„Puncte de vedere 2” – o hartă afectivă a percepției

În mijlocul sezonului cultural de iarnă, Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu” din Botoșani, deschide un dialog vizual deosebit între grafică tradițională și arte media contemporane prin expoziția Puncte de vedere 2, semnată Cezarina Florina Caloian, artist vizual și lector universitar la Universitatea Națională de Arte George Enescu din Iași. Vernisajul a avut loc pe 12 decembrie 2025, în sala „Horia Bernea”, iar expoziția rămâne deschisă publicului până pe 10 ianuarie 2026.

Un proiect în oglindă cu propria percepție

Puncte de vedere 2 propune o serie de lucrări care pun grafica, animația și instalația artistică în relație directă cu experiența vizitatorului. Expoziția este structurată ca un traseu afectiv, în care semnul grafic elementar – punctul – funcționează ca nucleu al unor explorări spațiale, temporale și introspective. Vizitatorul este invitat să parcurgă un spectru de stări și percepții care nu se limitează la suprafața vizuală, ci devin experiențe tactile și auditive.

Conform comunicatului oficial, expoziția cuprinde lucrări de gravură, animație și instalație, reunind tradiția tehnicii grafice cu mijloace moderne de expresie artistică.

Un ecosistem vizual și corporal

Expoziția își propune să depășească granița optic-spațială a artei convenționale. Prin combinarea gravurii cu elemente de animație și instalație, artista construiește un „ecosistem vizual” în care privirea vizitatorului nu este doar un receptor pasiv, ci parte activă din fluxul interpretativ. Această abordare reflectă interesul artistei pentru modul în care imaginea, semnul și mișcarea pot genera sensuri multiple atunci când sunt puse în dialog.

Deși accentul e pus în special pe tradiția graficii și pe latura reflexivă a actului vizual, elementele de animație și instalație dau o dinamicitate aparte spațiului expozițional, mobilizând energia privitorului într-un dialog direct cu lucrările.

O continuare

Expoziția Puncte de vedere 2 este o continuare și extindere a proiectului anterior Puncte de vedere, prezentat în septembrie 2025 la Centrul Internațional de Artă Contemporană – Baia Turcească, Galeria Octogon din Iași.

Expoziția inițială propunea un jurnal vizual în care punctul devenea o metaforă a percepției umane și a raportului cu realitatea exterioară și cea interioară. Criticul de artă Maria Bilașevschi descria atunci proiectul ca o „cartografiere a stărilor interioare prin pulsații vizuale și ritmuri speculative”, accentuând legătura dintre gravură, animație și instalație ca forme de meditație asupra percepției.

Proiectul artistic Puncte de vedere punea accentul pe rolul semnului ca non-text – un element care nu doar reprezintă, ci evocă procese mentale și afective în interacțiunea cu privitorul.

O artă a introspecției

Puncte de vedere 2 se înscrie în tendințele contemporane de explorare a hibridului vizual, unde granițele dintre tradiție și inovație se estompează pentru a da naștere unei experiențe estetice complexe. Prin această expoziție, Cezarina Caloian reiterează angajamentul său față de o artă care nu se limitează la privire, ci solicită întreaga sensibilitate a publicului. Expoziția de la Memorialul Ipotești nu este doar o prezentare de lucrări, ci un spațiu de reflecție asupra modului în care privim, simțim și înțelegem lumea din jurul nostru.

Note despre artistă

Cezarina Florina Caloian s-a născut la Iași, în 1981 și are un parcurs profesional solid în domeniul artelor vizuale. Absolventă a Facultății de Arte Vizuale și Design din Iași, secția Grafică, și doctor în arte vizuale din 2009, ea este conferențiar universitar habilitat la specializarea Grafică în cadrul Universității Naționale de Arte „George Enescu” din Iași. Expoziția Puncte de vedere 2 marchează un punct important în evoluția sa artistică și profesională, consolidând tema explorării percepției în grafică și media.

Cosmina Marcela OLTEAN

Foto, Ana Maria Micu & Cezarina Caloian

//

“Points of View 2” – Mapping Perception

In the midst of the winter cultural season, the Ipotești Memorial House within the National Center for Mihai Eminescu Studies in Botoșani opens a distinctive visual dialogue between traditional printmaking and contemporary media arts through the exhibition Points of View 2, signed by Cezarina Florina Caloian, visual artist and university lecturer at the “George Enescu” National University of Arts in Iași. The exhibition opened on December 12, 2025, in the “Horia Bernea” Hall, and remains open to the public until January 10, 2026.

A project mirroring one’s own perception

Points of View 2 presents a series of works that bring printmaking, animation, and artistic installation into direct relation with the visitor’s experience. The exhibition is structured as an affective journey, in which the elementary graphic sign functions as a nucleus for spatial, temporal, and introspective explorations. Visitors are invited to move through a spectrum of states and perceptions that extend beyond the visual surface, becoming tactile and auditory experiences as well.

According to the official press release, the exhibition includes works of printmaking, animation, and installation, bringing together the tradition of graphic techniques with contemporary means of artistic expression.

A visual and bodily ecosystem

The exhibition aims to transcend the optical–spatial boundaries of conventional art. By combining printmaking with elements of animation and installation, the artist constructs a “visual ecosystem” in which the viewer’s gaze is no longer a passive receptor, but an active participant in the interpretative flow. This approach reflects the artist’s interest in the ways image, sign, and movement can generate multiple layers of meaning when placed in dialogue.

Although the emphasis remains primarily on the tradition of graphic art and the reflective dimension of the visual act, the elements of animation and installation introduce a particular dynamism into the exhibition space, mobilizing the viewer’s energy in a direct dialogue with the works.

