Lucrând la desen, se contura gândul: <<Trunchiul e baza, pe când ramurile sunt ceea ce ar putea fi. Suntem un cumul de riscuri asumate, de ocazii ratate și de scenarii posibile. Trunchiul e limitarea și locul acumulărilor. Ramurile sunt direcții, posibilități, potențial. Dar posibilitățile nu sunt infinite... căci răspunsul nostru în fața lor sunt întotdeauna dictate de trunchi.>>
Multe dintre
gândurile mele au luat, în timp, în desen, forma copacului. Poate pentru că un
copac pare mereu în echilibru între ce e și ce ar putea deveni. Rădăcinile-i
sunt invizibile, dar esențiale. Trunchiul poartă urmele trecerii, ale
transformărilor, anotimpurilor și rănilor care nu mai sângerează. Ramurile, în
schimb, îndrăznesc. Se întind, caută să se extindă, să ajungă puțin câte puțin
mai departe. Poate de aceea, când gândesc vizual, cumva mă întorc mereu aici –
la copacul-metaforă. Se întâmplă din
totdeauna.
Trunchiul e baza, ramurile sunt ceea ce ar putea fi.
Trunchiul – lumea
noastră interioară e făcută din tot ce am trăit și din tot ce n-am avut curajul
să trăim. El nu e doar o coloană de sprijin, ci și o barieră tăcută. De aici
pornesc ramurile – deciziile, dorințele, planurile – dar niciuna nu poate ignora
ce a fost deja înscris acolo, în interior.
Trunchiul e limitarea și locul acumulărilor.
E solid, dar nu
întotdeauna flexibil. Poate duce mult, dar nu știi pentru cât timp. Uneori, e
nevoie să ne recunoaștem trunchiul, să-i cunoaștem textura, nodurile, fisurile,
pentru a înțelege de ce anumite ramuri cresc și altele se frâng înainte să se
dezvolte. Trunchiul e locul acumulărilor, al întâmplărilor trecute, al
alegerilor conștiente, dar și al celor dictate de împrejurări. E limita noastră
și, totodată, structura de rezistență. În el se adună fricile, credințele,
rănile și momentele de curaj care ne-au format. Toate prin câte am trecut,
toate au lăsat o urmă acolo. El ne ține în picioare, dar tot el decide – uneori
în tăcere – ce căi vom mai apuca.
Ramurile sunt direcții, posibilități, potențial.
Fiecare alegere
este o ramificație. Puține devin ramuri mari, cu stabilitate și cu puterea de o
proiecta o umbră. Posibilitățile nu sunt infinite, nu pentru că lumea nu ni
le-ar oferi sau pentru că nu ne-am strădui să le construim, ci pentru că
răspunsurile noastre în fața lor sunt mereu dictate de ceea ce suntem – de acel
trunchi cu formă unică și cu un trecut nuanțat.
Ramurile sunt toate
scenariile posibile: gânduri, intenții, încercări și mai ales aspirații. Sunt
spațiul în care ne întindem spre viitor, fiecare ramură fiind o ipoteză. Dar ar
părea că niciuna nu pornește la întâmplare.
Poate că
înțelepciunea stă în tensiunea dintre trunchi și ramuri. Între ce ne susține și
ce ne atrage. Între stabilitate și vis. Între ceea ce este și ceea ce ar putea
fi. Prin această imagine, vorbesc despre relația fragilă dintre potențial și
limitare, dintre vis și construcție interioară. Ilustrația nu e o simplă
reprezentare, ci un portret în cod vizual al felului în care simt, gândesc și
caut să cresc.
Copacul e gând,
emoție și autoportret. Nu e static, nici în echilibru deplin, dar e ușor fluid.
(3 August 2025)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu