Între autenticitate și uniformizare: Fenomenul „omului-orchestră”

Conceptul de „om-orchestră” devine tot mai relevant în societatea contemporană, în care flexibilitatea, adaptabilitatea și capacitatea de a jongla cu multiple abilități sunt adesea privite drept atuuri. Traversăm o perioadă în care suntem împinși să devenim multidisciplinari, să acumulăm competențe din arii conexe ori complet diferite de domeniul nostru de bază. Dacă în trecut specializarea era importantă, astăzi pare că valoarea este măsurată prin cât de multe lucruri poți face de unul singur.

Ilustrație, Vitaliy Gonikman (People & Paintings Gallery) – “One Man Orchestra”

Acest gând a revenit în mintea mea de nenumărate ori, în contexte diferite, iar într-un astfel de moment mi-am amintit și de un desen semnat de Vitaliy Gonikman, care surprinde cu finețe esența acestui fenomen: un om încărcat de instrumente, aparent versatil, dar prins într-o rețea complicată care îl limitează în loc să îl elibereze.

Avantaj sau capcană?

Desigur, polivalența are nenumărate avantaje, asigurând adaptabilitate într-o piață a muncii în continuă transformare, stimulând creativitatea prin contactul cu domenii diverse și posibila independență la care visăm adesea. Astfel, nu mai ești mereu nevoit să depinzi de alții pentru sarcini variate. Mai mult, intersectarea ideilor din zone diferite favorizează inovația și gândirea originală.

Totuși, nu putem ignora nici capcanele: superficialitatea, suprasaturarea informațională, suprasolicitarea psihică și, mai ales, lipsa unei valori reale a muncii pe care o prestezi sunt consecințe frecvente. Când încerci să te pricepi la toate, riști să nu excelezi în nimic — iar în realitate, aceasta nu este doar o posibilitate, ci o certitudine. Presiunea constantă de a fi „la zi” în mai multe domenii conduce inevitabil la epuizare, demotivare și, în final, la afectarea sănătății.

Într-o societate care continuă să aprecieze specialiștii — chiar dacă nu îi sprijină suficient pentru a atinge acest statut — cei mai mulți dintre noi sfârșim prin a deveni oameni-orchestră: generaliști ușor de înlocuit.

Un om translucid

Omul-orchestră este adesea un personaj fad, translucid, vizibil doar în momentele în care este util. Pentru a rămâne relevant, el poartă mereu după sine instrumente tot mai numeroase și mai grele — unele care nu îl reprezintă și care nu înseamnă nimic pentru el. Așa se nasc oameni tot mai tăcuți, mai triști, cu o lumină interioară care se stinge treptat. Iar atunci când acea lumină dispare, ești lăsat în urmă, apoi înlocuit, la propriu sau prin metode tacite.

Există, desigur, și oameni-orchestră care îmbrățișează acest rol cu resemnare sau chiar cu bucurie. Pentru ei, polivalența nu este o povară, ci un scop în sine: trăiesc pentru a rezolva probleme pentru alții, chiar dacă nu se identifică întotdeauna cu ceea ce fac.

Suntem condamnați să fim oameni-orchestră?

Pe scurt, cel mai probabil da. În era digitală, presiunea — sau dorința — de a învăța mereu ceva nou este inevitabilă. Totuși, cheia constă în găsirea unui echilibru între polivalență și specializare. Ideal ar fi să construim o bază solidă într-un domeniu principal și să adăugăm abilități complementare care să ne facă mai adaptabili, fără să ne transformăm în persoane „bune la toate”, dar cu valoare redusă în profunzime.

Dincolo de competențe: sensul formării noastre

Ne formăm și ne desăvârșim nu doar pentru noi înșine, ci pentru a fi în slujba celorlalți, pentru a dărui prin ceea ce facem. Dacă totul se reduce la tine însuți, devii inutil pentru societate.

Oricât ai ști, oricât ai putea sau ai fi, nu va fi niciodată suficient. Mai multă greutate vor avea întotdeauna lucrurile pe care nu le cunoști sau pe care ceilalți cred că nu le poți face. Nu binele pe care îl faci va fi cel mai vizibil, ci greșelile — ele sunt primele observate și niciodată trecute cu vederea.

Cosmina Marcela OLTEAN

Desenul ca act de prezență și meditație

Mereu am avut o preferință pentru linia cu caracter organic și ritmic, pentru linii fine, radiale, care se ramifică fluid, aproape ca în structurile vii. Aceste reprezentări pot fi interpretate ca reprezentări simbolice ale energiei, expansiunii sau echilibrului.

Liniile trasate manual, cu imperfecțiuni și variații, e un fapt ce poate fi văzut ca un gest meditativ, repetitiv sau ca un proces care urmărește nu un rezultat final „perfect”, ci care pune accent pe trăirea din timpul desenului și pe efectul terapeutic al unei descărcări de energie.

Acest tip de desen nu își propune să reprezinte forme recognoscibile, ci să surprindă un proces — o curgere a liniei care se dezvoltă gradual și intuitiv. Astfel, liniile se adună în structuri radiale, deopotrivă controlate și imprevizibile.

Prin repetiție și variație subtilă, desenul devine o formă de meditație activă: fiecare gest este atent și nu rigid; fiecare linie își găsește locul în ansamblu fără a fi planificată în totalitate. Imperfecțiunile — densități diferite ori suprapuneri — nu sunt corectate, ci integrate, devenind parte a expresiei și accentuând caracterul procesual și organic al lucrărilor.

Această practică pune accentul pe timpul petrecut în actul desenului și pe prezența mentală a autorului, nu pe atingerea unei imagini ideale. Rezultatul final capătă astfel o calitate organică, asemănătoare formelor naturale sau proceselor de creștere din natură, dar fără a fi o reprezentare directă a acestora.

Aici, desenul funcționează ca o urmă a unei stări, ca o hartă a unui moment meditativ, în care controlul și hazardul coabitează.

Practica artistică prezentă explorează desenul ca proces meditativ și gestual, mai degrabă decât ca mijloc de reprezentare mimetică. Fiecare desen este rezultatul unui parcurs temporal atent, în care desenatorul se angajează într-un act concentrat.

Prin această metodă, desenul nu funcționează ca ilustrare a unei idei prestabilite, ci ca urmă a unei stări și a unei dinamici gestuale. Abordarea se înscrie într-o tradiție contemporană care valorizează procesul artistic ca formă de cunoaștere / autocunoaștere și pune în discuție raportul dintre control și indeterminare, dintre intenție și emergență.

 
Astfel, lucrările propun o experiență contemplativă atât pentru artist, cât și pentru privitor, invitând la o lectură a desenului ca spațiu de întâlnire între gest, timp și formă. Totodată acesta e un îndemn la ancorare în “acum”.

Text și desene,

Cosmina Marcela OLTEAN

Portret de artist: Ioana Palamar - Memorie, identitate, introspecție

Ioana Palamar (n. 1989, Rădăuți) este artist vizual și asistent universitar la Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași, în cadrul specializării Pictură. A absolvit licența, masteratul și doctoratul la aceeași instituție, iar dincolo de activitatea pedagogică, este o prezență activă pe scena artistică națională și internațională.

În timpul formării sale a beneficiat de burse Erasmus la Universidad del País Vasco din Bilbao (2011–2013) și la Alanus Hochschule für Kunst und Gesellschaft din Bonn (2015). Ulterior, a participat la rezidențe artistice în Germania (Alte Schule Hohenstein, Nürnberg), Belgia (Glo’Art, Lanaken), Slovenia (Festivalul ART STAYS, Ptuj) și Maroc (Da Slimane, Marrakech). Activitatea sa a fost recunoscută prin premii și distincții, precum Bursa „Dan Hatmanu” – UAP Iași (2020), medalia de argint Euroinvent (2019) sau premii la competiții și expoziții din Italia și Germania.

În expoziții precum „Crâmpeie de suflet” (2013), Ioana explora tema ochiului ca spațiu al introspecției; în „Anestezie” (Galeria DANA, 2021), prin autoportrete și fragmente faciale, analiza trecerea prin etapele vieții și suspensia timpului; „DUNKELHEIT” (2023) și „Nexuri” (2023) au adus în fața publicului o viziune intens emoțională, în care figurativul și abstractul se împletesc pentru a construi o atmosferă imersivă.

Stilul Ioanei Palamar se definește printr-o austeritate cromatică și prin reprezentarea fragmentară a chipului și a corpului, transformate în metafore ale memoriei și identității. Arta sa se hrănește din amintirile copilăriei și adolescenței, convertite în imagini care transmit fragilitate și rezistență deopotrivă. Criticii au remarcat în lucrările sale liniștea aparentă, suspendarea timpului și tensiunea dintre efemer și etern.

Pentru artistă, actul creativ este mai mult decât expresie vizuală: este o formă de existență și de respirație. „Și un peisaj poate fi la fel de bine un autoportret, pentru că reflectă felul meu de a fi, de a concepe arta, de a exista prin ea şi prin urmare de a respira”, sublinia Ioana Palamar. Această perspectivă relevă dimensiunea profund subiectivă a operei sale, unde autoportretul nu este doar chipul propriu, ci orice formă vizuală ce devine reflex al interiorității.

“Conceptul lucrărilor mele se întrețese în priviri, în tăceri, în chipuri ce se interiorizează tăcut în umbrele inconștientului, unde se înalță străpungând criptata boltă cerească a unui eu necunoscut încă. Mâna-mi caută rătăcitor urmele a două trupuri care se conturează discret la umbra unui ochi circumscris într-o infinitate de alți ochi ascunși în epiderma sufletului unor timpuri trecute.

Deschid o ușă, apoi o alta și o alta și tot așa, la infinit, într-o eternă căutare a eurilor... Un (ne-) chip reprivește gânditor dincolo de fereastra cerului fără anotimp, contopindu-se cu firul de iarbă ce se înalță smerit sau cu vreo extensie a nostalgiei care mă tot bântuie de câțiva ani încoace... Acum melancolia-mi stratificată se îngălbenește, se coace și cade, pe neașteptate, asemeni unui fruct răscopt, dezbrăcându-mi ochiul și lăsându-l Gol în întunecimea Luminii.”

În esență, Ioana Palamar este o artistă a introspecției și a memoriei, care transformă fragmentele și tăcerea picturală în spații de reflecție și reconectare cu sinele, invitând privitorul la o experiență de auto-descoperire.

În cadrul acestui articol, vă prezentăm universul Ioanei Palamar printr-o selecție de picturi, lucrări ceramice sau în acrilic.

Descoperiți mai multe lucrări și date despre artistă vizitându-i website-ul și paginile personale, unde publică lucrări de artă, articole și prezentări despre rezidențe artistice.

[https://www.ioanapalamar.com/artwork/]

//

Artist Portrait: Ioana Palamar – Memory, Identity, Introspection

Ioana Palamar (b. 1989, Rădăuți) is a visual artist and lecturer at the “George Enescu” National University of Arts in Iași, within the Painting Department. She holds a bachelor’s, master’s, and PhD degree from the same institution, and beyond her academic role, she is an active presence on both the national and international art scene.

During her studies, she was awarded Erasmus scholarships at the Universidad del País Vasco in Bilbao (2011–2013) and at the Alanus Hochschule für Kunst und Gesellschaft in Bonn (2015). Later, she took part in international artist residencies in Germany (Alte Schule Hohenstein, Nürnberg), Belgium (Glo’Art, Lanaken), Slovenia (ART STAYS Festival, Ptuj), and Morocco (Da Slimane, Marrakech). Her artistic activity has been recognized through numerous awards and distinctions, including the “Dan Hatmanu” Grant – UAP Iași (2020), the Euroinvent Silver Medal (2019), as well as prizes at exhibitions and competitions in Italy and Germany.

In exhibitions such as Crâmpeie de suflet (Fragments of the Soul, 2013), Palamar explored the theme of the eye as a space of introspection; in Anestezie (Anaesthesia, DANA Gallery, 2021), she analyzed the passage through life’s stages and the suspension of time through self-portraits and facial fragments; while DUNKELHEIT (2023) and Nexuri (2023) offered audiences an intensely emotional vision, blending figuration and abstraction into immersive atmospheres.

Her style is defined by chromatic austerity and the fragmentary representation of the face and body, transformed into metaphors of memory and identity. Rooted in childhood and adolescent memories, her works convey both fragility and resilience. Critics have highlighted the apparent stillness, the suspension of time, and the tension between the ephemeral and the eternal that emerge from her practice.

For Ioana, the creative act is more than visual expression: it is a way of being, a form of existence and breathing. “Even a landscape can be an ‘selfportrait,’ because it reflects my way of being, of conceiving art, of existing through it and therefore of breathing,” the artist affirms. This statement reveals the profoundly subjective dimension of her work, where self-portraiture transcends the literal face and becomes any visual form that reflects the inner self.

“The concept of my work intertwines itself within glances, within silences, within faces that quietly retreat into the shadows of the unconscious—where they ascend, piercing the cryptic heavens of a self not yet revealed. My hand wanders in search of the traces of two bodies, discreetly emerging beneath the shadow of an eye encircled by an infinity of other eyes, hidden in the soul’s skin of bygone times.

I open one door, then another, and another still—onward, into infinity—in an endless search for selves... A (non-)face gazes back, contemplative, beyond the window of a seasonless sky, merging with the humble rise of a blade of grass, or with some extension of the nostalgia that has haunted me for years. And now my layered melancholy yellows, ripens, and suddenly falls, like an overripe fruit, stripping my eye bare and leaving it Naked in the darkness of Light.”

In essence, Ioana Palamar is an artist of introspection and memory, who transforms pictorial fragments and silence into spaces of reflection and reconnection with the self, inviting viewers into an experience of self-discovery.

This article presents a selection from her artistic universe, spanning paintings, ceramic works, and acrylic pieces.

Discover more of her works and artistic journey by visiting her website and personal pages, where she regularly shares new artworks, articles, and accounts of her artist residencies.

[https://www.ioanapalamar.com/artwork/]

Memoria lemnului pictat și vigoarea pastelului – Note din atelierul artistului harghitean Csomortáni Gál László

Cei care îl cunosc pe artistul Csomortáni Gál László îl admiră mai ales pentru picturile sale pe lemn vechi, provenit din mobilier sau obiecte tradiționale uitate în gospodării, pe care le readuce la viață și le conferă statut de operă de artă. Pe aceste suprafețe de lemn se împletesc simboluri populare, elemente din natură, încărcate de semnificație, preluate cu reverență și transformate artistic. El consideră că lemnul posedă povești inerente ce ar trebui ascultate.

Vede arta ca pe o extensie a existenței, iar în ceea ce privește pictura pe lemn, o combină cu respectul pentru material, pentru culorile calde și arhetipuri. Despre tenta întunecată a lemnului și cum o obține, spune: „Ard lemnul, apoi îl șlefuiesc și folosesc vopsea aurie pentru a-i reda strălucirea interioară.”

Marine în pastel

Astăzi însă vă propun să cunoaștem o altă dimensiune a măiestriei și valorii sale artistice: cea reflectată în marinele realizate în tehnica pastelului. Regăsim aici un alt subiect și o altă cromatică decât în pictura pe lemn, dar același stil propriu, distinctiv. În cazul multor artiști, pastelul se dovedește o tehnică ce le pune în valoare talentul și creativitatea. În noua serie de pasteluri, deosebit de expresive și puternice vizual, Csomortáni Gál László folosește pigmenți intens colorați, care creează contraste puternice și o textură bogată, catifelată.

Tema este recurentă: valul alb, spumos și turbulent, redat cu tușe energice, scurte, stratificate, transmite senzația de mișcare și forță; cerul și apa, cu zone estompate și treceri line între portocaliul cald al apusului și albastrul marin, aduc profunzime și dramatism; mișcarea specifică peisajului marin și reflexiile apei, redate subtil, dar atent, sunt evidențiate de vibrația luminii solare.

Pastelurile sale transmit o tensiune între calm și forță: cerul cald, liniștit, se opune valurilor impetuoase. Valul poate fi interpretat ca un simbol al energiei vitale, al emoțiilor sau chiar al unei lupte interioare. Contrastul dintre imensitatea naturii și fragilitatea clipei trimite la ideea de efemeritate și, totodată, de putere.

Cromatica poartă o încărcătură emoțională: portocaliul și violetul amurgului dau dramatism, iar albul strălucitor al valului devine punctul focal, ca o explozie de lumină și energie. În ansamblu, pastelul pendulează între redarea impresiei de moment și exprimarea puternică a emoției personale.

„Pastelul este cea mai bună tehnică pentru a surprinde impresii rapide. Suprafața hârtiei este potrivită pentru gesturi aplicate cu mișcări ample. Schimbările rapide ale mării, alternanțele luminii dintre apă și cer evocă o adevărată luptă, dar și o interacțiune. Lucrările mele pe lemn necesită o mare disciplină și o profundă ancorare; suprafața este inerent picturală. Hârtia este mai neutră și poate rezista. Efectul condițiilor de lumină poate fi surprins în câteva minute... Dar este potrivită și pentru accentuarea detaliilor. Marea majoritate a lucrărilor mele sunt realizate pe lemn. Hârtia și pastelul sunt <<tovarăși de călătorie>>” – subliniază artistul.

„Cât despre subiect, marea este ca o Mamă Natură... plutind în ea, ne răsare în minte amintirea pântecului, dar ne face să simțim și existența minusculă și fragilă a omului...”

Origini și formare

Născut în 1978, în satul Șoimeni (Csíkcsomortán), la poalele muntelui Ciomortan, în apropiere de Miercurea Ciuc, județul Harghita, artistul și-a urmat vocația la Liceul de Artă din Miercurea Ciuc, la secția pictură, absolvind apoi și secția de sculptură a Institutului de Artă din Oradea (2003). Ulterior, a primit o bursă de creație de la Academia de Arte Maghiare.

Legătura cu natura și tradiția

Spune că a crescut în natură, învățând să respecte ritmul pădurii. Împreună cu familia, trăiește într-o casă tradițională restaurată, fără electricitate, în armonie cu natura – o alegere de viață ce îi influențează profund arta. Găsește o legătură foarte strânsă între viață și artă: într-o lume a excesului și consumerismului, optează pentru simplitate, autenticitate și reconectare cu esența.

Recunoaștere și expoziții

Arta i-a fost prezentată de-a lungul timpului în peste 50 de expoziții personale, atât în țară – la Cluj-Napoca, Odorheiu Secuiesc, Sfântu Gheorghe, Miercurea Ciuc – cât și în străinătate.

„Lucrările mele se găsesc în colecții private de pe fiecare continent al lumii. Am avut expoziții personale în New York, Los Angeles, Toronto, Stockholm, Copenhaga, Oslo, Franța (orașul Fécamp), Budapesta, Cluj-Napoca, Bratislava și multe alte orașe mari. În prezent, mă pregătesc pentru expozițiile mele personale de toamnă din New York, Cleveland și Budapesta.”

Cu sprijinul antreprenorului Vilmos Kassay, artistul are două expoziții permanente în Miercurea Ciuc, iar lucrările sale pot fi văzute în două galerii. Galeria Csomortáni s-a deschis acum un an, iar în prezent găzduiește o expoziție comună cu soția sa, Judit Csomortáni Gál.

Cosmina Marcela OLTEAN

Fotografii, arhiva artistului

Interviews for People & Paintings Gallery (V) / Meet the Artist: Inside the Creative World of Russian Artist Elena Chulkova (Monacuba)

Elena was born in Moscow into a family of well-known journalists who regularly attended exhibitions and vernissages together with their circle of friends—artists and art historians. From a very young age, she was immersed in this cultural environment, an experience that undoubtedly influenced her future career choice, even if she did not pursue it immediately.

After finishing school, she enrolled at the Moscow Technical University. Later, encouraged by advice from artist friends—believing she had already developed a unique style that should not be altered—she decided to continue at the Faculty of Art and Graphics of the Moscow Pedagogical Institute. Back then, it was the only institution in the city offering higher education in drawing and fine arts.

In her third year, Elena became a member of the UNESCO City Graphics Committee and began participating in exhibitions in Moscow and Siberia. Around the same period, private galleries and exhibition spaces started to open, offering opportunities not only to display but also to sell artworks. Her pieces were soon presented in numerous galleries and auction houses in Moscow and entered private collections in the United States, Kazakhstan, and Norway.

Today, Elena – also known as Monacuba - is a member of the Professional Union of Artists. She has established herself as a professional artist with a distinctive style and an independent perspective on both art and the wider world.

We tried to find out a little more about her journey in the art field in an interview that we reproduce below.

Cosmina / PPG: Let’s begin with a short introduction. Could you tell us a bit about yourself and how your artistic journey started?
Elena: I am an artist from Moscow. My career as an artist began in childhood, when my parents, who often visited the Tretyakov Gallery and loved art very much, gave me a canvas and oil paints—without realizing that a thinner was also needed. Still, I painted butterflies and animals without any diluent. I was 8 years old.

Cosmina: How do you personally define art?
Elena: I think art is self-expression, communication, and love for people and for the world.

Cosmina: How would you characterize your art and the subjects you are most drawn to?
Elena: For a contemporary artist it is difficult to define a single style, but I enjoy mixing realistic images with abstraction, which allows me to stay open to the viewer and convey emotions. In Russian Gallery magazine, art critics described my work through the principles of “emergence.”

Cosmina: What are your main sources of inspiration? Are there artists from history you feel connected to?
Elena: I find inspiration in nature, in people, in great books, and of course in the masters of the past, who shaped my vision of art and of the world. The most important artists for me are Botticelli, El Greco, and Joan Miró, but I love all great art!

Cosmina: What would you say were the turning points in your artistic career?
Elena: Probably in 2022, when my country attacked Ukraine, my aesthetic and humanistic foundations—core to my art—were shaken. Another key moment was my collaboration with People & Paintings Gallery, which gave me the opportunity to feel recognized as an artist.

Cosmina: Looking ahead, what are your current goals or dreams for your artistic practice?
Elena: I am an established artist with my own original style, but contemporary art is complex and I will not rest on my laurels. By nature, I always strive for perfection. And of course, I will continue working with P&P Gallery, which gives me so much support.

Cosmina: Thank you very much! Elena proposes complex compositions, most of them combining the abstract with realistic elements, in vibrant colors or neutral backgrounds that highlight colorful accents. We invite you to explore her art by accessing her profile on the gallery's website – [https://peopleandpaintings.com/monacuba]

An interview by Cosmina-Marcela Oltean,

PPG media moderator & art writer

O experiență senzorială despre suferința actuală a mărilor și oceanelor: Proiectul artistic “Ascultă Oceanul/Marea”

Proiectul de artă contemporană „Ascultă Oceanul/Marea”, conturat de artista Mihaela Lungu, în colaborare cu Radu Homiceanu (sound design) și Dromp (new media), se află în expunere în perioada 1-7 august, în spațiul Mini Cinema, parte din grădina Cinemascop a Festivalului EFORIE COLORAT, și ne propune o experiență imersivă care pune sub semnul întrebării tot ce credeam că știm despre ceea ce se întâmplă acum în apele planetei.

„Ne imaginăm adesea oceanul ca pe un paradis liniștit, neatins. Dar ce se află dincolo de această imagine idealizată? În realitate, adâncurile mării sunt un spațiu sonor tulburător, marcat de un haos invizibil și devastator: poluarea fonică subacvatică” – subliniază artista. Instalația propusă de Mihaela Lungu funcționează ca o oglindă care reflectă relația noastră dezechilibrată cu lumea acvatică – o relație în care nepăsarea, exploatarea și goana după resurse sacrifică echilibrul ecosistemelor marine.

Ideea proiectului a apărut în urma unui gest firesc sau dintr-o observație aparent banală: privind o scoică, artista s-a gândit la mitul universal potrivit căruia putem „auzi marea” dacă o apropiem de ureche. Și s-a întrebat: ce-ar fi dacă în loc de valuri, am auzi sunetele reale ale oceanului? Ce-ar fi dacă, în loc de o amintire liniștitoare, scoica ar reda strigătul disperat al vieții marine?

În timpul documentărilor, Mihaela Lungu a consultat biblioteca de sunete a Ocean Conservation Research și spune că a descoprit “sunetele unei lumi marine agresate”. Acest fapt a determinat-o să încerce să folosească aceste date în cadrul proiectului, ca un semnal de alarmă. În acest scop a început colaborarea cu Radu Homiceanu, pentru a crea o compilație sonoră: un mixaj de înregistrări reale ale vieții marine aflate în suferință și a sunetelor produse de om – de la rețele de comunicații acustice, sonare militare, foraje petroliere, până la zgomotul infernal al navelor comerciale.

Toate aceste sunete pot fi ascultate în expoziție prin scoici transformate în difuzoare alimentate cu baterii ecologice reîncărcabile la panouri solare. În jurul acestui nucleu sonor, artista a construit o instalație multimedia complexă.

Una dintre componentele expoziției este o videoproiecție interactivă realizată în colaborare cu artistul new media Dromp. Proiecția, conectată la un senzor de proximitate, reacționează la mișcarea vizitatorilor, astfel cu cât te apropii să asculți o scoică, cu atât apa din imagine devine mai agitată – o metaforă pentru dezechilibrul pe care îl generăm prin simpla noastră prezență.

Un alt element este structura tip cameră cu spoturi luminoase, conectate la sistemul audio, care pulsează în ritmul sunetelor. Intensitatea luminii crește până devine orbitoare, punând vizitatorul în pielea viețuitoarelor marine care navighează, vânează, comunică și migrează prin ecolocație. Acestea devin dezorientate de poluarea fonică, ceea ce duce la rătăciri, accidente și moarte.

Expoziția conține și o instalație de obiecte intitulată „Toy Beach Set”: un set de joacă pentru plajă, realizat din filament reciclat, printat 3D și finisat ulterior manual de artistă. Dar în locul formelor marine clasice (pești, stele de mare, caracatițe), găsim forme de deșeuri. Iar castelul de nisip se metamorfozează într-un Supermarket de nisip, aluzie la consumerism și poluarea cu plastic. Este o proiecție dintr-un viitor sumbru, în care plasticul a înlocuit fauna marină și a devenit prădătorul suprem al oceanului.

Dintr-o versiune anterioară a proiectului – prezentată în cadrul expoziției de grup EGOLOGIA la Romanian Creative Week 2024 – fac parte și două costume de baie conceptuale sub titlul „BEACHWEAR FOR NO(BODY)”. Costume albe, imprimate cu mesajul „404 – species not found”, simbolizând un viitor eșuat în care nici noi nu mai suntem acolo să ne bucurăm de mare.

Proiectul transmite un mesaj puternic. „Ascultă Oceanul/Marea” este un apel – vizual, sonor, senzorial – de a recunoaște, asculta, simți și combate suferința invizibilă a adâncurilor.

//

EN

A Sensory Experience of the Suffering of the Seas and Oceans: The Art Project “Listen to the Ocean/Sea”

The contemporary art project “Listen to the Ocean/Sea”, conceived by artist Mihaela Lungu in collaboration with Radu Homiceanu (sound design) and Dromp (new media), is on display from August 1–7 at the Mini Cinema space, part of the Cinemascop Garden at the EFORIE COLORAT Festival. The project invites us into an immersive experience that challenges everything we thought we knew about what is currently happening in the waters of our planet.

We often imagine the ocean as a quiet, untouched paradise. But what lies beyond this idealized image?

In reality, the depths of the sea are a disturbing soundscape, marked by an invisible and devastating chaos: underwater noise pollution. Mihaela Lungu’s installation functions as a mirror reflecting our unbalanced relationship with the aquatic world – a relationship defined by indifference, exploitation, and the relentless pursuit of resources, at the expense of marine ecosystems.

The idea for the project emerged from a simple, almost mundane observation: while looking at a seashell, the artist recalled the universal myth that one can “hear the sea” by bringing a shell to the ear. She asked herself: what if, instead of waves, we could hear the ocean’s real sounds? What if, instead of a soothing memory, the shell transmitted the desperate cry of marine life?

During her research, Mihaela Lungu consulted the Ocean Conservation Research sound library and discovered what she calls “the sounds of an assaulted marine world.” This led her to incorporate those audio materials into the project, as a warning signal. She began collaborating with Radu Homiceanu to create a sound composition: a mix of real recordings of distressed marine life and human-made sounds – from acoustic communication networks, military sonar, oil drilling, to the infernal noise of commercial shipping vessels.

All these sounds can be heard in the exhibition through shells transformed into speakers, powered by eco-friendly, solar-charged batteries. Around this sound core, the artist has built a complex multimedia installation.

One of the key components of the exhibition is an interactive video projection, developed in collaboration with new media artist Dromp. The projection, connected to a proximity sensor, reacts to the visitor’s movements: the closer you get to a shell to listen, the more agitated the water in the image becomes – a metaphor for the imbalance we create through our mere presence.

Another element is a light installation resembling a chamber structure with spotlights connected to the audio system, pulsating in sync with the sound. The light intensity increases until it becomes blinding, placing the visitor in the shoes of marine creatures that navigate, hunt, communicate, and migrate through echolocation. These animals become disoriented by noise pollution, which leads to disorientation, accidents, and death.

The exhibition also includes an object-based installation titled “Toy Beach Set”: a beach playset made from recycled filament, 3D-printed and hand-finished by the artist. But instead of classic marine shapes (fish, starfish, octopuses), it features waste forms. The traditional sandcastle transforms into a “Sand Supermarket”, alluding to consumerism and plastic pollution – a projection of a dark future where plastic has replaced marine fauna and become the ocean’s ultimate predator.

From a previous version of the project – presented in the group show EGOLOGIA at Romanian Creative Week 2024 – two conceptual swimsuits are also included under the title “BEACHWEAR FOR NO(BODY)”. These white swimsuits are printed with the message “404 – species not found”, symbolizing a failed future in which not even we are there anymore to enjoy the sea.

“Listen to the Ocean/Sea” is a visual, sonic, and sensory call to recognize, hear, feel, and fight the invisible suffering of the deep.

 

Cosmina Marcela OLTEAN

Foto, Mihaela LUNGU

 

 

Un gând - un desen: Metafora copacului

Lucrând la desen, se contura gândul: <<Trunchiul e baza, pe când ramurile sunt ceea ce ar putea fi. Suntem un cumul de riscuri asumate, de ocazii ratate și de scenarii posibile. Trunchiul e limitarea și locul acumulărilor. Ramurile sunt direcții, posibilități, potențial. Dar posibilitățile nu sunt infinite... căci răspunsul nostru în fața lor sunt întotdeauna dictate de trunchi.>>

Multe dintre gândurile mele au luat, în timp, în desen, forma copacului. Poate pentru că un copac pare mereu în echilibru între ce e și ce ar putea deveni. Rădăcinile-i sunt invizibile, dar esențiale. Trunchiul poartă urmele trecerii, ale transformărilor, anotimpurilor și rănilor care nu mai sângerează. Ramurile, în schimb, îndrăznesc. Se întind, caută să se extindă, să ajungă puțin câte puțin mai departe. Poate de aceea, când gândesc vizual, cumva mă întorc mereu aici – la copacul-metaforă. Se întâmplă din totdeauna.

Trunchiul e baza, ramurile sunt ceea ce ar putea fi.

Trunchiul – lumea noastră interioară e făcută din tot ce am trăit și din tot ce n-am avut curajul să trăim. El nu e doar o coloană de sprijin, ci și o barieră tăcută. De aici pornesc ramurile – deciziile, dorințele, planurile – dar niciuna nu poate ignora ce a fost deja înscris acolo, în interior.

Trunchiul e limitarea și locul acumulărilor.

E solid, dar nu întotdeauna flexibil. Poate duce mult, dar nu știi pentru cât timp. Uneori, e nevoie să ne recunoaștem trunchiul, să-i cunoaștem textura, nodurile, fisurile, pentru a înțelege de ce anumite ramuri cresc și altele se frâng înainte să se dezvolte. Trunchiul e locul acumulărilor, al întâmplărilor trecute, al alegerilor conștiente, dar și al celor dictate de împrejurări. E limita noastră și, totodată, structura de rezistență. În el se adună fricile, credințele, rănile și momentele de curaj care ne-au format. Toate prin câte am trecut, toate au lăsat o urmă acolo. El ne ține în picioare, dar tot el decide – uneori în tăcere – ce căi vom mai apuca.

Ramurile sunt direcții, posibilități, potențial.

Fiecare alegere este o ramificație. Puține devin ramuri mari, cu stabilitate și cu puterea de o proiecta o umbră. Posibilitățile nu sunt infinite, nu pentru că lumea nu ni le-ar oferi sau pentru că nu ne-am strădui să le construim, ci pentru că răspunsurile noastre în fața lor sunt mereu dictate de ceea ce suntem – de acel trunchi cu formă unică și cu un trecut nuanțat.

Ramurile sunt toate scenariile posibile: gânduri, intenții, încercări și mai ales aspirații. Sunt spațiul în care ne întindem spre viitor, fiecare ramură fiind o ipoteză. Dar ar părea că niciuna nu pornește la întâmplare.

Poate că înțelepciunea stă în tensiunea dintre trunchi și ramuri. Între ce ne susține și ce ne atrage. Între stabilitate și vis. Între ceea ce este și ceea ce ar putea fi. Prin această imagine, vorbesc despre relația fragilă dintre potențial și limitare, dintre vis și construcție interioară. Ilustrația nu e o simplă reprezentare, ci un portret în cod vizual al felului în care simt, gândesc și caut să cresc.

Copacul e gând, emoție și autoportret. Nu e static, nici în echilibru deplin, dar e ușor fluid.

(3 August 2025)