A continuation

Points of View 2 represents a continuation and expansion of the earlier project Points of View, presented in September 2025 at the International Center for Contemporary Art – Baia Turcească, Octogon Gallery in Iași.

The initial exhibition proposed a visual journal in which the graphic sign became a metaphor for human perception and for the relationship between external reality and inner experience. Art critic Maria Bilașevschi described the project at the time as “a cartography of interior states through visual pulsations and speculative rhythms,” emphasizing the connection between printmaking, animation, and installation as forms of meditation on perception.

The artistic project Points of View foregrounded the role of the sign as non-text—an element that does not merely represent, but evokes mental and affective processes in its interaction with the viewer.

An art of introspection

Points of View 2 aligns with contemporary tendencies toward the exploration of visual hybridity, where the boundaries between tradition and innovation blur, giving rise to a complex aesthetic experience. Through this exhibition, Cezarina Caloian reiterates her commitment to an art practice that does not limit itself to sight alone, but engages the viewer’s full sensibility. The exhibition at the Ipotești Memorial is not merely a presentation of works, but a space for reflection on how we see, feel, and understand the world around us.

Notes on the artist

Cezarina Florina Caloian was born in Iași in 1981 and has developed a solid professional trajectory in the field of visual arts. A graduate of the Faculty of Visual Arts and Design in Iași, specializing in Graphics, and holder of a PhD in Visual Arts (2009), she is currently a habilitated associate professor in Graphics at the “George Enescu” National University of Arts in Iași. The exhibition Points of View 2 marks an important moment in her artistic and professional evolution, consolidating her ongoing exploration of perception within graphic art and media practices.

Cosmina Marcela OLTEAN

Photo credits - Ana Maria Micu & Cezarina Caloian

Lecții de umanitate de la un monstru

„My maker told his tale … And I will tell you mine.”
„Perhaps, I thought, this was the way of the world. It would hunt you and kill you just for being who you are.” — Frankenstein (2025)

Reinterpretarea poveștii lui „Frankenstein”, spusă altfel de Guillermo del Toro, pare a sublinia faptul că oamenii creează monștri dintotdeauna, că monstrul a fost mereu o creație umană și o reflexie a părților întunecate și ascunse de om. Poate cea mai importantă idee e aceea că adesea ai mai multe de învățat de la monstru, dacă ești deschis către versiunea lui, decât de la „cei buni”, care l-au creat; că monstrul e alcătuit din bucăți ce nu stau bine una lângă alta și prinde formă treptat prin judecată, respingere și forțarea unor limite.

„Poate, mi-am spus, asta e natura lumii: te va vâna și te va ucide doar pentru faptul că ești cine ești.”

Orice poveste care implică un monstru sau un personaj negativ e, totodată, o oglindă întoarsă spre noi. În acest nou film, povestea clasică a lui Mary Shelley prinde viață printr-o lentilă sensibilă și profundă.

Monstrul ca oglindă umană

Pentru Guillermo del Toro, monstrul nu este doar un aparat de groază – el e o oglindă întoarsă către oameni. În reinterpretarea sa, creatura lui Frankenstein (interpretată exemplar de Jacob Elordi) nu este un simplu monstru, ci un suflet rănit și reflexia unor nesiguranțe, greșeli și visuri.

„My maker told his tale … And I will tell you mine”. Aceasta nu este doar o replică, ci o declarație de autonomie morală – monstrul devine naratorul propriei suferințe.

Victor Frankenstein, așa cum îl portretizează Oscar Isaac, nu este doar un savant impulsiv, ci un artist egocentric, obsedat de putere, care nu înțelege pe deplin ce înseamnă să dai viață. Așadar, monstrul nu este doar o greșeală, ci produsul direct al judecății, al respingerii și al limitării pe care omul le impune creației sale – și, paradoxal, al propriei lumi interioare.

Poți învăța multe de la monstru

Del Toro ne provoacă să acceptăm ideea că, de multe ori, monstrul are mai multe lecții de oferit decât cei care îl prezintă drept greșeală sau amenințare. În acest Frankenstein, creatura nu este doar violentă sau brută: este filosofică, vulnerabilă, capabilă de dragoste și reflecție.

Prin suferința sa, el ne arată ce înseamnă abandonul, ce înseamnă să fii condamnat la izolare din cauza diferenței – și, totodată, câtă forță poate exista într-o ființă care încearcă să se definească mai presus de etichete.

În acest sens, del Toro sugerează că nu ar trebui să judecăm monștrii doar după chip sau temeri. Poate că uneori lecțiile cele mai profunde nu vin de la „binefăcători”, de la cei care cred că fac lumea mai „bună” prin control și ordine, ci de la cei pe care îi respingem — pentru că aceia reflectă consecințele propriilor noastre acțiuni.

Judecata, respingerea, construirea monstrului

Tema judecății și a excluderii este centrală în mai multe povești clasice, dar o întâlnim și peste tot în jur, chiar zilnic. Monstrul nu apare pur și simplu: el e rezultat al unui experiment, da, dar și al unei al unei izolări împinse de teamă. Prin ochii lui del Toro, respingerea nu este pasivă; ea modelează monstrul. Atunci când societatea refuză să vadă, când nu oferă compasiune sau dialog, monstrul nu rămâne stătător: se transformă, devine conștient de propria suferință și, în această conștiență, capătă o forță morală și existențială.

În acest context, del Toro pare să ne avertizeze: dacă nu ne tratăm unii pe alții cu demnitate și empatie, putem ajunge să creăm monștri. Iar acești monștri înseamnă vulnerabilități emoționale, traume neasumate — locuri în care nu vrem să ne uităm.

Monstrul în alte povești spuse de Guillermo del Toro

Dacă Frankenstein este declarația directă că omul își creează propriii monștri, restul filmografiei lui Guillermo del Toro este demonstrația atent construită a acestui adevăr. La el, monstrul nu apare niciodată din neant — el este orbit de abandon, de frică, de lăcomia celorlalți, de o lume care nu are loc pentru ceva diferit. Del Toro nu portretizează creaturi, ci consecințe.

În „The Shape of Water”, ființa acvatică nu este amenințare, ci sensibilitate pură. Monstrul nu e creat prin experimente, ci prin privirea celor care îl consideră obiect de laborator. Iar adevăratul monstru devine omul „normal”, respectabil, bine integrat social — cel care crede că i se cuvine puterea. Del Toro inversează axa morală: nu creatura trebuie salvată de lume, ci lumea de propria cruzime. Iubirea, acolo, nu este poveste romantică, ci o formă de vindecare.

În „Pan’s Labyrinth”, monstrul e o metaforă pentru regimul fascist, autoritatea rigidă care confundă ordinea cu violența. Acolo, monștrii se nasc din frică politică și din obediență. Lumea reală este mai înfricoșătoare decât cea fantastică, pentru că nu are imaginație, doar reguli. Copilul este cel care vede adevărul — iar monștrii devin, paradoxal, cei care oferă refugiu, nu amenințare.

Iar în “Crimson Peak”, monstrul este trecutul nedeclarat — trauma, rușinea, secretele care devin fantome. Nimic supranatural nu sperie mai tare decât ceea ce oamenii refuză să își asume. Del Toro pare să spună: fiecare monstru pe care nu îl înfrunți își cere la un moment dat tributul.

De aceea, Frankenstein nu este o abatere, ci o culminare. Del Toro revendică povestea pentru a ne aminti faptul că monstrul a fost întotdeauna un produs al omului, al nepăsării lui, al excesului său, al închiderii sale. Și că, pentru a-l distruge, omul trebuie mai întâi să-și înțeleagă responsabilitatea.

În universul lui del Toro, monștrii nu cer să fie iubiți — ci văzuți. Ascultați. Înțeleși. Ei sunt simptomele unei lumi care își ratează umanitatea. Iar când îi condamnăm, fără să ascultăm povestea lor, nu facem decât să repetăm greșeala creatorului: fugim de ceea ce am provocat.

Așa că poate cea mai tulburătoare idee care se desprinde de aici este că dacă nu recunoști niciodată posibilitatea de a fi fost „răul” din povestea altcuiva, e foarte probabil să fi contribuit, conștient sau nu, la crearea monstrului din viața lui.

Responsabilitatea morală și oglinda interioară

Dacă nu te-ai simțit niciodată un personaj negativ într-o poveste, dacă nu ai experimentat rolul celui „rău”, asta nu înseamnă neapărat că nu ai fost implicat în suferința altuia. Poate, fără să vrei, ai contribuit la crearea unui monstru. Prin indiferență, prin granițele pe care le impui altcuiva, prin judecată. Monstrul, în viziunea lui del Toro, este un produs al realității tale interioare — și apoi al lumii.

A recunoaște asta nu e ușor. Nu e un simplu exercițiu de empatie: e o provocare morală.

În Frankenstein lui Guillermo del Toro, monstrul nu este doar un simbol al groazei, ci un profet al sufletului uman — un mesager al rănilor noastre nespuse, al fragilităților pe care le ascundem. El ne învață că judecata și excluderea nu produc ordine, ci suferință; că, uneori, cele mai valoroase adevăruri vin din glasul celor pe care îi numim monștri.

Și poate, așa cum del Toro ne invită să-l ascultăm pe monstru, ar trebui și noi să învățăm să ascultăm: să nu mai construim prăpăstii, ci punți. Să nu respingem, ci să ne uităm la durerea celuilalt, și să ne recunoaștem, în el, pe noi înșine.

Cronică de Cosmina Marcela OLTEAN

Afiș, IMDb; Netflix

Descoperit într-o zi de 4 noiembrie: Mormântul lui Tutankhamon, „mormântul care a schimbat lumea”

La 4 noiembrie 1922, arheologul britanic Howard Carter făcea una dintre cele mai importante descoperiri arheologice ale secolului XX: mormântul faraonului Tutankhamon, ascuns în Valea Regilor. Această descoperire, care a marcat istoria Egiptului, a captivat încet întreaga lume.

Căutarea îndelungată a unui faraon pierdut

Timp de ani de zile, Howard Carter a cercetat deșerturile din Teba, convins că cel puțin un mormânt regal din dinastia a XVIII-a nu fusese încă descoperit. Expedițiile sale au fost finanțate de Lord Carnarvon, un aristocrat britanic pasionat de Egiptul antic.

Foto, National Geographic

Până în 1922, majoritatea experților credeau că Valea Regilor fusese complet explorată. Totuși, Carter a continuat să sape. Când un tânăr a descoperit din întâmplare o treaptă de piatră în timp ce explora printre dărâmături, echipa a început să dezgroape o scară care cobora adânc în stâncă. Ceea ce avea să fie găsit dedesubt urma să schimbe istoria.

Pe măsură ce Carter înainta, a descoperit o ușă cu sigiliile necropolei regale. La 26 noiembrie 1922, el a făcut o mică gaură în tencuială, a introdus o lumânare și s-a uitat înăuntru. Când Lord Carnarvon l-a întrebat dacă vede ceva, Carter a răspuns cu cuvintele care aveau să devină legendare: “Yes, wonderful things.” Dincolo de acea ușă se afla o lume neatinsă de peste 3.000 de ani.

Mormântul, cunoscut astăzi sub numele de KV62, era relativ mic comparativ cu alte morminte regale, dar uimitor prin bogăția și starea sa de conservare.

Spre deosebire de majoritatea mormintelor regale, care fuseseră jefuite în Antichitate, cel al lui Tutankhamon a fost găsit aproape intact, cu sigiliile originale neatinse.

Înăuntru se aflau peste 5.000 de obiecte: statui de aur, carete împodobite cu bijuterii, vase de alabastru, paturi ceremoniale în formă de animale sacre, instrumente muzicale, dar și hrană și vinuri destinate vieții de apoi.

Camera funerară principală conținea patru altare aurite, așezate unul în interiorul celuilalt – asemenea unor păpuși rusești. În centrul lor se aflau trei sicrie antropoide, dintre care cel mai interior era din aur masiv, conținând mumia lui Tutankhamon purtând celebra mască de aur.

Carter a descris prima vedere asupra antecamerei ca fiind „de parcă ar fi fost camera de recuzită a unei opere dintr-o civilizație dispărută”.

Arta din mormântul lui Tutankhamon: Splendoarea unei lumi sigilate

Descoperirea mormântului nu a scos la lumină doar comori regale, ci și o demonstrație excepțională de măiestrie artistică egipteană.

Fiecare obiect – de la cea mai mică amuletă la cele mai mari sanctuare aurite – a fost realizat cu o finețe și o simbolistică profundă, exprimând credința egiptenilor că arta era o punte între viață și eternitate.

Masca de aur – portretul unei divinități

Cel mai celebru artefact din lume, masca mortuară a lui Tutankhamon, reprezintă apogeul artei orfevreriei egiptene.

Masca de peste 10 kilograme a fost realizată din aur solid și incrustată cu lapis lazuli, obsidian, turcoaz și sticlă colorată. Redă chipul tânărului faraon în mod idealizat, exprimând calm și perfecțiune divină. Coiful dungat și barba falsă îl asociază cu Osiris, zeul lumii de dincolo.

Pe spatele măștii apare gravată o vrajă din Cartea Morților, menită să-i protejeze spiritul. Istoricul Nicholas Reeves a descris-o drept „cea mai perfectă îmbinare dintre artă și credință realizată vreodată în Egiptul antic”.

Cofretele funerare – o trilogie de aur

În interiorul altarelor aurite se aflau trei sicrie antropoide, fiecare simbolizând o trecere spirituală.

Primele două erau din lemn aurit și împodobite cu pietre semiprețioase, iar cel din centru era din aur masiv, cântărind peste 100 de kilograme. Decorul cu zei protectori, aripi aurite și texte hieroglifice transforma fiecare sicriu într-o rugăciune sculptată pentru renaștere.

Mobilier, carete și viața cotidiană în eternitate

Printre comori se aflau scaune, tronuri, lăzi și carete, fiecare combinând utilitatea cu rafinamentul artistic. Tronul de aur îl arată pe Tutankhamon alături de soția sa, Ankhesenamon, într-o scenă tandră sub razele discului solar Aten. Această reprezentare combină realismul moștenit din perioada Amarna cu formele tradiționale tebane.

Caretele, folosite atât ceremonial, cât și la vânătoare, erau decorate cu foiță de aur și motive regale. Aceste obiecte reflectă convingerea egipteană că frumusețea și funcționalitatea trebuiau să însoțească regele și dincolo de moarte.

Sculpturi și zei protectori

La intrarea în camera funerară stăteau două statui negre, în mărime naturală, ale lui Tutankhamon, ținând bastoane. Culoarea lor neagră simboliza pământul fertil al Nilului și renașterea.

Alături, statui mai mici ale zeilor Anubis, Isis, Nephthys și Ptah erau realizate din lemn aurit și faianță, păstrând echilibrul proporțiilor perfecte ale artei sacre egiptene.

Mumia lui Tutankhamon era împodobită cu peste 140 de bijuterii – coliere, inele, brățări și pectorali – fiecare având o funcție magică: scarabeele simbolizau renașterea, ankh-ul reprezenta viața, ochiul lui Horus oferea protecție. Arta și credința se contopeau în aceste obiecte, fiecare piatră având un rol spiritual precis.

Moștenirea artistică

Obiectele descoperite în mormânt au influențat profund estetica secolului XX, inspirând mișcarea Art Deco din anii 1920. Simbolurile egiptene – scarabeii, soarele înaripat, liniile geometrice aurii – au devenit motive moderne de eleganță. Dar dincolo de influență, aceste opere rămân dovezi ale convingerii egiptene că arta era însăși forma vizibilă a eternității.

Moștenirea „regelui copil”

Tutankhamon a domnit doar aproximativ zece ani și a murit tânăr, la circa 18 ani (în jurul anului 1323 î.Hr.), dar este poate cel mai cunoscut faraon datorită completitudinii mormântului său.

Descoperirea a oferit istoricilor o imagine unică asupra religiei, artei și vieții de curte din Egiptul antic.

„Blestemul faraonilor” – între mit și realitate

După deschiderea mormântului, presa occidentală a lansat legenda unui „blestem al faraonilor” care ar fi lovit pe cei ce tulbură somnul regilor.

Moartea bruscă a lui Lord Carnarvon în 1923, în urma unei infecții, a alimentat zvonurile. Totuși, niciun text din mormânt nu conținea vreo amenințare, iar majoritatea echipei lui Carter a trăit mult timp. Mitul blestemului rămâne o creație modernă, nu o realitate antică.

Un secol de cercetări

Carter și echipa sa au lucrat peste zece ani pentru a fotografia, documenta și conserva toate artefactele. Metodele lor au devenit modele pentru arheologia modernă. Astăzi, cele mai multe obiecte se află în marele muzeu egiptean din Giza, unde cercetările continuă cu tehnologii de ultimă generație, aducând noi informații despre viața și moartea tânărului faraon.

Descoperirea mormântului lui Tutankhamon – „mormântul care a schimbat lumea” – a reaprins fascinația globală pentru Egiptul antic, a revoluționat arheologia și a inspirat generații de artiști și istorici.

Prin perseverența lui Carter și prin geniul artizanilor egipteni, vocea fragilă a unui faraon adolescent – amuțită timp de milenii – a renăscut, șoptind din aur și tăcere, din inima Văii Regilor.

Ca orice eveniment istoric major, dar și ca o descoperire de excepție, viața faraomului și decoperirea mormântului său au fost redate și în câteva ecranizări – filme, seriale și documentare dintre care amintesc:

„Tut” (miniserie, 2015) — prezintă în trei episoade dramatizarea scurtei domnii a faraonului.

„Tutankhamun” (serial TV, 2016) — urmăreşte cercetările arheologului Howard Carter pentru mormânt.

„The Curse of King Tut’s Tomb” (film TV, 2006) — combină aventura şi elemente fictive inspirate de descoperirea mormântului.

„Tutankhamun: The Last Exhibition” (documentar, 2021) — documentează istoria descoperirii mormântului şi expoziţia itinerantă a comorilor.

„Tutankhamun: The Truth Uncovered” (documentar, 2014) — investigaţie ştiinţifică privind moartea şi mumificarea lui Tutankhamun.

Cosmina Marcela OLTEAN

 

Surse:

National Geographic – „How Howard Carter Discovered King Tut’s Golden Tomb”

Britannica – „Howard Carter” și „Tutankhamun”

Smithsonian Magazine – „The Discovery of King Tut’s Tomb”

World History Encyclopedia – „Wonderful Things: Howard Carter’s Discovery of Tutankhamun”

Euronews – „The Tomb That Changed the World: 100 Years On”

Scientific American – „King Tut Mysteries Endure 100 Years After Discovery”

The Metropolitan Museum of Art & British Museum – arhive de artă egipteană

Simțul de observație ca atribut esențial al artistului

De-a lungul timpului, s-a pus adesea accent pe diferențele care separă artiștii: nivelul de pregătire și educație artistică, contextul socio-cultural în care s-au format, gradul de rafinare tehnică sau complexitatea conceptuală a practicii lor. Aceste diferențe sunt reale și vizibile în modul în care fiecare artist își construiește limbajul estetic, temele de interes sau relația cu publicul. Cu toate acestea, dincolo de aceste variabile, există o trăsătură fundamentală care pare să îi unească: un simț de observație acut, o capacitate de percepție care depășește analiza superficială a realității imediate.

Acest tip de observație nu se reduce la o simplă atenție la detaliu, ci implică o formă complexă de receptivitate psihologică și socială, un mod de a „citi” comportamente, situații sau medii printr-o combinație subtilă între intuiție și analiză. Mulți artiști manifestă o capacitate de a sesiza nu doar aspectele evidente ale unei situații, ci și tensiuni latente, contradicții ascunse sau emoții și gânduri nerostite care traversează spațiile sociale. În acest sens, rolul artistului se apropie uneori de cel al psihologului sau al detectivului: nu pentru a judeca, ci pentru a înțelege și a dezvălui mecanismele invizibile care structurează realitatea.

Această capacitate de observație se reflectă direct în practicile artistice. Fie că este vorba despre reprezentare figurativă, instalație conceptuală, performance sau demersuri documentare, numeroși artiști își construiesc lucrările pornind de la observații subtile asupra lumii înconjurătoare. Ei nu se mulțumesc cu aparențele, ci caută sensuri profunde, straturi ascunse de semnificație, aspecte pe care privitorul obișnuit le trece cu vederea. În acest fel, arta devine un instrument de revelare a adevărului — uneori inconfortabil, alteori poetic.

Această hiperluciditate poate explica, într-o anumită măsură, de ce mulți artiști aleg sau ajung să aibă cercuri relaționale restrânse. O sensibilitate accentuată față de comportamentele umane și față de autenticitate face dificilă acceptarea convențiilor sociale artificiale și adesea forțate. Nu este vorba despre misantropie, ci despre o formă de intoleranță față de disonanța dintre aparență și esență. În preajma falsității, artistul resimte o tensiune care nu poate fi ignorată, iar distanțarea devine, de multe ori, o formă de protecție și de fidelitate față de adevărul interior.

În contrast cu această capacitate subtilă de percepție, societatea a întreținut frecvent o imagine stereotipă a artistului ca ființă „cu capul în nori”, detașată de realitate, absorbită exclusiv în propria lume interioară și incapabilă să vadă dincolo de granițele acesteia. Această judecată superficială ignoră însă nucleul sensibilității artistice: abilitatea de a observa și analiza în profunzime mediul înconjurător. Lumea interioară a artistului nu este o formă de izolare, ci un spațiu de procesare intensă a realității. Aceasta funcționează ca un laborator în care impresiile, observațiile și tensiunile sociale sunt filtrate, reinterpretate și transformate în reprezentări vizuale. Departe de a fi absenți, artiștii sunt, în multe cazuri, printre cei mai atenți martori ai realității — doar că modul lor de a înregistra și exprima această realitate nu urmează tiparele convenționale ale discursului cotidian.

Așadar, indiferent de diferențele de parcurs, stil sau formare, artiștii împărtășesc o capacitate rară de observație și interpretare a realității. Aceasta nu este doar un instrument profesional, ci o condiție existențială care le modelează atât practica artistică, cât și modul în care se raportează la lume.

Text și desene, Cosmina Marcela OLTEAN

1 – „In between”, ilustrație

2 – „Gaze”, desen editat digital

Incursiune în lumea pictată a lui David Croitor

 

“Toamna, atunci când melancolia și tristețea par a pune stăpânire peste toate, găsesc forme de bucurie stranii chiar în miezul acestei aparente prăbușiri a vieții însăși...”

David Croitor este un pictor independent, în mare parte autodidact, cunoscut și apreciat pentru lucrările sale figurative și pentru legătura profundă cu natura, satul și peisajele românești. A urmat Facultatea de Geologie din București, dar și cursuri de pictură și desen alături de artiștii Dimitrie Loghin la Suceava și Aurel Aniței la București, dezvoltându-și propriul stil, caracterizat de o paletă cromatică bogată și de o abordare introspectivă.

Expozițiile personale, desfășurate atât în România, la Suceava, Vatra Dornei, Iași, Bistrița, cât și internațional, în Danemarca și Luxembourg, includ teme precum peisajul Bucovinei, amintirile copilăriei și stările interioare, transmise printr-o tehnică rafinată de ulei pe pânză de in. Lucrările sale se află în colecții private din întreaga lume, iar activitatea sa a fost recunoscută prin premii importante, printre care Premiul pentru artă al Asociației Artiștilor și Scriitorilor din Țara Dornelor și Premiul „Pictorul Anului” al Consiliului Județean Suceava.

Arta lui David Croitor surprinde esența locului și a experienței personale, invitând privitorul să reflecteze și să regăsească propria memorie afectivă, iar expoziția sa recentă „Simplu” este o expresie a acestei căutări a esenței prin simplitate și autenticitate.

Am avut bucuria de a afla mai multe despre parcursul pictorului, despre viziunea sa asupra artei și a propriei misiuni.

Cosmina M. Oltean: Întâi de toate, vă mulțumesc pentru deschidere și amabilitate. Vă propun să începem cu câteva note biografice și aspecte din parcursul dumneavoastră artistic.

David Croitor: M-am născut la 27 martie 1958 în Suceava. Copilăria mi-am petrecut-o la Liteni-Moara, un sat răzlețit printre dealuri, străbătut pe mijloc de Humoria și Șomuzul mic, două păraie șerpuitoare și firave. Școala, până în clasa a opta, am făcut-o tot în Liteni, apoi după terminarea cursurilor primare am plecat la un liceu din Suceava, liceu cu profil tehnic spre care nu aveam nicio chemare, însă părinții au decis că pentru mine acesta-i viitorul, să devin muncitor pe o mașină de așchiat metale. Spre sfârșitul liceului, în urma vizionării unei expoziții de la galeria de artă din Suceava, unde acum este un restaurant falimentar, am decis să-l vizitez pe autorul acesteia, pictorul Dimitrie Loghin. L-am căutat acasă, după adresa scrisă pe un pliant luat din expoziție, iar acesta m-a primit cu amabilitate. Timp de câteva ședințe mi-a trasat câteva direcții în care aș putea să mă dezvolt în ceea ce voiam să fac: pictura. Nu am studiat mult cu domnia sa, însă ceea ce a fost esențial s-a petrecut și anume, m-a încurajat să merg pe acest drum cu orice preț spunându-mi franc: „este o vână puternică pe care trebuie s-o exploatezi”. L-am crezut pe cuvânt și am procedat ca atare, adică m-am apucat de studiu după cărți, albume și, evident, după natură.

Cosmina: Cum a început povestea cu pictura? A existat un moment declanșator, o întâlnire sau o emoție care v-a făcut să alegeți acest drum al artei?

D.C.: Am mai dezvoltat acest subiect într-una din cele două cărți pe care le-am scris, însă pentru cititorii publicației de față, voi relua povestea pe scurt. Așadar, întorcându-mă în copilărie, mi-aduc aminte că primul impuls spre a desena a fost acela când, copil fiind, mergând deja spre șase ani, într-o iarnă năpraznică, un om din sat a venit pe la noi cu treabă. După ce a stat de vorbă cu tata, ne-a întrebat pe mine și pe una dintre surori, dacă suntem cuminți, dacă ascultăm de părinți și mai ales dacă nu coborâm de pe cuptorul cald pe dușumeaua rece din lut galben acoperită ici colo cu câte un țolișor (covoraș) țărănesc țesut de bunica la stative. Mama, dar și bunica, nu ne lăsau pe jos fiindcă era frig și răceam foarte ușor, de aceea trebuia, cât era ziua de lungă, să stăm acolo, sus pe cuptor, unde nu prea aveam ce face, decât să privim pe fereastră cum cad fulgii de nea. Îmi plăcea această cădere necontenită a zăpezii, nu știu de ce și nici nu mă întrebam...

Omul despre care am amintit, pentru că i-am promis că o să fim cuminți, a mai venit o dată la noi peste câteva zile și ne-a adus două cărți, una dintre ele fiind „Ursul păcălit de vulpe” de Ion Creangă. Nu auzisem nici de poveste și cu atât mai puțin de autor, însă nu era o problemă, singurul lucru care mi-a stârnit interesul a fost imaginea de pe copertă, un urs cu coada în apă. Instinctiv mi-a venit să-l desenez, astfel că am luat o hârtie de pe perete, am întors-o cu partea albă spre mine și cu un cărbune din sobă am desenat ursul. Dacă a ieșit bine sau nu, nu știu, însă tata când l-a văzut i-a spus mamei că am talent. Ce-o fi ăla talent, habar nu aveam, dar simțeam că e ceva de bine. Mama, după ce a privit desenul mi-a spus: „Duducă, (așa îmi zicea ea) tu o să te faci pictor când o să fii mare”. Acela a fost momentul în care mi-am zis că da, asta este, voi fi pictor, fară să conștientizez ce înseamnă asta, dar dacă așa mi-a zis mama, atunci e clar, așa o să fie!

Toamna revine constant în lucrările dvs., într-o varietate de nuanțe și lumini. Ce înseamnă acest anotimp și ce vă inspiră cel mai mult din el?

D.C.: Încă din copilărie mi-a plăcut toamna, așa, fără vreun motiv anume, pur și simplu îmi plăceau culorile ei, dar mai ales, iubeam liniștea aceea care se așternea peste sat după o vară tumultoasă în care toți oamenii alergaseră fără oprire de dimineață până seara la lucrul câmpului. Îmi plăcea de asemenea că toamna serile coborau mai devreme, iar la noi în casa veneau vecini sau oameni mai de departe, fiind în trecere, oameni care se așezau pe laiță sau pe scaune în jurul sobei care duduia și pe plita căreia se frigeau sâmburi de bostan, și povesteau câte și mai câte, întâmplări de prin lume, întâmplări în miezul cărora, involuntar, pătrundeam cu toată ființa, întâmplări pe care le trăiam la cote înalte odată cu derularea poveștii.

Revenind în cotidian, în pictura mea, nu atât culorile toamnei mă interesează, cât pustiul ei, amintirea, cețurile nesfârșite care se așterneau pe lunca Șomuzului, brumele argintii și mai ales plecarea păsărilor în care vedeam că trecerea prin timp, prin viață, este o realitate pe cât de neînțeleasă pentru mine, copil fiind, pe atât de palpabilă, lucru de care începusem să țin cont, în sensul că timpul nu-mi aparține, că el curge ireversibil și că rămânând tot mai puțin trebuie să-l prețuiesc tot mai mult, făcând ceea ce am de făcut ca trecător vremelnic ce sunt. Asta fac și acum, mă iau de guler cu mine însumi, mă iau la ceartă cu timpul, o ceartă absurdă desigur, încercând să-l îmblânzesc, crezând că-l pot țintui pe pânzele mele, oprindu-l cel puțin pentru o clipă. E o iluzie, evident, dar o iluzie dulce de care nu mă pot lipsi...

Cum vi s-a format limbajul vizual? Putem vorbi puțin despre tehnica și procesul prin care ajungeți la armonia aceea subtilă dintre culoare și emoție?

D.C.: Am înțeles târziu că pentru a exprima ceva am nevoie de un limbaj adecvat. Limbajul artistic, comun, dar și cel personal, este modul prin care toate trăirile interiore ale pictorului, în cazul de față, pot fi scoase la lumină, convertite în emoții și așezate pe pânză. Privind o lucrare, identific omul, artistul, acesta este crezul meu. Nu cred în arta fără mesaj. Sau poate că nu o înțeleg, mă rog...

Am învățat să privesc lumea într-un fel aparte, pătrunzând în interiorul ei, identificându-mă cu ea, căutând cu ardoare frumosul și binele, chiar în lucruri aparent contrare acestui demers. De pildă, toamna, atunci când melancolia și tristețea par a pune stăpânire peste toate, găsesc forme de bucurie stranii chiar în miezul acestei aparente prăbușiri a vieții însăși. Pentru mine tristețea este o formă de poezie și nimic mai mult, de aceea, da, sună ciudat, caut tristețea și chiar mi-o cultiv, încercând să extrag din interiorul ei forme de frumusețe latentă și subtilă.

 

Care e definiția pe care o dați artei?

D.C.: Arta, sub toate aspectele ei, fie muzică, pictură, literatură, în această ordine, înseamnă pentru mine, în mare, o formă de exprimare și comunicare a ceva ce nu este la îndemâna tuturor. A fi artist nu-i un lucru care să te situeze deasupra celorlalți, nicidecum, dimpotrivă, un artist este căutătorul frumosului și binelui (repet) în locuri greu accesibile, locuri uneori insalubre spiritual, cum este de pildă viața cu toate ale ei, locuri în care altcineva, care vede doar la suprafață, nu ar căuta. Dar artistul se bagă, pătrunde în miezul lucrurilor știind bine, ghidându-se, instinctiv de cele mai multe ori, că va găsi ceva, iar când găsește scoate la lumină și arată lumii. Cam asta este definiția artei din punctul meu de vedere: aducerea la suprafață și la zi a ceea ce este frumos, acel frumos după care lumea, fără să-și dea seama, tânjește de când se știe. Artistul cunoaște locurile, nu caută la întâmplare, ci se duce țintit spre lumina ascunsă chiar în mijlocul întunericului, o extrage, uneori cu eforturi disperate și o pune la îndemăna celorlați, împărțind astfel bucuria găsirii până ce aceasta, bucuria în sine, se înmulțește.

Privind lucrările dvs., avem senzația că peisajul devine o meditație despre timp și fragilitate. Cum se reflectă propria viziune asupra naturii și a trecerii în pictură?

D.C.: Tema aceasta a trecerii ireversibile, din păcate, a singurătății intime în care se află omul în cea mai mare parte a viețuirii lui doar cu el însuși, m-a preocupat încă din copilărie. Nu erau preocupări filozofice, nici nu știam că există așa ceva, erau doar niște întrebări pe care mi le puneam și la care nu găseam răspuns. Chiar dacă bătrânețea sau moartea mi se păreau lucruri extrem de îndepărtate, uneori, în momente mai aparte, cum ar fi de pildă în serile blânde de toamnă, atunci când soarele asfințea, iar pe cerul azuriu-violet, cârduri de cocori fâlfăind din aripi, tulburând liniștea stranie, pierzându-se în zare, mă întrebam naiv: ce este omul, de ce am venit eu pe lume, ce caut aici, cine m-a adus, și mai ales care va fi destinul meu în această teribilă trecere?

Evident că răspunsurile întârziau sau nu veneau niciodată, și cu toate acestea continuam să-mi pun aceleași întrebări. Dar într-o zi, asta mult mai târziu, când am priceput cum stau lucrurile cu mersul vieții pe pământ, m-am împăcat cu mine însumi, asumându-mi soarta, totodată înțelegând, că vreau sau nu, am un rost, am ceva de făcut și de lăsat moștenire. Așa s-a făcut că, încet-încet, dispunând de mijloacele pe care mi le-a dat Dumnezeu, adică îndemânarea de a exprima inexprimabilul, am început să comunic cu ceilalți prin imagine, prin linie și culoare, arătând celor curioși sau interesați, că dincolo de zbaterea aceasta inutilă pentru a aduna cât mai mult, mai există și un sector al sufletului care are niște nevoi primare și anume nevoia de frumos, de liniște, de bine, de echilbru... Fericirea este atunci când sufletul este plin de lumină.

Care au fost artiștii sau mentorii care v-au influențat parcursul? Există fiuri sau întâlniri care au modelat felul în care vedeți lumea și arta?

D.C.: Așa cum am amintit deja, primul meu îndrumător a fost, chiar dacă pentru o periodă scurtă, pictorul sucevean Dimitrie Loghin. Dânsul a fost cel care mi-a dat primul impuls. A contat enorm acest lucru. Mai târziu, fiind deja în București, l-am avut ca profesor la școala populară de artă pe artistul Aurel Aniței. Acesta, după câteva luni în care a văzut dacă am sau nu potențial, concluzionând în cele din urmă că aș avea, m-a sfătuit să continui să desenez, iar după ce voi considera că stăpânesc cât de cât tehnica desenului, să trec la culoare. Am ascultat cu sfințenie aceste sfaturi și m-am conformat, astfel că în fiecare zi desenam, în general după natură sau după imagini pe care mi le schițam sumar sau le fotografiam, căci aveam încă din 1980 un aparat foto Smena. Un an întreg am urmat cursurile școlii populare de artă, după care am întrerupt totul, asta dim motive subiective, în sensul că încă lucram ca strungar la o întreprindere oarecare, în trei schimburi, ceea ce era foarte obositor, aproape epuizant, chiar dacă eram tânăr și rezistent, obișnuit cu probleme de tot felul.

În 1983 am devenit student la Universitatea din București, la Geologie, prilej cu care statutul meu, cel puțin în ochii mei, a devenit altul, ocazie cu care am început să vizitez expozițiile din galeriile de artă bucureștene, apoi Muzeul de Artă, unde stăteam ore în șir în fața lucrărilor de pe simeze, analizând, atât cât puteam, tușa fiecărui atist, subiectele abordate, dar și materialele suport pe care a fost aplicată culoarea, de aceea nu de puține ori eram atenționat de către supraveghetori atunci când mă vedeau că îndepărtez o lucrare ca să pot privi în spate, să văd sașiul, pânza...

Chiar dacă facultatea pe care am urmat-o a durat cinci ani, la zi, n-am încetat o clipă să pictez și să cred în destinul meu, acela de pictor și nu de inginer geolog, nu degeaba am afirmat și afirm în continuare că principala mea preocupare a fost pictura, facultatea făcând-o în timpul liber. După absolvire, doi ani am lucrat ca geolog, apoi am renunțat la tot, plătind un preț greu, suportând umilințe extreme, numai ca să-mi pot urma vocația, cum bine mi-a spus în timpul susținerii examenului de licență Emil Constantinescu, care mi-a fost profesor: „urmează-ți vocația, lasă că de geologie are cine se ocupa!”. Și asta am făcut, nu numai pentru că mi-a spus-o profesorul, ci pentru că asta simțeam, cu asta se identifica rostul meu.

În urmă cu doi ani am primit de la cineva, tot pictor, jurnalele lui Corneliu Baba, patru volume. Le-am citit de două ori cu patimă, lucru care a dus la schimbarea paradigmei în ceea ce privește pictura, nu numai a mea, ci în general. Am învățat de la Maestru că Pictura te vrea doar pentru ea, ori i te dăruiești total, ori te lași. Eu am ales, dar asta demult, să mă dărui ei, cu toate riscurile aferente.

 

Ce ați dori să descopere — sau să simtă — un privitor atunci când se oprește în fața unui peisaj de-al tău?

D.C.: Atunci când un privitor se oprește în fața unei lucrări de ale mele simt un fel de bucurie inefabilă, e ca și cum cineva drag mi-ar fi intrat în casă aducandu-mi un buchet mare de crizanteme. Ce aș dori să simtă? Ceea ce am simțit și eu. Uneori lucrul acesta chiar se întâmplă, adică am întâlnit oameni care după ce s-au plimbat prin peisajele mele, au înțeles că lumea mea este și lumea lor, casa mea este și a lor, familia mea este și a lor, ori bucurie mai mare nu există pentru mine.

Atunci când expun, nu eu vreau să ies în evidență, chiar îmi repugnă acest aspect, ci lumea pe care am creat-o, deși creator este numai Dumnezeu, lume în care oricine este binevenit. Lucrez pentru mine, aceasta fiind o necesitate a sufletului meu, dar lucrez și pentru alții, dăruind cu bucurie ceea ce și mie mi-a fost dat, findcă nimic din ceea ce am nu-i al meu, totul este primit în dar de la bunul Dumnezeu. Așadar, dau și eu mai departe, în virtutea faptului că „dar din dar se face rai”.

 

Un interviu de Cosmina Marcela OLTEAN

Fotografii, arhiva artistului