bine, eu cred că fiecare dintre noi deţine un răspuns propriu. Eu îl am pe al meu, iar al dvs. se poate întâlni cu al meu, sau poate fi altul.

Cert este că există diferite unghiuri de vedere atunci când abordăm problema uitării. Ea poate fi patologie, deci involuntară şi incontrolabilă. Amintirile se risipesc  treptat şi sunt luate pe rând de sub ochii minţii. În afara patologiei, uitarea este o alegere. Uneori este o dorinţă, alteori nu intervine oricât ne-am dori.

De ce uităm uneori şi de ce nu putem uita alteori?

Poate pentru că asemeni oricărui alt lucru, ,,sabia uitării’’ are şi ea două tăişuri. Şi există totodată o graniţă fluidă între uitare-neuitare. Căci nimic nu poate fi doar într-un fel sau altul. Există în toate limita de mijloc, o căutare a echilibrului. Parcă totul se cuvine a fi pus pe talerele unei balanţe, pe care trebuie să ne străduim să le menţinem măcar la limita cu echilibrul. Şi asta pentru că de echilibru şi stabilitate are cea mai mare nevoie fiinţa umană. Asta căutăm cu toţii la fiecare pas. Prin echilibru, răbdare  şi cumpătare se pot înfăptui toate lucrurile bune şi durabile.

Este la fel de adevărat că uneori ,,a uita’’ este doar un mod de a spune. Nu uităm niciodată propriu-zis, ci pur şi simplu acel ceva încetează să ne mai afecteze prin faptul că efectul este diminuat.

Să uiţi ce e viaţa

A uita cum să trăieşti frumos înseamnă să te laşi copleşit de problemele cotidiene, de ,,dramele’’ proprii, să ajungi să crezi doar acestea există şi că numai pe ele merită să te concentrezi. Înseamnă să uiţi că dincolo de tine şi de sentimentele tale există şi alte lucruri care merită timpul şi atenţia ta. Dar dincolo de faptul că viaţa este un set de teste la care învăţăm din mers răspunsurile corecte, dar şi cum este mai bine să le transformăm pe cele incorecte, nu trebuie să uităm nici o clipă că viaţa este prilejul nostru de a scrie o poveste frumoasă. 

Nu trebuie să uităm că viaţa este ,,un sejur’’ cu un termen care se împlineşte odată, şi niciodată atunci când ne-am dori, dar uneori mai repede decât ne-am putea aştepta. Tindem, mai ales când suntem tineri, să plasăm acest termen într-un viitor foarte îndepărtat. E uşor să facem asta când simţim că avem totul de partea noastră, viaţa ne răsfaţă, iar timpul, prieten bun, curge altfel. Din păcate ori din fericire, niciodată nu putem ştii nimic cu exactitate, chiar dacă de cele mai multe ori ne-am dori asta, iar uneori incertitudinea devine motiv de frustrare, nelinişte şi insomnie. Dar aşa e viaţa: mereu surprinzătoare.

Deseori mă întreb cum ne putem împăca, noi, oamenii, cu gândul că suntem atât de trecători, atât de fragili. De unde reuşim să ne luăm pofta de viaţă? Cum ne putem împăca atât de uşor cu condiţia noastră? Cum putem fi fericiţi azi când niciodată nu putem şti ce va fi mâine? De unde tăria de a trece peste toate continuând să zâmbim cănd suntem conştienţi că nu ne vom mai întâlni vreodată cu clipele trecute? De unde puterea şi înţelepciunea de a vedea în moarte un sfârşit firesc, pe care îl aceeptăm şi apoi îl aşteptăm cu resemnare? Cum putem mereu continua, uitând toate astea?

În locul unui răspuns, nu pot decât să mă gândesc la complexitatea psihicului uman. De acolo pleacă totul: şi raţiunea, şi simţirea. Cu fiecare etapă a existenţei sale, omul priveşte şi înţelege diferit viaţa. Concepţiile i se schimbă la fel cum i se schimbă înfăţişarea. El ajunge să vadă viaţa mereu altfel, şi probabil la fel vede şi sfârşitul ei. Dar dacă acesta este mersul firesc al lucrurilor, presupun că nu putem fi decât bucuroşi. Poate aşa e cel mai bine. Nu putem şti. Dar pe mine tot mă frământă acel ,,de ce?’’

Oricât am încerca, nu putem nega faptul că fiecare avem momente în care uităm: să ne bucurăm, să trăim, să vedem frumuseţea şi profunzimea lucrurilor simple, dar reale. Adesea pierdem din vedere esenţa, adevărul, frumosul... Toţi facem asta, dar nu toţi au puterea de a realiza şi reflecta asupra acestor probleme. Alegăm orbiţi de iluzii, de mândrie, de răutate ori poate doar de o speranţă în imposibil, mereu spre ceva ,,mai mult’’. Uităm că ,,mai mult’’ nu înseamnă neapărat ceea ce avem nevoie de fapt. Nu ne ştim limitele. Nu ştim când e bine să ne mulţumim şi să ne oprim din goană.  Uităm că toate acestea nu îşi au rostul şi că tot ce vom reuşi de fapt va fi să ne afundăm tot mai tare în nemulţumire, frustrare, chin. Ne luăm singuri şansa fericirii, iar apoi căutăm cu disperare vinovaţi. E bine ce facem? Merită să ne scriem astfel povestea? De ce să nu trăim frumos, exemplar? De ce să luăm mereu exemplul majorităţii, care cu fiecare pas e tot mai aproape de marginea prăpastiei? E aşa important să-i urmăm doar pentru nu a părea ,,altfel’’? De parcă acesta ar fi cel mai rău lucru din lume. Nu, de fapt eu o văd ca pe o binecuvântare.

