Claudio Giulianelli: Viziuni neo-hermetice între umbră, simbol și memoria Renașterii

Claudio Giulianelli (n. Roma, 1956) ocupă un loc aparte în pictura figurativă italiană contemporană prin extraordinara sa capacitate de a sintetiza măiestria clasică și invenția simbolică. În mare parte autodidact, dar format prin studiul riguros al tradiției baroce italiene, în special al lui Caravaggio, precum și al universurilor vizionare ale maeștrilor Renașterii Nordice și flamande, ca Hieronymus Bosch, Jan van Eyck și Pieter Bruegel cel Bătrân, Giulianelli și-a construit un limbaj vizual care depășește simplul omagiu istoric.

Opera sa nu e doar un act de recuperare stilistică, ci mai ales unul de transformare: tehnica sa  devine fundamentul unei mitologii profund personale, unde alegoria, feminitatea și tensiunea metafizică converg. Biografia sa subliniază constant această devoțiune rară pentru pictura artizanală, pentru rigoarea tehnică, prepararea tradițională a uleiului și o disciplină a meșteșugului care îl distinge în peisajul artei contemporane.

Ceea ce definește cel mai puternic creația lui Giulianelli este coerența universului său simbolic. În întreaga sa operă întâlnim arhetipuri recurente: femei enigmatice, figuri nobile, regine, muze și prezențe spirituale a căror imobilitate solemnă evocă simultan autoritate și mister. Aceste figuri nu sunt simple portrete, ci embleme psihologice suspendate între icoană sacră și apariție teatrală. Giulianelli le plasează constant în decoruri atent orchestrate: interioare elaborate, spații liminale sau peisaje onirice saturate de lumină aurie, construind o lume care pare în același timp medievală, renascentistă și complet imaginară. Această repetiție nu este redundanță decorativă, ci edificarea unei cosmologii proprii.

Printre cele mai pregnante motive recurente se numără marionetele, păpușile, măștile și obiectele simbolice care complică aparenta serenitate a compozițiilor sale. Aceste elemente introduc dimensiuni filosofice, sugerând reflecții asupra controlului, iluziei, identității și naturii performative a existenței. Asemenea lui Bosch, Giulianelli utilizează excesul simbolic nu pentru simpla fantezie, ci pentru a construi un teatru moral și psihologic. Spre deosebire însă de dinamica adesea haotică a lui Bosch, lucrările sale păstrează o eleganță formală și o imobilitate portretistică ancorată în clasicismul italian. Rezultatul este o dualitate rară: operele sale seduc vizual, dar neliniștesc conceptual.

Din punct de vedere cromatic, paleta lui Giulianelli constituie una dintre cele mai recognoscibile semnături ale sale. Artistul revine constant la o gamă sofisticată de ocruri, sepia, auriuri antichizate, brunuri pământii, negre catifelate, verzi estompate și accente de carmin profund. Aceste tonuri conferă pânzelor sale o atmosferă de opulență veche, evocând patina picturii renascentiste sau strălucirea interioarelor baroce. Auriul, în special, funcționează nu doar ca element cromatic, ci ca spațiu simbolic - o lumină care apare frecvent în spatele sau în jurul personajelor, sugerând transcendență, memorie sau revelație. Această consistență cromatică creează continuitate vizuală în întreaga sa operă și întărește impresia că fiecare lucrare aparține unui univers metafizic interconectat.

Figura feminină rămâne centrală în practica lui Giulianelli, însă nu într-un sens convențional al portretului. Femeile sale sunt suverane, enigmatice și psihologic intense. Ele ocupă adesea spații de trecere - ferestre, uși, deschideri - unde peisajul exterior devine extensia simbolică a conștiinței interioare. Prin aceste strategii compoziționale repetitive, Giulianelli construiește un dialog constant între interioritate și exterioritate, între vizibil și ascuns. Femeile sale nu sunt doar subiecte; ele devin gardienele unei arhitecturi simbolice.

Din punct de vedere tehnic, devoțiunea sa pentru pictura în ulei și pentru construcția stratificată este inseparabilă de identitatea sa artistică. Suprafețele sale dezvăluie inteligența structurală a compoziției clasice și mâna unui artist profund angajat în păstrarea demnității tactile a picturii. Totuși, acest istoricism tehnic nu devine niciodată academic. Giulianelli îl utilizează pentru a inventa ceea ce poate fi numit o „antichitate imaginată”: o lume modelată de precizia Renașterii, alegoria medievală și simbolismul psihologic contemporan. În acest sens, el nu creează picturi istorice, ci opere atemporale.

Istoricul său expozițional și activitatea curatorială îi consolidează importanța. Prin expoziții internaționale desfășurate în Europa, New York, China și Abu Dhabi, precum și prin rolul său de lider cultural prin Mega Art Gallery, Giulianelli s-a impus nu doar ca artist, ci și ca forță culturală. Premiile și prezența sa instituțională demonstrează că opera sa rezonează dincolo de granițe tocmai pentru că îmbină o frumusețe universal recognoscibilă cu o complexitate ezoterică.

În esență, stilul lui Claudio Giulianelli poate fi înțeles ca un simbolism figurativ neo-hermetic - o reactivare contemporană a inteligenței vizuale renascentiste și flamande, filtrată printr-o lentilă simbolică profund personală. Vocabularul său vizual recurent - feminitate regală, marionete, măști, distanțe aurii și teatralitate psihologică - formează o semnătură artistică inconfundabilă. Picturile sale nu doar reprezintă; ele invocă. Ele cheamă privitorul în spații unde întunericul și lumina coexistă, unde frumusețea este inseparabilă de enigmă și unde limbajul picturii istorice devine din nou viu.

În această săptămână (4-10 mai 2026), lucrările lui Giulianelli sunt prezentate de People & Paintings Gallery în pregătirea expoziției de săptămâna viitoare, „From Darkness to Light”, curatoriată de pictor. Picturile sale întruchipează însăși tranziția sugerată de titlul expoziției: de la umbră la iluminare, de la mister la înțelegere. Prin prezențele sale feminine tulburătoare, atmosferele aurii și teatralitatea simbolică, Giulianelli transformă întunericul într-un spațiu al introspecției, iar lumina într-o condiție a emergenței spirituale. Astfel, includerea sa în From Darkness to Light nu este doar relevantă, ci aproape inevitabilă din punct de vedere conceptual. Opera sa rămâne o mărturie profundă a puterii durabile a picturii de a explora invizibilul, demonstrând cum, prin artă, întunericul însuși poate deveni pasajul esențial către transcendență.

