Existența în raport cu opera
Se crede că uneori biografia unui pictor face oarecum concurență
operei sale și valorii ei artistice. Totuși, când existența artistului,
infuzată cu datele unui temperament de excepție, urmărește trasee neobișnuite
și influențează indubitabil creația, nu putem rămâne pasivi doar la nivelul
analizei operei, căci astfel se formează viziunea asupra întrgului. Apoi, deși
unii biografi se chinuie să contureze portretul unui om cu nimic mai prejos
decât arta sa, exemplaritatea biografiei lui Luchian constă tocmai în
simplitatea ei, în acordul perfect dintre destin și plămădirea lentă, dramatică
a operei. Luchian s-a găsit cu greu, după multe și anevoioare căutări. Copilăria
și tinerețea lui nu anticipau prin nimic amplitudinea întâmplărilor
maturității. Construindu-se pe sine, artistul își construia, de fapt, opera.
Acum, la 146 de ani de la nașterea artistului și 98 de la moarte, opera lui-
comoară națională- continuă să fascineze, și să cucerească viitori admiratori,
căci în ea vibrează încă sensibilitatea unui artist care dincolo de drama
existențială, și-a esprima, cu ajutorul penelului, genialitatea și a luptat din
greu cu limitele unui trup bolnav în ultimii ani ai vieții, dar și cu nepăsarea
oficialităților și a publicului.
Un loc pentru eternitate: comuna Ștefănești
Născut în prima zi a lunii februarie a anului 1868,
la Ștefănești, Botoșani, e primul copil al Elenei și al maiorului Dimitrie
Luchian. Situația materială bună a familiei l-au ținut la adăpost de grijile financiare
în copilărie și tinerețe. S-a mutat de la cinci ani cu familia la București. A
mai avut doi frați gemeni (unul a murit de timpuriu) și o soră. A avut o
copilărie obișnuită, descris fiind ca un copil neastâmpărat cu varii ocupații,
care nu prezintă semne de precocitate artistică. Vocația pentru artă, existentă
latent, se manifestă cu oarecare ezitări în adolescență, croindu-i cu
dificultate drumul spre împlinire. Curând, tatăl său moare, urmat de sora mai
mică. A început școala în cartierul Mântuleasa, prin 1875, apoi a învățat la
Colegiul Sfântu Sava, azi Nicolae Bălcescu. Elev slab, chiar și la desen (notat
cu 4,5), manifesta interes pentru muzică, materie la care obținea cu
regularitate 8,9. Din cauza rezultatelor școlare slabe și a numeroaselor
absențe, a fost retras de la cursuri. A continuat clasa a III-a la 16 ani (în
1884) și mărturie stau tablourile timpurii: portrete ale membrilor familiei și
peisaje după cărți poștale executate direct în culoare, fără schiță prealabilă,
datate ,,Luchian Șt., clasa a III-a’’. Lucrări cu valoare mai mult documentară,
decât artistică. A ezitat mult între pictură și muzică, dar în momentul în care
s-a văzut în ipostaza de a alege între cariera militară, asemeni tatălui, și
pictură, a optat tranșant în favoarea acesteia din urmă; spre nemulțumirea
mamei, care-l îndrumase spre Liceul Militar, convinsă fiind că din pictură nu
își va putea clădi un viitor sigur. La Ștefănești s-a deschis ,,Muzeul memorial Ștefan Luchian’’ ce adăpostește
opere ale artistului, și ale contemporanilor lui, devenind o importantă colecție de artă.
Primii pași spre împlinirea în artă…
Din 1885 s-a înscris la Școala
de Belle-Arte din București, recent înființată și condusă de doi
pictori de notorietate ai vremii: Theodor
Aman (unul din reperele începutului picturii românești moderne) și Gheorghe Tattarescu- profesorii lui
Luchian. În primul an de studiu nu s-a remarcat prin nimic. La sfârșitul anului
II a primit mențiune pentru ,,Anatomie’’
și ,,Cap de expresie’’, iar în anul
III, medalia de bronz pentru ,,Studiu
după natură’’ și ,,Cap de expresie’’.
Perioada școlarizării bucureștene relevă, deci, o conduită medie și nu anticipă
strălucita carieră ulterioară. Colegii lui, azi în mare parte uitați, se
bucurau de elogiile profesorilor și de distincții. Încă incapabil să tranșeze
definitiv în favoarea picturii, urma, în paralel, cursurile Conservatorului, la
clasa de flaut.
Modelul și maestrul incontestabil: Grigorescu…
Școala i-a oferit lui Luchian un prim model, dar
dincolo de pereții acesteia, el a ales liber: pe ,,maestrul de la Câmpina’’, Nicolae Grigorescu- inițiatorul artei
moderne românești, continuatorii lui fiind Ion
Andreescu, apoi Luchian; cel din
urmă completând celebra triadă. Apoi,
peste ani, mai găsește un model în E. Manet
și în mișcarea inspirată de el: Impresionismul.
Drumurile sale europene încep cu popasul de la Viena, fiind însoțit de doi
colegi: Oscar Obedeanu și Ludovic Dolinski. Îşi continuă drumul spre
München, unde decide să rămână o vreme,
motiv pentru care închiriază un atelier. La Academia de Arte Frumoase din München (1890, două semestre)
profesor i-a fost Johann Casper Heterich. Aici, printre alte studii, execută
copii după operele lui Correggio şi Rembrandt, aflate la Muzeul de Artă. Mărturisea
mai târziu, referitor la ,,Sagrada familia’’ de Rembrandt: ,,când îl copiam,
simțeam că mă înalț!’’ . La el procesul formării artistice e îndelungat, căci
vrea să spună mult și să transmită și mai mult. Elaborează greu, fiind lipsit
deocamdată de spontaneitate și abilitate tehnică. Perioada de la München îi
dăduse rigoare, iar la Paris are parte de acea exuberanță menită să estompeze
caracterul convențional al unor lucrări. Printre prímele lucrări se numără:
,,Portret de fetiță’’(1885-1886), în care se remarcă libertatea tușei și
preocuparea pentru drapajul vestimentar; ,,Doi cai luptându-se’’, din perioada
müncheneză: ,,Cap de copil’’ și ,,Profil de fată’’, în care se remarcă unele
ezitări, justificate însă de insuficiente experiență. Deocamdată își exersa
spiritul de observație…
În 1890, revine în ţară şi participă la prima expoziţie a societăţii de artă
„Cercul artistic“, Uniunea Artiștilor Plastici de azi. În catalogul expoziției
figura cu 5 lucrări. Își portretizează a doua oară mama. După moartea ei,
dornic de o școlarizare mai serioasă, se întoarce la Paris, unde termină Academia Julian (1891-1892), evoluând
sub îndrumarea profesorilor W. Bouguereanu și Tony Robert-Fleury, pe acesta din
urmă ajunge să-l admire. Lucrează la Autoportret.
Cu această ocazie, cunoaşte din plin viaţa artistică pariziană, aflată atunci
în plină efervescenţă impresionistă. Printr-o semnificativă coincidență,
Academia Julian a fost înființată în același an cu nașterea pictorului: 1868. Participă
apoi la Expoziția din 1893 a ,,Cercului artistic’’. În martie-aprilie 1894
deschide o mică expoziție personală în atelier. În urma protestelor împotriva
conducerii ,,Cercului artistic’’, postul
de vicepreședinte îi revine. Atras de viața mondenă, participa
la multe evenimente de acest gen. De pildă, urmărea și participa la cursele de
velocipede. În 1896, organizează, împreună cu alţi prieteni artişti, „Expoziţia
artiştilor independenţi“; devine membru fondator al societăţii „Tinerimea
artistică“ (1901) şi expune lucrări de pictură în cadrul acestei societăţi, la
Ateneul Român. Devine acum unul dintre cei mai importanţi pictori ai timpului. Expune
mereu lucrări de pictură în expoziţii personale şi de grup.
În 1900 participă cu două pasteluri la „Expoziţia universală“ de la Paris.
Dar, din păcate, tot în acest an apărură primele manifestări ale unei afecţiuni
la măduva spinării (scleroză multiplă), care-l va lăsa infirm pentru restul
vieţii. Boala se va agrava mereu, iar lipsurile materiale erau tot mai acute. Cu
toate aceste greutăţi, lucra tot mai înverşunat, fiind mereu prezent în
expoziţiile personale şi de grup, ce se organizau în capitală. Într-un
asemenea moment a creat Luchian autoportretul
intitulat cu multă modestie Un zugrav (1907); această lucrare a
fost realizată cu multe eforturi fizice şi intelectuale, într-un moment
deosebit al luptei sale cu boala şi cu nevoile materiale şi este cel
mai reuşit autoportret psihologic din lume (ghidul muzeului
Luvru).