Uităm că suntem oameni şi că nu este chiar aşa rău să greşim atâta timp cât avem puterea de a învăţa din erori. Dar nu acceptăm uşor înfrângerile, nici să ştim bine că se prăbuşeşte cerul. Mai avem atâtea de învăţat... Dar oare suntem cu toţii conştienţi de asta? Dorim schimbări majore în bine, ne revoltăm că nimeni nu le face, dar nu încercăm singuri. Ne dorim un viitor luminos, dar luptăm suficient ca să-l merităm? În cele din urmă, totul pleacă de la noi, din interiorul nostru, din lumea noastră interioară. Păcat însă că... uităm. Iar când nu te cunoşti şi nu îţi cunoşti limitele, nimic nu-ţi va fi vreodată de ajuns. Singur te condamni.      

Să uiţi de tine uneori, dar să nu uiţi cine eşti

E bine atunci când, din nevoia de reculegere, mai uităm de noi preţ de câteva clipe. Acesta e unul dintre aspectele pozitive, sănătoase, ale uitării. Aşadar, să ne permitem să uităm de noi, din când în când, dar să nu uităm niciodată cine suntem şi care ne e scopul.

Pentru fiecare prezentul este o pagină albă, pe care temători, ne adunăm curaj să scriem, e o pânză pe care ne pregătim să pictăm. La început, suprafaţa albă, goală, sperie, căci nu ştim prea bine cum să o scriem cât mai frumos şi mai corect, nu ne putem decide asupra culorilor. Trebuie să îţi dai seama cum şi cu ce să o umpli. Nu oricine reuşeşte să o facă frumos, pentru că şi aceasta este o artă căreia mai întâi trebuie să îi desluşeşti misterele. Cel mai greu este să îţi aminteşti cine eşti tocmai în momentele decisive, în care ai pagina albă în faţă şi să nu încerci să acţionezi împotriva firii şi sentimentelor. Ceea ,,ce e bine’’ nu este totdeauna ceea ce e corect şi bun pentru sine. Când încerci să faci lucrurile pentru că ,,aşa se cuvine’’, rişti să mai şi greşeşti, să te obişnuieşti cu greşeli şi să uiţi ce îţi doreai iniţial. În asta stă cheia împlinirii, mulţumirii de sine şi implicit a fericirii. Nu poţi ajunge vreodată să simţi împlinirea şi mulţumirea de sine dacă lupţi împotriva a ceea ce eşti.  

Uitarea este şi un pretext pentru aducerea aminte. Conştientizarea uitării atrage o profundă înţelegere a ei: a ceea ce este, a rolului ei, a prezenţei şi absenţei acesteia. Uitarea înseamnă, de multe ori, uşurătate, eliberare de negativ, de tensiune. E un moment de respiro absolut necesar. Aducerea aminte şi conştientizarea uitării este prilej de meditaţie şi de reflecţie asupra sinelui şi a lumii.

Uitarea caracterizează omul, fie că este vorba despre cunoştinţe, lucruri, experienţe, toate ajung odată să fie prea multe. Uităm pentru a ne uşura conştiinţa, pentru a găsi puterea de a merge mai departe şi a ne continua căutările. Ajungem să uităm oamenii, întâmplări, pentru a face loc altora. Adesea recurgem la uitare din proprie iniţiativă. Sunt momente în care ne amintim lucruri demult uitate, pe care nu credeam că le mai ştim, pot fi reînviate senzaţii ori sentimente demult apuse. 

Dar alegem să uităm pentru a mai da jos din greutăţile ce le purtăm pe umeri pentru a putea, pentru câteva clipe, să respirăm mai uşor, pentru ca atunci când vom porni iar la drum să o putem face dornici de nou. Cred cu tărie că uitarea este modalitatea nostră de a trece peste încercările vieţii, concentrându-ne pe clipa prezentului şi pe iluzia viitorului. Oricât de tare ne-ar lovi, noi aşa reacţionăm: acceptăm, învăţăm şi uităm, aparent, ce ne dăunează. Aşa devenim mai puternici, mai înţelepţi şi mai puţin vulnerabili.

Să uiţi înseamnă să mai dai laolaltă din griji, să ai curajul să nu priveşti doar înainte, ci şi în jur. Să poţi să pierzi noţiunea timpului privind cerul zilei şi al nopţii, să observi uşurătatea norilor, zborul lin al păsărilor şi strălucirea stelelor în liniştea nopţii. Să observi înseamnă să nu treci nepăsător pe lângă lucrurile frumoase care fac viaţa mai interesantă. 

Este important să ne amintim că suntem vii şi că, prin definiţie, condiţia umană nu este sinonimă cu captivitatea într-o temniţă pe care aproape de fiecare dată ne-o construim singuri. Trebuie să uităm uneori pentru a ne aminti să ne mai trăim şi frumos zilele. E o datorie faţă de sine. Dar poate fi greu şi de aceea... uneori uităm.