Cosmina Marcela OLTEAN

 

Portofoliul artistului: [https://peopleandpaintings.com/claudio_giulianelli]

Pagina expoziției: [https://peopleandpaintings.com/exhibitions/from_darkness_to_light]

Sursă date:

  People & Paintings artist profile and biography page (primary source): https://peopleandpaintings.com/claudio_giulianelli

  Art in World artist biography: https://www.artinworld.com/Artista.aspx?ID=0000EF

  Gigarte biographical profile: https://www.gigarte.com/claudiogiulianelli/biografia

  Exibart event and exhibition references: https://www.exibart.com/evento-arte/mega-art-friends/

  VerbumPress profile and critical overview: https://www.verbumpress.it/claudio-giulianelli-artista-ermetico/

EN:

Claudio Giulianelli: Neo-Hermetic Visions Between Shadow, Symbol, and Renaissance Memory

Claudio Giulianelli (b. Rome, 1956) occupies a singular place in contemporary Italian figurative painting through his extraordinary ability to synthesize classical mastery with symbolic invention. Entirely self-directed in his artistic formation yet profoundly shaped by meticulous study of the Italian Baroque tradition, particularly Caravaggio, as well as the visionary worlds of Northern Renaissance and Flemish masters such as Hieronymus Bosch, Jan van Eyck, and Pieter Bruegel the Elder, Giulianelli has forged a visual language that transcends mere homage. His work is not an exercise in stylistic revival, but rather an act of transformation: historical technique becomes the foundation for a deeply personal mythology, one where allegory, femininity, and metaphysical tension converge. His biography consistently underscores this rare devotion to artisanal painting, emphasizing technical rigor, traditional oil preparation, and a disciplined commitment to craftsmanship that distinguishes him within today’s contemporary art landscape.

What defines Giulianelli most powerfully is the coherence of his symbolic universe. Across his body of work, one encounters recurring archetypes: enigmatic women, noble figures, queens, muses, and spiritual presences whose poised stillness evokes both authority and mystery. These figures are rarely simple portraits; they function instead as psychological emblems, suspended between sacred icon and theatrical apparition. Giulianelli repeatedly situates them in carefully orchestrated settings: ornate interiors, liminal thresholds, or dreamlike landscapes saturated with golden light - creating a world that feels at once medieval, Renaissance, and entirely imagined. This repetition is not decorative redundancy; it is the construction of a self-contained cosmology.

Among his most striking recurring motifs are marionettes, puppets, masks, and symbolic objects that complicate the apparent serenity of his compositions. These elements introduce layers of philosophical inquiry into his paintings, suggesting meditations on control, illusion, identity, and the performative nature of existence. Like Bosch, Giulianelli uses symbolic excess not merely for fantasy, but to stage moral and psychological theater. Yet unlike Bosch’s often chaotic compositions, Giulianelli’s paintings retain a formal elegance and portrait-like stillness rooted in Italian classicism. The result is a rare duality: his works are visually seductive, yet conceptually unsettling.

Chromatically, Giulianelli’s palette is among his most recognizable artistic signatures. He consistently returns to a sophisticated range of ochres, sepias, antique golds, earthy umbers, velvety blacks, muted greens, and deep crimson accents. These tones imbue his canvases with an atmosphere of aged opulence, evoking the patina of Renaissance panel painting or the burnished glow of Baroque interiors. Gold, in particular, functions not simply as color but as symbolic space - an illumination that often appears behind or around his subjects, suggesting transcendence, memory, or revelation. This chromatic consistency creates visual continuity across his oeuvre, reinforcing the sense that each painting belongs to an interconnected metaphysical world.

The female figure remains central to Giulianelli’s practice, but not in any conventional portrait tradition. His women are sovereign, enigmatic, and psychologically charged. They often occupy threshold spaces - windows, doorways, openings - where the external landscape becomes a symbolic extension of inner consciousness. Through these repeated compositional strategies, Giulianelli constructs a persistent dialogue between interiority and exteriority, between the seen and the concealed. His women are not merely subjects; they are guardians of his symbolic architecture.

Technically, Giulianelli’s devotion to oil painting and layered construction is inseparable from his identity. His surfaces reveal the patience of glazing, the structural intelligence of classical composition, and the hand of an artist deeply committed to preserving the tactile dignity of painting. Yet this technical historicism never feels academic. Instead, Giulianelli uses it to invent what might be called an “imagined antiquity”: a world shaped by Renaissance precision, medieval allegory, and contemporary psychological symbolism. In this way, he creates not historical paintings, but timeless ones.

His exhibition history and curatorial activity further reinforce his importance. Through international exhibitions spanning Europe, New York, China, and Abu Dhabi, as well as his leadership through Mega Art Gallery, Giulianelli has positioned himself not only as an artist but also as a cultural force. His accolades and institutional presence demonstrate that his work resonates across borders precisely because it merges universally recognizable beauty with esoteric complexity.

Ultimately, Claudio Giulianelli’s style may best be understood as neo-hermetic figurative symbolism - a contemporary resurrection of Renaissance and Flemish intelligence filtered through an intensely personal symbolic lens. His recurring visual vocabulary - regal femininity, marionettes, masks, golden distances, and psychological staging - forms a cohesive artistic signature that is unmistakably his own. In a contemporary art world often dominated by fragmentation, Giulianelli offers something increasingly rare: a unified mythos. His paintings do not simply depict; they invoke. They summon viewers into spaces where darkness and illumination coexist, where beauty is inseparable from enigma, and where the language of historical painting becomes newly alive.

This week (May 4-10), Giulianelli’s work is being specially highlighted by People & Paintings Gallery in anticipation of next week’s Juried Exhibition, From Darkness to Light, through the Curator’s Art Presentation series. This timely presentation is especially fitting, as Giulianelli’s visual language has long revolved around the dynamic interplay between obscurity and revelation. His paintings embody the very threshold suggested by the exhibition’s title: from shadow into illumination, from mystery into insight. Through his haunting female presences, luminous gold atmospheres, and symbolic theatricality, Giulianelli transforms darkness into a space of introspection and light into a condition of spiritual emergence. As such, his inclusion in From Darkness to Light is not merely appropriate—it feels conceptually inevitable. His work stands as a profound testament to the enduring power of painting to navigate the unseen, revealing how, through art, darkness itself may become the essential passage toward transcendence.

Cosmina Marcela OLTEAN

 

More works and info about the artist: [https://peopleandpaintings.com/claudio_giulianelli]

The exhibition: [https://peopleandpaintings.com/exhibitions/from_darkness_to_light]

Sources:

  People & Paintings artist profile and biography page (primary source): https://peopleandpaintings.com/claudio_giulianelli

  Art in World artist biography: https://www.artinworld.com/Artista.aspx?ID=0000EF

  Gigarte biographical profile: https://www.gigarte.com/claudiogiulianelli/biografia

  Exibart event and exhibition references: https://www.exibart.com/evento-arte/mega-art-friends/

  VerbumPress profile and critical overview: https://www.verbumpress.it/claudio-giulianelli-artista-ermetico/

Incursiune în lumea pictată a lui David Croitor

 

“Toamna, atunci când melancolia și tristețea par a pune stăpânire peste toate, găsesc forme de bucurie stranii chiar în miezul acestei aparente prăbușiri a vieții însăși...”

David Croitor este un pictor independent, în mare parte autodidact, cunoscut și apreciat pentru lucrările sale figurative și pentru legătura profundă cu natura, satul și peisajele românești. A urmat Facultatea de Geologie din București, dar și cursuri de pictură și desen alături de artiștii Dimitrie Loghin la Suceava și Aurel Aniței la București, dezvoltându-și propriul stil, caracterizat de o paletă cromatică bogată și de o abordare introspectivă.

Expozițiile personale, desfășurate atât în România, la Suceava, Vatra Dornei, Iași, Bistrița, cât și internațional, în Danemarca și Luxembourg, includ teme precum peisajul Bucovinei, amintirile copilăriei și stările interioare, transmise printr-o tehnică rafinată de ulei pe pânză de in. Lucrările sale se află în colecții private din întreaga lume, iar activitatea sa a fost recunoscută prin premii importante, printre care Premiul pentru artă al Asociației Artiștilor și Scriitorilor din Țara Dornelor și Premiul „Pictorul Anului” al Consiliului Județean Suceava.

Arta lui David Croitor surprinde esența locului și a experienței personale, invitând privitorul să reflecteze și să regăsească propria memorie afectivă, iar expoziția sa recentă „Simplu” este o expresie a acestei căutări a esenței prin simplitate și autenticitate.

Am avut bucuria de a afla mai multe despre parcursul pictorului, despre viziunea sa asupra artei și a propriei misiuni.

Cosmina M. Oltean: Întâi de toate, vă mulțumesc pentru deschidere și amabilitate. Vă propun să începem cu câteva note biografice și aspecte din parcursul dumneavoastră artistic.

David Croitor: M-am născut la 27 martie 1958 în Suceava. Copilăria mi-am petrecut-o la Liteni-Moara, un sat răzlețit printre dealuri, străbătut pe mijloc de Humoria și Șomuzul mic, două păraie șerpuitoare și firave. Școala, până în clasa a opta, am făcut-o tot în Liteni, apoi după terminarea cursurilor primare am plecat la un liceu din Suceava, liceu cu profil tehnic spre care nu aveam nicio chemare, însă părinții au decis că pentru mine acesta-i viitorul, să devin muncitor pe o mașină de așchiat metale. Spre sfârșitul liceului, în urma vizionării unei expoziții de la galeria de artă din Suceava, unde acum este un restaurant falimentar, am decis să-l vizitez pe autorul acesteia, pictorul Dimitrie Loghin. L-am căutat acasă, după adresa scrisă pe un pliant luat din expoziție, iar acesta m-a primit cu amabilitate. Timp de câteva ședințe mi-a trasat câteva direcții în care aș putea să mă dezvolt în ceea ce voiam să fac: pictura. Nu am studiat mult cu domnia sa, însă ceea ce a fost esențial s-a petrecut și anume, m-a încurajat să merg pe acest drum cu orice preț spunându-mi franc: „este o vână puternică pe care trebuie s-o exploatezi”. L-am crezut pe cuvânt și am procedat ca atare, adică m-am apucat de studiu după cărți, albume și, evident, după natură.

Cosmina: Cum a început povestea cu pictura? A existat un moment declanșator, o întâlnire sau o emoție care v-a făcut să alegeți acest drum al artei?

D.C.: Am mai dezvoltat acest subiect într-una din cele două cărți pe care le-am scris, însă pentru cititorii publicației de față, voi relua povestea pe scurt. Așadar, întorcându-mă în copilărie, mi-aduc aminte că primul impuls spre a desena a fost acela când, copil fiind, mergând deja spre șase ani, într-o iarnă năpraznică, un om din sat a venit pe la noi cu treabă. După ce a stat de vorbă cu tata, ne-a întrebat pe mine și pe una dintre surori, dacă suntem cuminți, dacă ascultăm de părinți și mai ales dacă nu coborâm de pe cuptorul cald pe dușumeaua rece din lut galben acoperită ici colo cu câte un țolișor (covoraș) țărănesc țesut de bunica la stative. Mama, dar și bunica, nu ne lăsau pe jos fiindcă era frig și răceam foarte ușor, de aceea trebuia, cât era ziua de lungă, să stăm acolo, sus pe cuptor, unde nu prea aveam ce face, decât să privim pe fereastră cum cad fulgii de nea. Îmi plăcea această cădere necontenită a zăpezii, nu știu de ce și nici nu mă întrebam...

Omul despre care am amintit, pentru că i-am promis că o să fim cuminți, a mai venit o dată la noi peste câteva zile și ne-a adus două cărți, una dintre ele fiind „Ursul păcălit de vulpe” de Ion Creangă. Nu auzisem nici de poveste și cu atât mai puțin de autor, însă nu era o problemă, singurul lucru care mi-a stârnit interesul a fost imaginea de pe copertă, un urs cu coada în apă. Instinctiv mi-a venit să-l desenez, astfel că am luat o hârtie de pe perete, am întors-o cu partea albă spre mine și cu un cărbune din sobă am desenat ursul. Dacă a ieșit bine sau nu, nu știu, însă tata când l-a văzut i-a spus mamei că am talent. Ce-o fi ăla talent, habar nu aveam, dar simțeam că e ceva de bine. Mama, după ce a privit desenul mi-a spus: „Duducă, (așa îmi zicea ea) tu o să te faci pictor când o să fii mare”. Acela a fost momentul în care mi-am zis că da, asta este, voi fi pictor, fară să conștientizez ce înseamnă asta, dar dacă așa mi-a zis mama, atunci e clar, așa o să fie!

Toamna revine constant în lucrările dvs., într-o varietate de nuanțe și lumini. Ce înseamnă acest anotimp și ce vă inspiră cel mai mult din el?

D.C.: Încă din copilărie mi-a plăcut toamna, așa, fără vreun motiv anume, pur și simplu îmi plăceau culorile ei, dar mai ales, iubeam liniștea aceea care se așternea peste sat după o vară tumultoasă în care toți oamenii alergaseră fără oprire de dimineață până seara la lucrul câmpului. Îmi plăcea de asemenea că toamna serile coborau mai devreme, iar la noi în casa veneau vecini sau oameni mai de departe, fiind în trecere, oameni care se așezau pe laiță sau pe scaune în jurul sobei care duduia și pe plita căreia se frigeau sâmburi de bostan, și povesteau câte și mai câte, întâmplări de prin lume, întâmplări în miezul cărora, involuntar, pătrundeam cu toată ființa, întâmplări pe care le trăiam la cote înalte odată cu derularea poveștii.

Revenind în cotidian, în pictura mea, nu atât culorile toamnei mă interesează, cât pustiul ei, amintirea, cețurile nesfârșite care se așterneau pe lunca Șomuzului, brumele argintii și mai ales plecarea păsărilor în care vedeam că trecerea prin timp, prin viață, este o realitate pe cât de neînțeleasă pentru mine, copil fiind, pe atât de palpabilă, lucru de care începusem să țin cont, în sensul că timpul nu-mi aparține, că el curge ireversibil și că rămânând tot mai puțin trebuie să-l prețuiesc tot mai mult, făcând ceea ce am de făcut ca trecător vremelnic ce sunt. Asta fac și acum, mă iau de guler cu mine însumi, mă iau la ceartă cu timpul, o ceartă absurdă desigur, încercând să-l îmblânzesc, crezând că-l pot țintui pe pânzele mele, oprindu-l cel puțin pentru o clipă. E o iluzie, evident, dar o iluzie dulce de care nu mă pot lipsi...

Cum vi s-a format limbajul vizual? Putem vorbi puțin despre tehnica și procesul prin care ajungeți la armonia aceea subtilă dintre culoare și emoție?

D.C.: Am înțeles târziu că pentru a exprima ceva am nevoie de un limbaj adecvat. Limbajul artistic, comun, dar și cel personal, este modul prin care toate trăirile interiore ale pictorului, în cazul de față, pot fi scoase la lumină, convertite în emoții și așezate pe pânză. Privind o lucrare, identific omul, artistul, acesta este crezul meu. Nu cred în arta fără mesaj. Sau poate că nu o înțeleg, mă rog...

Am învățat să privesc lumea într-un fel aparte, pătrunzând în interiorul ei, identificându-mă cu ea, căutând cu ardoare frumosul și binele, chiar în lucruri aparent contrare acestui demers. De pildă, toamna, atunci când melancolia și tristețea par a pune stăpânire peste toate, găsesc forme de bucurie stranii chiar în miezul acestei aparente prăbușiri a vieții însăși. Pentru mine tristețea este o formă de poezie și nimic mai mult, de aceea, da, sună ciudat, caut tristețea și chiar mi-o cultiv, încercând să extrag din interiorul ei forme de frumusețe latentă și subtilă.

 

Care e definiția pe care o dați artei?

D.C.: Arta, sub toate aspectele ei, fie muzică, pictură, literatură, în această ordine, înseamnă pentru mine, în mare, o formă de exprimare și comunicare a ceva ce nu este la îndemâna tuturor. A fi artist nu-i un lucru care să te situeze deasupra celorlalți, nicidecum, dimpotrivă, un artist este căutătorul frumosului și binelui (repet) în locuri greu accesibile, locuri uneori insalubre spiritual, cum este de pildă viața cu toate ale ei, locuri în care altcineva, care vede doar la suprafață, nu ar căuta. Dar artistul se bagă, pătrunde în miezul lucrurilor știind bine, ghidându-se, instinctiv de cele mai multe ori, că va găsi ceva, iar când găsește scoate la lumină și arată lumii. Cam asta este definiția artei din punctul meu de vedere: aducerea la suprafață și la zi a ceea ce este frumos, acel frumos după care lumea, fără să-și dea seama, tânjește de când se știe. Artistul cunoaște locurile, nu caută la întâmplare, ci se duce țintit spre lumina ascunsă chiar în mijlocul întunericului, o extrage, uneori cu eforturi disperate și o pune la îndemăna celorlați, împărțind astfel bucuria găsirii până ce aceasta, bucuria în sine, se înmulțește.

Privind lucrările dvs., avem senzația că peisajul devine o meditație despre timp și fragilitate. Cum se reflectă propria viziune asupra naturii și a trecerii în pictură?

D.C.: Tema aceasta a trecerii ireversibile, din păcate, a singurătății intime în care se află omul în cea mai mare parte a viețuirii lui doar cu el însuși, m-a preocupat încă din copilărie. Nu erau preocupări filozofice, nici nu știam că există așa ceva, erau doar niște întrebări pe care mi le puneam și la care nu găseam răspuns. Chiar dacă bătrânețea sau moartea mi se păreau lucruri extrem de îndepărtate, uneori, în momente mai aparte, cum ar fi de pildă în serile blânde de toamnă, atunci când soarele asfințea, iar pe cerul azuriu-violet, cârduri de cocori fâlfăind din aripi, tulburând liniștea stranie, pierzându-se în zare, mă întrebam naiv: ce este omul, de ce am venit eu pe lume, ce caut aici, cine m-a adus, și mai ales care va fi destinul meu în această teribilă trecere?

Evident că răspunsurile întârziau sau nu veneau niciodată, și cu toate acestea continuam să-mi pun aceleași întrebări. Dar într-o zi, asta mult mai târziu, când am priceput cum stau lucrurile cu mersul vieții pe pământ, m-am împăcat cu mine însumi, asumându-mi soarta, totodată înțelegând, că vreau sau nu, am un rost, am ceva de făcut și de lăsat moștenire. Așa s-a făcut că, încet-încet, dispunând de mijloacele pe care mi le-a dat Dumnezeu, adică îndemânarea de a exprima inexprimabilul, am început să comunic cu ceilalți prin imagine, prin linie și culoare, arătând celor curioși sau interesați, că dincolo de zbaterea aceasta inutilă pentru a aduna cât mai mult, mai există și un sector al sufletului care are niște nevoi primare și anume nevoia de frumos, de liniște, de bine, de echilbru... Fericirea este atunci când sufletul este plin de lumină.

Care au fost artiștii sau mentorii care v-au influențat parcursul? Există fiuri sau întâlniri care au modelat felul în care vedeți lumea și arta?

D.C.: Așa cum am amintit deja, primul meu îndrumător a fost, chiar dacă pentru o periodă scurtă, pictorul sucevean Dimitrie Loghin. Dânsul a fost cel care mi-a dat primul impuls. A contat enorm acest lucru. Mai târziu, fiind deja în București, l-am avut ca profesor la școala populară de artă pe artistul Aurel Aniței. Acesta, după câteva luni în care a văzut dacă am sau nu potențial, concluzionând în cele din urmă că aș avea, m-a sfătuit să continui să desenez, iar după ce voi considera că stăpânesc cât de cât tehnica desenului, să trec la culoare. Am ascultat cu sfințenie aceste sfaturi și m-am conformat, astfel că în fiecare zi desenam, în general după natură sau după imagini pe care mi le schițam sumar sau le fotografiam, căci aveam încă din 1980 un aparat foto Smena. Un an întreg am urmat cursurile școlii populare de artă, după care am întrerupt totul, asta dim motive subiective, în sensul că încă lucram ca strungar la o întreprindere oarecare, în trei schimburi, ceea ce era foarte obositor, aproape epuizant, chiar dacă eram tânăr și rezistent, obișnuit cu probleme de tot felul.

În 1983 am devenit student la Universitatea din București, la Geologie, prilej cu care statutul meu, cel puțin în ochii mei, a devenit altul, ocazie cu care am început să vizitez expozițiile din galeriile de artă bucureștene, apoi Muzeul de Artă, unde stăteam ore în șir în fața lucrărilor de pe simeze, analizând, atât cât puteam, tușa fiecărui atist, subiectele abordate, dar și materialele suport pe care a fost aplicată culoarea, de aceea nu de puține ori eram atenționat de către supraveghetori atunci când mă vedeau că îndepărtez o lucrare ca să pot privi în spate, să văd sașiul, pânza...

Chiar dacă facultatea pe care am urmat-o a durat cinci ani, la zi, n-am încetat o clipă să pictez și să cred în destinul meu, acela de pictor și nu de inginer geolog, nu degeaba am afirmat și afirm în continuare că principala mea preocupare a fost pictura, facultatea făcând-o în timpul liber. După absolvire, doi ani am lucrat ca geolog, apoi am renunțat la tot, plătind un preț greu, suportând umilințe extreme, numai ca să-mi pot urma vocația, cum bine mi-a spus în timpul susținerii examenului de licență Emil Constantinescu, care mi-a fost profesor: „urmează-ți vocația, lasă că de geologie are cine se ocupa!”. Și asta am făcut, nu numai pentru că mi-a spus-o profesorul, ci pentru că asta simțeam, cu asta se identifica rostul meu.

În urmă cu doi ani am primit de la cineva, tot pictor, jurnalele lui Corneliu Baba, patru volume. Le-am citit de două ori cu patimă, lucru care a dus la schimbarea paradigmei în ceea ce privește pictura, nu numai a mea, ci în general. Am învățat de la Maestru că Pictura te vrea doar pentru ea, ori i te dăruiești total, ori te lași. Eu am ales, dar asta demult, să mă dărui ei, cu toate riscurile aferente.

 

Ce ați dori să descopere — sau să simtă — un privitor atunci când se oprește în fața unui peisaj de-al tău?

D.C.: Atunci când un privitor se oprește în fața unei lucrări de ale mele simt un fel de bucurie inefabilă, e ca și cum cineva drag mi-ar fi intrat în casă aducandu-mi un buchet mare de crizanteme. Ce aș dori să simtă? Ceea ce am simțit și eu. Uneori lucrul acesta chiar se întâmplă, adică am întâlnit oameni care după ce s-au plimbat prin peisajele mele, au înțeles că lumea mea este și lumea lor, casa mea este și a lor, familia mea este și a lor, ori bucurie mai mare nu există pentru mine.

Atunci când expun, nu eu vreau să ies în evidență, chiar îmi repugnă acest aspect, ci lumea pe care am creat-o, deși creator este numai Dumnezeu, lume în care oricine este binevenit. Lucrez pentru mine, aceasta fiind o necesitate a sufletului meu, dar lucrez și pentru alții, dăruind cu bucurie ceea ce și mie mi-a fost dat, findcă nimic din ceea ce am nu-i al meu, totul este primit în dar de la bunul Dumnezeu. Așadar, dau și eu mai departe, în virtutea faptului că „dar din dar se face rai”.

 

Un interviu de Cosmina Marcela OLTEAN

Fotografii, arhiva artistului

Piața de artă românească, în ultimii ani

Idealiștii privesc arta prin prisma esteticii și a însemnătății pentru istoria culturală și vizuală a umanității. Pragmaticii (deținători de capital) o transformă în valuri de cifre și în tranzacții. Pentru ultimii, arta înseamnă în unele cazuri pasiune, dar adesea devine doar investiție și asigurare pentru viitor.

Ca orice pe lumea asta, piaţa de artă este adesea subiectivă, “este în continuă schimbare – şi nu este întru-totul transparentă”. (artmark.ro)

Cele mai des întâlnite nume în licitațiile de artă românească

În 2020, cinci dintre cei mai vânduți artiști români erau Nicolae Grigorescu, ocupând prima poziție în clasament, urmat de Nicolae Tonitza, Gheorghe Petrașcu, Theodor Pallady și artistul contemporan Adrian Ghenie.

În 2021, prima poziție era ocupată de Ion Țuculescu, urmat de Nicolae Tonitza, Adrian Ghenie, Nicolae Grigorescu, Gheorghe Petrașcu, conform TUDOR-ART.ro.

În 2022, primul era Nicolae Tonitza, apoi Nicolae Grigorescu, Samuel Mützner, Ștefan Câlția și Ion Țuculescu.

În 2023, cel mai bine cotat și vândut artist era din nou Nicolae Grigorescu, apoi Nicolae Tonitza, Sabin Bălașa, Constantin Piliuță și artistul contemporan Felix Aftene, din Iași.

O situație generală pentru intervalul 2014-2023, realizată de TUDOR-ART.ro, în funcție de suma înregistrată în urma vânzărilor, îi plasează în primii 10 cei mai bine vânduți artiști și cei mai des prezenți pe piața de artă românească pe Nicolae Grigorescu (153 de lucrări adjudecate), Nicolae Tonitza (cu 342 de lucrări adjudecate), Ion Țuculescu (92 de lucrări adjudecate), Theodor Pallady (353), Gheorghe Petrașcu (246), Adrian Ghenie (42), Ștefan Luchian (74), Theodor Aman (353, asemeni lui Pallady), Corneliu Baba (445) și Octav Băncilă (327).

Pentru 2024 se previzualizează un top care îi favorizează pe Ștefan Luchian, Horia Bernea, Sava Henția, Alexandru Severin, Ion Pacea și Nicolae Tonitza.

TUDOR-ART.ro este o bază de date care centralizează și monitorizează toate informațiile înregistrate în urma vânzărilor oficiale realizate de case de licitații românești și galerii de artă pe teritoriul țării noastre.

Institutul de Management al Artei din cadrul casei de licitații Artmark propune consultarea indexului pieței de artă, accesibil aici https://www.indexulpieteidearta.ro/ .

Indexul listează și analizează, începând cu anul 1995, cotaţiile anuale medii de piaţă și randamentele anuale pentru aproape toți artiştii români tranzacționați public.

Note din istoria pieței de artă din România

“Piaţa românească de artă, funcţională restrâns, fragmentat şi parţial clandestin în perioada regimului socialist, a început, după revoluţie, un proces de liberalizare şi democratizare, punctat încă din 1990, prin deschiderea primei case de licitaţii de artă autohtone.

Piaţa românească de artă este susţinută curent, la nivelul vânzărilor publice (prin licitaţie de artă), prin 7 case locale de licitaţie de artă ce întreprind regulat sesiuni de licitaţie, în medie lunară având loc 7 licitaţii de artă, în cadrul cărora se pun în vânzare publică aproximativ 700 lucrări de plastică și grafică de autor.” (Artmark Institutul de Management al Artei)

În 1990 se înființa ALIS, prima casă de licitație cu vânzări regulate, care la începutul anului 2000 își deschidea și un website unde afișa rezultatele licitațiilor curente. În decembrie 2002 apărea GoldArt, prima casă de licitație concurentă.

În noiembrie 2003 se înregistra prima vânzare a unei lucrări de artă cu o sumă de peste 50.000 USD, fiind vorba de ”Fata șezând în iarbă” a lui Nicolae Grigorescu.

Au apărut apoi și alte case de licitații, iar în prezent cele mai active sunt Artmark, Alis, Historic, Vikart și Quadro.

Lideri la nivel mondial

Sfârșitul anilor 1980 a fost o perioadă de vârf pentru casele de licitații de artă. Apoi, la începutul anului 1990, piața s-a prăbușit. SUA a depășit UE, devenind cea mai mare piață de artă din lume.

Marile case de licitații Christie's și Sotheby's dictează în prezent în acest domeniu al comerțului cu artă. În 2002, LVMH Moët Hennessy • Louis Vuitton S.A, este cea mai mare companie producătoare de bunuri de lux din lume, cu sediul la Paris, a achiziționat firma elvețiană de consultanță în artă de Pury & Luxembourg și a fuzionat-o cu Phillips pentru a forma Phillips de Pury & Company, cu scopul de a sparge acest duopol din vârful pieței.

Cosmina Marcela OLTEAN

Surse: tudor-art.ro, artmark.ro

Foto, Luxury online

7 mari muzee din România, prezintă 77 de lucrări de Grigorescu, la 111 ani de la venirea “Păstoriței” în Bucovina

Muzeul Național al Bucovinei propune o expoziție-eveniment și invită publicul duminică, 2 iulie , ora 17, la vernisajul expoziției "Nicolae Grigorescu - mereu surprinzător", ce va avea loc la Muzeul de Istorie din Suceava (str. Ștefan cel Mare nr. 33).

Expoziția cuprinde 77 de lucrări provenite din 7 muzee din țară: Muzeul Municipiului București, Muzeul de Artă Cluj-Napoca, Complexul Muzeal Național „Moldova” Iași, Muzeul Județean de Artă Prahova „Ion Ionescu - Quintus”, Muzeul Național Brukenthal, Institutul de Cercetări Eco-Muzeale „Gavrilă Simion” Tulcea și de la Muzeul Național al Bucovinei.

Evenimentul se leagă de împlinirea a 111 ani de la aducerea tabloului "Păstorița" în Bucovina, lucrare aflată în Fondul memorial-documentar Leca Morariu, deținut de Muzeul Național al Bucovinei.

<<În anul 1902, Nicolae Grigorescu (1838-1907) pictează lucrarea "Păstorița" și o dăruiește amicului său Alexandru Vlahuță, care, la rândul său, o dăruiește românilor din Bucovina și anume Societății pentru Cultura și Literatura Română din Bucovina.

Profesorului universitar Alexandru Leca Morariu, fost decan al Facultății de Litere și Filosofie din Cernăuți, este cel căruia i se datorează întoarcerea lucrării în patrimoniul public, prin donația pe care soția sa Octavia Lupu Morariu a făcut-o în 1967 Muzeului Județean Suceava, alături de cărți, manuscrise, documente, publicații și alte câteva tablouri semnate de Ștefan Luchian și Epaminonda Bucevschi.

La 41 de ani de la ultima mare expoziție dedicată lui Nicolae Grigorescu la Suceava, "Păstorița" iese din uitare, restaurată și înnobilată cu o ramă de tip Grigorescu cu sprijinul Fundației Umanitare „Assist”>>, aflăm de la Muzeul Național al Bucovinei.

În cadrul vernisajului se vor lansa albumul de artă "Grigorescu - mereu surprinzător" și Catalogul de grafică "Mărturii din atmosfera unei epoci. Grafica lui Nicolae Grigorescu la Muzeul de Artă Cluj", semnat de Ioana Filipescu, muzeograf MACN. Publicațiile menționate aduc în fața specialiștilor și a publicului larg lucrări mai puțin cunoscute ale maestrului Grigorescu.

Vorbim despre <<un eveniment cum Suceava nu a mai avut de aproape jumătate de secol! Din 2 iulie, regal de artă la Muzeul Național al Bucovinei! „NICOLAE GRIGORESCU – mereu surprinzător”, o expoziție monumentală la Muzeul de Istorie din Suceava, după 41 de ani de la prima și singura expoziție vernisată vreodată la Suceava. 7 mari muzee din România, prezintă 77 de lucrări, la 111 ani de la venirea “Păstoriței” lui Grigorescu în Bucovina.

Vino să admiri ethosul românesc, imortalizat de penelul fermecat al părintelui picturii moderne românești, în lucrări bine-cunoscute sau prezentate pentru prima dată publicului. Lucrările pot fi vizionate în sălile Galeria cu bolți (la parter )și Multimedia (etajul I).

Proiect finanțat de Consiliul Județean Suceava, organizat de Muzeul Național al Bucovinei. Mulțumim partenerilor fără de care acest eveniment nu ar fi fost posibil și sponsorilor care au susținut evenimentul: Fundația Umanitară ASSIST cu ajutorul căreia lucrarea „Păstorița” a fost înnobilată cu o ramă de tip Grigorescu, și, desigur, THOTH design pentru sprijinul acordat>>, transmite Muzeul de Istorie din Suceava.

Prețul unui bilet de acces este 8 lei pentru adulți, 4 lei pensionari și 2 lei studenți/elevi.

Pe afiș, "Păstorița", din colecția Muzeului Național al Bucovinei, o lucrare cu o poveste fascinantă pe care o puteți admira alături de celelalte 76 de povești ale unor picturi pe care rar ți-e dat în viață să le poți admira la un loc!

Ziua Picturii Naționale. Expoziția-eveniment „Nicolae Grigorescu – Pictor al ethosului românesc”, din 15 mai la MNAR

La finele anului 2021, data de 15 mai, ziua nașterii pictorului Nicolae Grigorescu, a devenit în România Ziua Picturii Naționale, marcată pentru prima dată anul trecut. Cu acest prilej, Muzeul Național de Artă al României (MNAR) în parteneriat cu Muzeul Național al Satului “Dimitrie Gusti”, anunță deschiderea unei ample expoziții, intitulate „Nicolae Grigorescu – Pictor al ethosului românesc”. Expoziția se va putea vizita începând de luni, 15 mai 2023, când se împlinesc 185 de ani de la nașterea artistului, până pe 17 septembrie 2023.

„Semnalăm importanta aniversare a pictorului nostru național și anunțăm ampla expoziție pe care i-o vom dedica în anul 2023. Oferim acum publicului spre cunoaștere și delectare doar o mică parte a excepționalelor lucrări care vor figura în ceea ce sperăm să fie un mare succes de public al anului viitor. Vizitatorii noștri vor avea ocazia să vadă cele mai reprezentative lucrări ale lui Nicolae Grigorescu într-o etalare expozițională în acord cu cele mai bune practici din domeniu. Ne asumăm, astfel, primii în domeniul patrimoniului de artă, omagierea celui care este considerat fondatorul picturii moderne din România, în acord cu misiunea noastră de reprezentare a valorilor culturale la nivel național”, transmite Călin Stegerean, director general al MNAR.

Fondator al școlii moderne de pictură, membru de onoare al Academiei Române, urmat de marii artiști Ion Andreescu și Ștefan Luchian, Nicolae Grigorescu (1838-1907) era imaginea către care tindeau generațiile de tineri artiști ai începutului de secol XX. Când spunem Grigorescu în minte ne vin, pe de o parte, o serie de peisaje specifice școlii de la Barbizon, iar pe de alta, numeroase reprezentări - peisaje și portrete, desprinse din viața satului românesc, cu toată frumusețea, firescul și simplitatea ce se desprindea din acesta.

Expoziția de la MNAR va cuprinde peste 120 de picturi din colecția MNAR, reunind lucrări majore din patrimoniul instituției, în acest proiect cu caracter de avanpremieră. “Multe dintre acestea, de mari dimensiuni, fiind expuse foarte rar sau prezentate acum pentru prima dată publicului în urma restaurării la care au fost supuse. Acestor lucrări li se adaugă din colecția Muzeului Național al Satului „Dimitrie Gusti” veșminte țărănești și obiecte cu caracter decorativ precum și 83 de fotografii realizate în timpul cercetărilor realizate între 1925-1936 de echipa profesorului Dimitrie Gusti în localități rurale din România”, informează MNAR.

“La 185 de ani de la nașterea lui Nicolae Grigorescu, evaluarea moștenirii sale artistice s-a oprit la lucrările ce pot fi asociate exprimării unui ethos național pe care atât contemporanii pictorului cât și generațiile care au urmat l-au sesizat și apreciat. De aceea, lucrările sale sunt acompaniate de o selecție de citate din scrierile ce privesc opera sa pe întreg parcursul secolului XX, de la Nicolae Iorga la Andrei Pleșu. Dincolo de acest demers unificator, rolul expoziției noastre este și acela de a focaliza atenția publicului asupra valorii artistice a lucrărilor sale, care poartă amprenta excepționalului său talent”, mai aflăm de la Muzeul Național de Artă.

„Deși i s-a reproșat uneori faptul că nu a pictat decât partea frumoasă a vieții la țară, din care orice trimitere la problemele sociale lipsește, opțiunea lui Grigorescu are legătură cu identificarea unor teme în care conaționalii au regăsit esența unui spirit național, cuprins în redarea naturii generoase a acestei țări, a frumuseții portului țărănesc și a scenelor câmpenești cu rezonanțe în conștiința colectivă a poporului român”, consideră dr. Călin Stegerean.

Expoziția este realizată de colectivul MNAR, compus din dr. Călin-Alexiu Stegerean, director general, curator-coordonator, Alina Petrescu - șef de secție Artă Românească Modernă, Miruna Moraru, muzeograf și Monica Croitoru-Tonciu, muzeograf. Din echipa de restaurare fac parte Ioan Sfrijan, șef de secție, Sorina Gheorghiță, Adrian Corduban, Crenguța Corduban, Horațiu Costin, Rareș Pătrașcu, Silvia Luca, Violeta Pintilie. Conservatori: Costina Anghel, Paula Luca, Victoria Oancea și Cătălina Negoiță.

Din cadrul Muzeului Național al Satului „Dimitrie Gusti” au contribuit conf. dr. Paula Popoiu, manager, dr. Georgiana Onoiu, șef secție Tezaurizare patrimoniu cultural, dr. Aurelia Tudor, cercetător științific, colectivul secției Tezaurizare patrimoniu cultural, colectivul Biroului Arhivă Documentară, colectivul Laboratorului de Conservare-Restaurare.

În cadrul expoziției, în intervalul menționat, se vor organiza diverse activități de educație muzeală pentru copii, ghidaje de specialitate și conferințe. Un program special intitulat „Turul directorilor” va include o serie de prelegeri realizate în expoziție de directorii unor prestigioase instituții de cultură.

Viața și opera lui Grigorescu, prin cuvintele unori iluștri oameni de cultură

Camil Ressu - „Grigorescu picta cu plăcere vădită, surâzător, comunicativ, cum îi era chemarea. A pictat într-un stil al epocii lui, în apostrofe mișcătoare, monotone ca și în ritmul doinei, grația spiritului și fanteziei. Opera lui ține un loc nemărginit în admirația publicului, pentru că nici un alt artist, de la dânsul, nu a reprezentat mai bine sufletul poporului nostru.” (în Grigorescu, Ed. Meridiane, București, 1978, p.25)

Alexandru Vlahuță - „Viața lui Grigorescu o povestesc operele lui. O viață simplă, tăcută, ordonată, puternică, închinată toată artei lui. În afară de artă nimic nu exista pentru el. Acolo și-a pus adânca lui iubire de natură, de podoabele și de tainele ei, minunate pretutindeni, dar mai ales în țara și în făptura neamului lui, acolo iubirea de bine, de adevăr și de frumos...” (în Grigorescu, capitolul Cronologie și concordanțe, Ed. Meridiane, București, 1978, p.7.)

Henri Focillon - „Nicolae Grigorescu este român cu tot sufletul și în toată opera sa... Prietenia cu artiști francezi nu a reușit să-l smulgă meditației românești, amintirii doinelor, imaginii întinsei câmpii dunărene, argintate de pulbere, acestei dulci țări de coline, cu vii și căsuțe acoperite cu șindrilă. ...El rămâne poet, iar arta sa este un cântec de pasăre. El este român prin sentiment, prin lirismul fin, prin simpatia pe care o pune în pictură, în alegerea motivelor de-o melancolică întindere sau de-o intimitate visătoare, prin ceea ce are tandru și spiritual în maniera sa.” (în Grigorescu, capitolul Nicolae Grigorescu, un classique de la peinture roumaine, Ed. Meridiane, București, 1978, p.45)

Moștenirea și moștenitorul

În 1939, Gheorghe Grigorescu, singurul moștenitor al lui Nicolae Grigorescu, vindea primăriei Câmpina 200 de tablouri și schițe în peniță, creion și laviu, semnate de pictorul Nicolae Grigorescu. În prezent, acestea se află în Muzeul Național de Artă din București.

Cosmina Marcela OLTEAN

Sursă date și foto, MNAR

Vincent van Gogh, pictorul ce a materializat emoția în pete de culoare

Azi, 30 martie 2023, 170 de ani de la naștere

Vincent Willem van Gogh, pictor olandez post-impresionist, a exercitat o influență covârșitoare asupra artei secolului al XIX-lea, dar și celei ulterioare acestei perioade, până în zilele noastre, prin culorile vii și încărcătura emoțională pe care operele sale le transmit. Născut în Zundert, Olanda la 30 martie 1853, Vincent van Gogh este unul dintre cei mai renumiți artiști ai tuturor timpurilor. Picturile sale “Floarea soarelui” și “Noapte înstelată” sunt puncte de reper în istoria artei. Dar nu uităm că în timpul vieții, Van Gogh, era aproape necunoscut și se consideră un eșec, aspecte ce i-au influențat negativ starea emoțională, care au generat adânci probleme psihologice. Azi pictorul este cunoscut și apreciat în toată lumea.

În 10 ani de artă, peste 900 de opere

Inițial, Van Gogh voia să devină pastor și a lucrat ca preot laic în Borinage, Belgia. Dar după ce a fost înlăturat, a descis să se refugieze în pictură. Acest lucru se întâmpla în jurul vârstei de 27 de ani, până la care nu a urmat nicio formă de educație aristică.

Van Gogh s-a inspirat din picturii olandeze și picturile realiste ale lui Millet și ale contemporanilor săi, dar a fost în mod special influențat de clișeele japoneze din lemn.

Deși a pictat doar 10 ani (de la 27 la 37 de ani), Van Gogh a realizat peste 900 de picturi și multe desene și schițe. Artistul a și scris aproape la fel de mult, scrisori și cărți poștale, deși scopul lor nu era diseminarea publică a gândurilor sale deoarece erau adresate fratelui său Theo, însă acestea sunt sursa primară din care se desprind principalele date legate de viața și opera artistului. Scrisorile includeau adesea și schițe ale multor dintre cele mai cunoscute opere ale sale.

Artist necunoscut și sărac, Van Gogh picta uneori peste alte picturi pe care le socotea nereușite, în loc să cumpere pânze noi. Asta ne face să ne gândim câte dintre capodoperele sale ascund sub straturi de culoare, alte picturi. Van Gogh se considera pe sine și multe dintre picturile sale drept eșecuri.

Despre celebra pictură “Noapte înstelată” credea că nu e reușită. În aprilie 1889, se interna voluntar la Spitalul de psihiatrie Saint-Paul-de-Mausole din Saint-Rémy, unde a stat un an. De la fereastra camerei de spital a creat câteva dintre cele mai cunoscute tablouri, printre care “Noapte înstelată”. Ultimele sale cuvinte, adresate fratelui, au fost „tristețea va dura pentru totdeauna”.

Operele de artă ale lui Vincent van Gogh au ajuns să definească un întreg curent artistic: post-impresionismul, și au devenit inspirație pentru multe generații de artiști. Povestea sa tragică a reținut atenția a numeroși muzicieni, scriitori și regizori. Cântecul lui Don McLean din 1971, „Vincent”, este inspirat de raportarea lui Van Gogh la lume. El cântă, „nu au ascultat, nu știau cum... Poate că vor asculta acum”.

Filmul pictat “Loving Vincent” și alte proiecte dedicate pictorului

În 2017 s-a lansat filmul “Loving Vincent”, un proiect inedit în care au fost alăturate 65.000 de cadre realizate manual de 125 de pictori, care au lucrat astfel timp de 6 ani. Filmul a fost întâi realizat cu actori, după care cadrele au fost pictate. Din distribuție au făcut parte actori cunoscuți precum Saoirse Ronan și Aidan Turner. Selecția artiștilor a fost foarte riguroasă, după care aceștia au trecut prin perioade de instruire, astfel încât toate picturile să fie realizate unitar, într-o tehnică ce imită stilul pictural al lui Van Gogh. A rezultat un film pictat despre viața pictorului, o poveste pictată parcă de Van Gogh însuși. Din această echipă a făcut parte și Dr. Carmen Belean, absolventă a Universității de Arte și Design din Cluj-Napoca (studii de licență, master și doctorat) și stadii practice în Grecia.

În ultimii ani au avut loc și expoziții imersive, multi-senzoriale, în care publicul a putut pășii în universul pictat al lui Vincent, prin încăperile ce proiectau supradimensionate mari opere ale sale.

În 2022, italianca Gloria Fossi lansa cartea “Pe urmele lui Van Gogh”, ce pune accent pe călătoria prin viață, dar și pe cea a vieții interioare, a unui artist ce a fost invins de propriile emoții. La noi o găsim distribuită de Editura RAO, adaptată de traducătoarea Elena Bănică.

Cosmina Marcela OLTEAN

Foto, internet

Reprezentări picturale celebre ale “Bunei Vestiri”

Buna Vestire sau Anunțarea, în tradiția ortodoxă și populară Blagoveștenia, este o sărbătoare creștină celebrată în data de 25 martie, în amintirea unui moment crucial din istoria creștinismului în care Arhanghelul Gabriel a anunțat-o pe Fecioara Maria că-l va naște pe Isus. Unul dintre cele mai populare subiecte religioase din secolele XV-XVII, a fost redată pictural de numeroși artiști, inclusiv de cele mai mari nume din istoria artei. Fiecare dintre ei au redat scena în manieră și cromatică proprie. În continuare, cinci pictori ce au redat cu măiestrie această temă.

Maestrul olandez Jan van Eyck a pictat Buna Vestire în jurul anilor 1434–1436. Panoul se află la Galeria Națională de Artă din Washington. A fost inițial redat pe panou din lemn, dar a fost ulterior transferat pe pânză. Se crede că face parte dintr-un triptic. Celelalte panouri aparținând tripticului nu au mai fost văzute dinainte de 1817. Pictura a fost cumpărată de țarul Rusiei pentru Muzeul Ermitaj, dar apoi a fost vândută de guvernul lui Stalin în 1930. Decorul templului este derivat din Vechiul Testament, dar elementele prezentate sunt preluate din imagistica Evului Mediu.

La Jan van Eyck mai descoperim un Diptic al Bunei Vestiri, ulei pe lemn în tehnica grisaille, datat de istoricii de artă între 1434 și 1436, care dă impresia unei sculpturi. Panourile se află în prezent în colecția Museo Thyssen-Bornemisza, Madrid. Dipticul are un pronunțat caracter iluzionist. Ramele și mulurile pictate fiind exemple foarte timpurii de trompe-l'œil.

Fra Angelico, pictor renascentist timpuriu, cel mai de seamă reprezentant al pictorilor de inspirație sacră din Quattrocento și singurul pictor beatificat din istoria artei, a redat scena Bunei Vestiri în mai multe variante și este foarte cunoscut datorită acestora. Printre cele mai rafinate este „Buna-Vestire” creată între 1437-1447, de dimensiuni monumentale, în chiliile mânăstirii San Marco, unde pictorul combină îndrăzneț epură și realismul, lăsând posterității un ansamblu de frescă unic, în care teologia cea mai pură capătă farmec.

Investită cu o frumusețe delicată și modestă, Fecioara Maria citește Biblia, în momentul sosirii Sf. Arhaghel. Mesajul său prezintă cu litere de aur: „Duhul Sfânt se va pogorî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri”. Fecioara se retrage, își încrucișează mâinile în semn de supunere și spune: „Iată roaba Domnului. Fie mie după Cuvântul Tău!” Apoi, Sfântul Duh se pogoară asupra sa, sub forma unui porumbel alb. Buna Vestire a fost un element important atât în arta florentină, cât și în credința dominicană.

Fra Angelico și-a adus o contribuție importantă la această tradiție, adoptând o viziune modernă, un cadru dreptunghiular și o compoziție unitară, cu Fecioara stând așezată într-o logie cu coloane, în interiorul unei grădini. Un exemplu important, în care artistul a adus modificări semnificative, spre deosebire de primele picturi având această temă, Fra Angelico a renunțat la stilul gotic, care era decorativ și plat, nu printr-o intervenție divină, ci înțelegând și deprinzând noua abordare științifică a artei. Buna Vestire a fost o temă importantă în arta florentină și mai ales în credința dominicană. Aceasta e probabil cea mai renumită dintre frescele din mănăstirea San Marco, aflându-se pe peretele de pe coridorul nordic al mănăstirii.

O inscripție aflată sub coloane, realizată de Angelico, îi îndemna să spună: „Ave Maria!” de câte ori treceau pe lângă pictură. Angelico a inclus elemente din arhitectura mănăstirii, reprezentând capitelurile coloanelor din mănăstire. Proporțiile elementelor arhitecturale pictate se potrivesc cu cele ale mănăstirii, în timp ce scena e luminată dinspre est, deoarece Buna Vestire, conform tradiției, s-a petrecut în zori. Fecioara Maria e pictată într-o chilie cu pereți simpli, albi, iar nu într-o casă. Unicul element decorativ este o coloană, care este ascunsă aproape în totalitate de aripile arhanghelului. Într-o parte, Sfântul Petru Martirul observă evenimentul.

Buna Vestire în viziunea lui Leonardo da Vinci era creată în jurul anului 1475, azi aflată în Galeriile Uffizi din Florența. Mult timp opera i-a fost atribuită lui Domenico Ghirlandaio, până când experții au descoperit că-i aparține lui Leonardo.

Se spune că Leonardo a pus îngerului aripile unei păsări în zbor. Când Buna Vestire a ajuns la Uffizi în 1867, de la mănăstirea Olivetan din San Bartolomeo, lângă Florența, i sa atribuit lui Domenico Ghirlandaio, care la fel ca Leonardo, era ucenic în atelierul lui Andrea del Verrocchio. În 1869, Karl Eduard von Liphart a recunoscut-o ca fiind o lucrare din tinerețe a lui Leonardo. Tema a fost apoi reluată de pictor în 1478.

Jacopo Tintoretto plasează Buna Vestire (Veneţia, 1518-1594), în interiorul unui palat veneţian din vremea sa. Fecioara Maria este surprinsă de Arhanghelul Gabriel în timp ce se roagă. Trupurile alungite ale celor două personaje se răsucesc elegant în jurul propriei axe, imprimând o mişcare spiralată întregii compoziţii. Desenul riguros geometric al dalelor de marmură ne conduce privirea spre curtea interioară şi dincolo de ea, spre portalul clasic şi peisajul din fundal. Draperii grele de catifea, cu falduri umflate de vânt, formează o graniţă flexibilă între interior şi exterior, între spaţiul sacru al scenei din prim plan şi cel profan al lumii din fundal. (https://www.mnar.arts.ro/)

Maestrului italian Michelangelo Merisi da Caravaggio, propune o pictură în ulei a scenei Bunei Vestiri, terminată în jurul anului 1608, aflată azi la Musée des Beaux-Arts din Nancy. Pictura a fost considerabil deteriorată și retușată, iar ceea ce rămâne din pensula lui Caravaggio se pare că este îngerul, care seamănă cu figura din Ioan Botezătorul. Pictura a fost dăruită de Henric al II-lea, Ducele de Lorena, bisericii din Nancy ca piesă principală de altar, fiind probabil achiziționată de unul dintre fiii ducelui în timpul unei vizite în Malta din 1608.

Cosmina Marcela OLTEAN

Foto, internet