Cucerit de mitul eminescian
La fel ca mulți tineri intelectuali ai vremii, Luchian a fost și el cucerit
de universul eminescian, declarându-se un mare admirator al poetului. Astfel
artistul îi dedică Luceafărului un
portret. Ediția a II-a a Poeziilor
lui Eminescu purta numeroase adnotări, semn că pictorul reflectase îndelung
asupra frumuseții și profunzimii versurilor. Deseori sublinia imaginile
metaforice preferate sau nota: ,,concepție
genială!’’. Uneori lăsa lucrul deoparte și scria chiar el, poezia ,,Sub
cămăși de borangic’’ fiind publicată în nr. 1 din 1890 al revistei ,,Generația
viitoare’’.
După 1900 viața i se schimbă radical odată cu declanșarea bolii. Intervin
schimbări în psihicul și comportamentul său ce au o consecință directă asupra
picturii. Acum înțelege profunzimea unui adevăr simplu: cu cât omul va fi mai
îngenungheat de boală, cu atât creatorul va trebui să se înalțe deasupra
suferinței. Căci, dincolo de OM și de limitele lui există, etern și desăvârșit,
CREATORUL. A suportat cu demnitate drama artistului autentic ignorat și nu s-a lăsat copleșit de tristețe atâta timp cât
mai putea așterne pe pânză o singură tușă. În casa de pe strada Primăverii,
unde și-a trăit ultimii ani în care a creat și o parte din copodopere, locuia
cu familia Cocea. Aici avea aici o cameră-atelier de la fereastra căreia
urmărea spectacolul străzii și rotirea anotimpurilor. Odată cu avansarea bolii
se mișca tot mai greu și ieșea rar la plimbare cu trăsura sau chiar până pe
hol. Cu adevărat admirabil e faptul că, din luciditate și refuzul de a se lăsa
învins de boală, nu a renunțat niciodată la pictură și a lucrat până la
sfârșit. Cerea nepoatei Laura (mereu aproape de el) sau soțului ei, pictorul-ucenic
Traian Cornescu, să-i aranjeze o natură statică și uneori să-i lege penelul de
antebrațul mâinii drepte. În acest chip dramatic se mai năștea câte o
capodoperă a cărei subiect erau florile… Creația din ultimii ani are valoarea
unui testament. Publicul în sfârșit începea să manifeste interes pentru arta
lui, lucru datorat și faptului că maestrul Grigorescu își arătase interesul
pentru munca sa când, la expoziţia din 1905, a fost singurul care i-a cumpărat
o lucrare. Tot Grigorescu a exclamat: ,,În
sfârșit, am și eu un succesor!” Iar Iosif Iser îl socotea cel mai
român dintre pictorii noștri. Din
demnitate, vorbea arareori de suferința lui și găsea puterea chiar să
glumească, mărturiseau prietenii ce-l vizitau. Gala Galaction îl descria astfel: ,, ochii lui, surâsul fin și
dulce, lumina inexplicabilă care radia din fața lui, mi-au rămas nemuritoare’’. Înainte
ca tumultoasa lui viață, arsă ca o lumanare, sa se stingă, într-o noapte
Luchian primește vizita lui George
Enescu. A venit sa-i cânte la vioară spre a-i mai alina suferința. Este
omagiul unui mare artist adus altui mare
artist. N.Tonitza, gazatar, îl admira pe Zugrav
și dorea să afle din tainele meserie.
Întâlnirea cu pictorul a săpat urme adânci în sensibilitatea lui. Căci
și în cădere oamenii, artiștii pot fi sublimi, iar tragicul poate fi uneori
grandios. ,,… De i se va încerca vreodată portretul cu cuvinte, biograful
simțirii acestui artist neasemuit va putea începe să-l descrie cu o închinare
pentru sufletul lui tolerant și primitor ca o casă albă…’’, spunea cu
compasiune T. Arghezi. Pe casa din Primăverii se găsește placa
comemorativă ce sintetizează biografia artistului: ,,În această casă a trăit, a
lucrat, a suferit Și a murit neînțeles pictorul Ștefan Luchian (1868-1916)’’.
Cosmina Marcela OLTEAN
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu